Despre “traire” sau cum ati picat in mijlocul (miezul) unui dialog

Paul: […] eu cred ca unele lucruri ne traiesc pe noi mai inainte sa ne dam seama de asta si oricum fara sa putem face ceva. Si Dumnezeu, dupa urarea din batrani “ne traieste”.

Victor: Lieber Paul, cat priveste cu lucrurile care ne traiesc ele pe noi sunt partial de acord. Insa de foarte multe ori te traieste ceva intrucat ii dai voie sa te traiasca, ii dai voie sa traiasca in tine, te deschizi spre acel lucru care vine sa traiasca in tine, dar mai intai si sa te traiasca pe tine. E o deschidere pre-ontologica, ontica (daca preferi vorba maestrului de la Freiburg) sau nereflexiva a ta fata de acel lucru care vine sa te traiasca pe tine si sa traiasca in tine. Abia pe fondul acestei deschideri pre-ontologice, nereflexive a ta vine acel “lucru”, acel ceva sa te traiasca pe tine si, astfel traindu-te, sa prinda viata in tine, sa se confunde cu tine insuti, sa fie parte din tine, viata din viata ta. Dupa parerea mea deschiderea ta pre-ontologica este de fapt conditia de posibilitate reala a survenirii acelui ceva, “lucru”, care vine sa te traiasca pe tine(aici mi-as pune deja in cap toti psihanalistii). Asta cu toate ca, in prima instanta
si cel mai adesea, noi avem impresia – traim ca si cum – acel ceva/ “lucru” ne traieste pe noi de fiecare data deja dintru inceput si in mod irevocabil.
Daca am merge mai departe cu aceasta conditie de posibilitate reala ce face posibila survenirea acelor ceva-uri sau “lucruri” care vin sa ne traiasca ele de fiecare data deja si dintru inceput, am ajunge – dintr-o perspectiva teologica – la conditia de posibilitate prima/ultima/chiasmica, in si prin care survin toate cate sunt (toate cate au viata). Pe undeva pe aici, prin zona ne-am intalni cu Hristos.

Paul: Imi face o mare placere sa nu fiu de acord cu tine. Admit ca e, in fond, vorba de o deschidere a noastra care precede “instaurarea”, inlocuirea noastra, numai ca deschiderea asta, Victor, nu o controlam, de fapt. Exemplul care imi vine prima oara in minte e cel al angoasei care ia intotdeauna Dasein-ul pe nepregatite, care nu poate fi auto-indusa si nici controlata de catre acesta. Sigur, in Dasein rezida posibilitatea de a suporta angoasa, intru cat el este un locuitor al posibilului care are, printre existentiali, si pe cel al situarii afective. El este de fiecare data “acordat” fara sa manuiasca el diapazonul. Angoasa, si cred eu iubirea sunt evenimente care vin peste noi si ne reconfigureaza orizonturile existetiale. Nu sunt lucruri cu putinta de controlat, ba din potriva.
E, intr-adevar, interesanta ipoteza ta, dar imi pare rau ca nu ti-ai continuat ideea, pentru ca ai fi ajuns, zic eu, la a recunoaste ca, in fond, omul se poate deschide catre Dumnezeu numai intru cat el salasluieste intru iubirea lui Dumnezeu, deschiderea omului nefiind un prim pas intr-un teritoriu desertic, ci un pas care urmeaza unui altuia, mai originar decat cel dintai si care este conditia lui de posibilitate.

Victor: Cam asa as raspunde eu, draga Paul, la stralucitoarele si nu lipsite de stil ale tale remarci: in momentul in care Hristos locuieste in om, atunci nimic (nici Angoasa) nu-l ia pur si simplu pe neasteptate, cu toate ca ea poate oricand surveni. In rest sunt de acord cu tine.

(Amandoi convorbitorii si-au exprimat regretul de a nu fi putut discuta fata catre fata, devenind usor melancolici)

Invitatie la Conferinta “Noica si Heidegger – posibilitatea unui dialog”

Mi-ar placea sa ne intalnim joia viitoare, incepand cu ora 18, la Casa “Lovinescu” (Bulevardul Kogălniceanu nr. 49, ap. 45, în faţa Facultăţii de Drept), acolo unde voi tine o conferinta cu tema anuntata, in cadrul ciclului de conferinte “Serile Noica”. Pentru cei care vor gasi un pretext pentru a veni acolo, fie el independent de conferinta ca atare :), voi posta cateva randuri despre punctele de plecare ale conferintei:

Încercarea de a aşeza faţă în faţă doi filosofi contemporani sau nu, ori aparţinând sau nu aceleiaşi culturi înseamnă străbaterea unui drum. Acest drum nu are nimic în comun cu un demers comparativ, iar scopul lui nu ţine de alcătuirea, în final, a unui „clasament”. Singurul ţel care poate da sens drumului este menţinerea pe drum, ca ultim lucru care poate fi atins, ca „miză” ultimă. Aceasta presupune străbaterea unei distanţe, şi atingerea unei apropieri din care dialogul între cei doi filosofi să devină posibil, dincolo de diferenţele de terminologie, de metodă sau de spaţiul cultural în care se înscriu. O astfel de apropiere se va dovedi cu putinţă de atins, cred, prin discutarea raportului dintre individual şi fiinţă, aşa cum a fost el conceput de către gândirea celor doi filosofi, de-a lungul desfăşurării ei.

„Întâlnirea” dintre cei doi gânditori nu trebuie aşadar să se producă undeva la mijloc, şi nici nu este de conceput ca o inter-mediere a sensurilor conceptelor folosite de cei doi filosofi, în încercarea obţinerii unui consens nivelator asupra unui termen ori altul. În prefaţa lucrării Scrisori despre logica lui Hermes, Noica nota: „Lucrurile tind, poate, în ultimă instanţă, să fie Unu, dar nu una.” Aproape în acelaşi sens, în lucrarea Drumul spre limbă, Heidegger distinge între Innigkeit (intimitate) şi Einheit (unitate), numind-o pe cea dintâi „der höchste Form von Einheit”, forma supremă a unităţii.

Imi propun, cu aceasta ocazie,schitarea unei astfel de intimităţi, care nu presupune în nici un caz că cei doi filosofi spun, de fapt, una; ci dimpotrivă. Se ridică în mod firesc întrebarea dacă acest lucru este posibil, şi deodată cu această întrebare va trebui să recunosc paradoxul demersului de faţă, de vreme ce acesta presupune ceea ce trebuie mai întâi să întemeieze. Şi poate că nu de paradox este vorba, ci mai curând de mişcarea circulară pe care Noica o numea „principiu de ordine” şi care stă, sub chipul cercului hermeneutic, la temelia construcţiei din Fiinţă şi timp.Tocmai de aceea, orice lucrare de felul celei de faţă trebuie pusă, în fond, în legătură cu ceea ce Heidegger numea în lucrarea Drumul spre limbă,  „der Dank”, mulţumirea, ca reverenţă a gândirii faţă de ceea ce s-a arătat, însă ar fi putut la fel de bine să nu se arate, să rămână în starea de ascundere.