Ce-ar fi daca…

vieţile fiecăruia dintre noi s-ar lăsa transcrise pe portativ, dacă fiecare viaţă ar alcătui o linie melodică distinctă, iar iubirea dintre doi oameni ar fi armonia deplină a celor două linii melodice şi îngemănarea lor, aşa cum ura ar fi dizarmonia suprema. Atunci războaiele s-ar lăsa transcrise în cele mai cumplite „simfonii”, ar alcătui gigantice bucăţi muzicale violente, atonale, aşa cum izbucnirile generale de fericire s-ar lăsa transcrise în impetuoase simfonii….

Fotografie (poiestire) – re-actualizare

Asta era tot. de-aici începea strada îngustă, cu aripile ferestrelor deschise deasupra mea ca într-un zbor nemişcat. trebuia să mă pierd în mulţime, să fiu la întâmplare oricare altul, să evadez exersând cu atenţie dansul complicat prin care devenim altcineva; uneori mi se întâmpla să mă ia prin surprindere; mişcările îmi reuşeau o secundă prea devreme şi atunci mă vedeam evadând, mă vedeam căutând cu mâna prin aerul încăperii după un semn de adio. eram eu şi nu eram eu; apoi altcineva îmi lua locul, prefăcându-se că nu m-a văzut, că gestul meu nu-l găsise acolo, învolburând numai întunericul nud în care pluteau lămpile cu petrol ale memoriei; celălalt îşi dezbrăca pălăria şi haina; era calm, devenea treptat eu însumi, mă lua în stăpânire nedureros, aproape plăcut şi trecea asupra mea gândurile lui ca pe nişte infuzii; eu îl observam din afară şi mă simţeam observat. apoi, brusc, jocul se termina aici, ca şi când cineva ar fi câştigat şi altcineva era învins; celui învins i se tăia o mână; înainte avea dreptul ultimului gest, gestul în care se aduna toată neputinţa lui şi care rata totul. se ştia dinainte întregul act, şi sala era plictisită. Durerea începea abia atunci când celălalt se retrăgea, dezvelind, ca un reflux, plaje întinse şi goale; apoi se împrăştia repede, se folosea de tot ce nu era ea ca să existe, intensificându-se până la paroxism; şi atunci eram iarăşi eu, întorcându-mă aproape în fugă, respirând alert, iar deasupra mea, ca nişte urme de paşi în nisip, ferestre deschise.

Umilinta III (Silogismul destinului)

O clipă ai fost pe punctul să te salvezi, a reînceput Iulia, cu o voce nesigură, care trăda teama de a nu se adresa nimănui, de a străbate numai golul încăperii. Te-ai gândit să o împingi pur şi simplu, să o desprinzi de tine, să o loveşti, folosindu-te de forţa braţelor tale până atunci inerte. Dacă totul ţi se părea până atunci o iluzie, acum îţi devenise insuportabilă realitatea şi prezenţa ei. Să o loveşti, să o desprinzi de tine şi să pui capăt în felul cel mai brutal cu putinţă întâmplării aceleia. În aceeaşi clipă ai înţeles însă că nu puteai să faci asta. Nu faptul că ai fi umilit-o, că ai fi distrus ultimul resort al sentimentelor ei te-a oprit de la un astfel de gest. Ci altceva. Trupul acela care se dăruise atât de sincer şi deplin, venind atât de aproape de tine, aşteptând să fie cuprins în braţe, anulase, cumva, posibilitatea violenţei. Trupul ei, care începuse să tremure, nu putea fi rănit. Orice gest brutal fusese inexplicabil suspendat. Lângă tine stătea un trup din carne şi sânge care renunţase la orice precauţie; la orice apărare. L-ai îmbrăţişat.

Te-ai ridicat din pat, nimerind cu picioarele în papuci. Cineva nu greşise nici măcar acest sofisticat calcul matematic, pentru care altă dată îţi trebuia o jumătate de oră. Simţeai nevoia să fumezi o ţigară. Un vechi obicei, devenit reflex, te-a făcut să arunci o privire peste masa din cameră să vezi ce mai rămăsese după întâlnirea din noaptea precedentă. Uneori recolta era serioasă şi trecea dincolo de două-trei ţigări. Acum însă masa era curată şi în afară de scrumieră nu se mai afla nimic pe ea. Păi bine, dar nu se poate chiar aşa, să nu fi rămas nimic!

Ţi-ai târâit papucii până în bucătărie. Ce chestie! Aici totul era cu atât mai ciudat cu cât era mai bine rânduit. Totuşi nu este prea plăcut să-ţi strice cineva dezordinea. În urma noilor aranjamente şi permutări nu mai poţi să găseşti nimic la locul lui. După câteva inspecţii prin dulapuri ai găsit ce căutai. Mai lipsea o brichetă; asta era de fapt provocarea.

Întotdeauna când căutai bricheta, îţi trea prin gând că nu ştiai cât e ceasul. Păi da ce, era mare lucru să te uiţi? Ce fantastic ar fi dacă ai păstra bricheta lângă cesul de pe noptieră. În felul ăsta ar fi imposibil s-o mai pierzi. Ai putea face aşa cu toate lucrurile pe care le căutai mereu. Un morman uriaş la picioarele zeităţii ţăcănitoare cu cadranul rotund. Dar dacă ai pierde ceasul, te-ai gândit imediat, atunci ai pierde definitiv totul, aşa că era mai bine dacă ideea de mai înainte avea să rămână doar o idee.

Când ai văzut că era deja doisprezece ţi s-a făcut rău. Mai mult pentru efectul stilistic, dar ceva adevăr tot era. Păi nu te mai treziseşi la doisprezece în viaţa ta. Trecuse totul; ştirile, ţigarea de dimineaţă, cafeaua aferentă şi mai ales inutilele lupte cu timpul. Ca într-un meci de box în care nu ajungi până în repriza a noua.

Nu ştiai dacă să te bucuri sau să simulezi o părere de rău. Te-ai resemnat şi ţi-ai adus aminte că îţi trebuia un foc. Păi bricheta o pierduseşi de câteva zile; mai rămâneau chibritele pe care le-ai primit dimineaţa trecută de la Nicu, în dar. Trebuia să porneşti în căutarea lor acum şi cu asta puteai să-ţi ocupi cu uşurinţă următoarea jumătate de oră. În timpul ăsta mai puteai verifica cât era ceasul. Dar Lena unde era? Aşa ţi-ai adus iarăşi aminte. Parcă fusese ceva programat; un fel de silogism al destinului. Pe jumătate formalizat, silogismul ar putea arăta în felul următor:

(a) Găseşti o ţigară, deci ai nevoie de un foc.

(b) Ai nevoie de foc deci constaţi că este deja trecut de ora doişpe.

(c) Păi cum să nu fie ora doişpe după ce Lena a rămas la tine noaptea trecută.