totul va fi (bine)

[…] au venit felceri să taie ce e în plus,
cum i-au tăiat bunicului piciorul.
dacă se întâmplă să taie cu prea multă râvnă,
m-a consolat mama,
poţi oricând reface totul dintr-un lemn bun,
de esenţă tare, mirositor în tot universul,
până în mormântul adânc al bunicului
pe care stă duhul sfânt şi-l cloceşte,
scoţând un fel de fum alburiu şi un ţipăt dacă îl atingi.
(şi din când în când scoţia)
[…]
când lucrurile cele mai simple sunt gata
trebuie construită în ele toată aparatura de rotiţe zimţate,
elice metalice, curele de transmisie, mici ochişori paraplegici,
micuţe fărâme de sinceritate
cu care lucrurile să-şi facă confesiuni unele altora;
în fine, fiecare lucru trebuie prevăzut cu o broască
şi o cheiţă trebuie să aştepte în ea să fie întoarsă.
(ca să nu uit de asta, făceam un nod în batistă).
iată, apoi mă aşezam pe o piatră
desenată într-adins cu multă moliciune
şi începeam să-mi închipui restul.
mă gândeam tot mai intens la ceva minuscul,
fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă,
ceva doar cât o umbră de unghie în oglindă,
pentru care, mai târziu (îmi făceam deja planuri),
să pot inventa microscoape şi tot felul de nume sofisticate
într-o limbă plină de consoane
despre care deocamdată nu ştiam mare lucru.
aveam cumplit de multă treabă (nu-mi ardea de dezmăţuri)
şi bunicul era şchiop sau murise,
sau fusese aruncat de mult într-o luptă pe o altă planetă,
inventată de altcineva, la mâna unor puşlamale ca mine
iar mama făcea rebus pe covorul din sufragerie
şi n-avea niciodată timp (atât de muncitoare era, săraca).
iată cât de singur eram în încercarea mea!
cam fără chef am apucat uneltele facerii şi m-am pus pe treabă:
o noapte întreagă am trudit la celule de toate felurile,
(şi atunci nu erau aparate ca azi)
am meşterit o recuzită bogată înăuntrul lor
ca sertarele pline de piuliţe în care umbla numai duhul sfânt
şi bunicul (şi din când în când cărtărescu, dar îşi acoperea foarte bine urmele).
după vreo 10 ore de muncă intensă mi s-a făcut rău
de hărmălaia pe care o creasem
şi am rugat-o pe bunica să-mi aducă o cană cu suc de soc
care creştea pretutindeni pentru că era planta mea preferată.
(era singurul lux pe care mi-l permiteam,
şi-o desemnasem pe bunica, din lipsă de personal,
să se ocupe cu fabricatul licorii).
pentru că firile inteligente lucrează mai bine noaptea,
eu preferam să dorm ziua, iar mama făcea mai departe rebus
pe covorul din sufragerie, dar se antrena deja pentru cel mai mare, din hol.
pentru mama inventasem, în grabă, un concurs mondial de rebus
pe care urma să-l câştige.
(sora mea înprăştiase hărţi peste tot şi sărea dintr-o ţară într-alta)
[…]
când m-am trezit din anestezie,
am ştiut că lipseşte ceva şi aşa mi-am dat seama cât de singur eram
că nici nu îndrăzneam să vorbesc despre asta.
dar erau o sumedenie de urme prin cameră:
urma zilelor în care murisem aproape
mirosind a spirt şi a bandaje şi a cărţi de joc folosite
urmele gesturilor cu care chirurgii şi asistentele
indicau ustensilele care trebuiau folosite
şi, mult mai neclare, urmele cuvintelor de încurajare
care se auzeau de dincolo de uşă
şi spaimele pe care n-ar fi trebuit să le aud
apoi, mult mai clară, urma mamei
care încerca toate cuvintele cu şapte litere care-i veneau în minte
le desfăcea pe degetele ei şi le număra, în timp ce eu tăceam,
şi-i creşteam mamei binevoitor mereu alte şi alte degete
ca să poată număra, săraca, până la paişpe mii şi ceva
eu tăceam (am mai zis asta) dar în secret tăceam deja despre altcineva.
acum ştiam, scormonisem cu mintea mea ploioasă
până la adevăratul motiv pentru care dumnezeu
îşi murdărise mâinile cu adam.
îmi bătea inima tot mai tare şi cheiţele se învârteau frenetic în lucruri,
încuviinţându-mă.
ştiam de ce creaţia trebuia să treacă prin adam ca printr-o gară de provincie
înainte să atingă destinaţia finală
şi asta avea să mă ajute şi pe mine să-mi desăvârşesc creaţia.
adam era unealta divină de cucerit eve, peţitorul divin,
intermediarul neţărmuritei dar atât de timidei iubiri divine.
dumnezeu plănuise totul, din prima zi,
aşezase toate lucrurile după o schemă perfectă,
pentru ca, la sfârşit, eva să-i cadă în braţe.
tot tam-tamul creaţiei nu fusese decât un pretext,
aşa cum toată furia divină revărsată asupra perechii adamice
n-a fost decât accesul de gelozie al unui dumnezeu înfrânt de propria-i armată,
ca napoleon la waterloo.
dar eu căscam deja liniştit ştiind că n-aveam să repet greşelile lui
mai era foarte puţin până când totul avea să fie gata
şi figurile geometrice din jurul meu se schimbau, la nesfârşit,
unele într-altele ca şi când ar fi îngânat, liniştitor:
totul va fi bine, puiuţă, totul va fi bine.

rugăciune în spirală

(tu eşti cam fluşturatic, doamne)

nici n-aş simţi dacă ar creşte din mine o aripă ca o mitralieră, dacă m-aş înarma cu aripi până la dinţi mi-aş da seama neîndoios până la urmă, dar vai, ar fi al dracului de târziu, aş avea deja aură de tanc, grea, metalică, sfinţind împrejurul cu salve de tun, sărbătorind fiecare atingere ca pe o spintecare. nici nu mi-aş da seama când dumnezeirea m-ar transforma într-un soldat, o maşină de ucis mi-ar fi peste mână să fiu, dar aş reuşi admirabil până la urmă, aş aduna laurii victoriei pe fruntea mea ca un arc de triumf, s-ar săvârşi acte de supremă iubire în numele meu şi s-ar muri cu multă încăpăţânare, dumnezeule, tu carele toate eşti şi în toate, primesc să fiu în numele tău purtătorul de steag al furiei tale, numai că puterile mele sunt mărginite, mădularele mele obosesc de slava ta al dracului de repede şi uneori, de la atâtea cadavre şi de la atâta putoare îmi vine să vărs şi ameţesc şi tremur. iartă-mi, doamne, partea femeiască şi fă să se plinească prin mine veacul, moaie şi îndulceşte totul ca o adiere atomică, şi aripile mele înarmate vor trece prin tot ca prin nimicul începător pe care l-ai chinuit, doamne, şi l-ai preschimbat în alt nimic şi în oameni. fie puterea ta în mine, doamne, sau mai bine odihneşte-te câteva veacuri şi lasă-mă pe mine să fiu un pic dumnezeu, şi promit că o să aduc pretutindeni o atât de nobilă ordine încât tu, doamne, o să te simţi bătrân şi înfrânt. tu eşti cam fluşturatic, doamne, iar eu, eu am certă vocaţie de zeu.

Uzufruct

În ziua 13, luna februarie, anul curent, i-am dat în folosinţă domnului Gelu Ion o serie de texte de largă respiraţie şi certă valoare urmând ca susnumitul să primească integral, până la moartea domniei dânsului – care sper că se va petrece cât mai curând – uzufructul scrierilor respective. Menţionez că prezentul contract a fost încheiat sub ameninţare, susnumitul promiţându-mi, mai precis, distrugerea manuscriselor care fac obiectul prezentului contract, în cazul în care nu aş fi răspuns afirmativ cerinţelor dumnealui. Menţionez de asemenea că folosirea pronumelor de politeţe mi-a fost, evident, impusă. Acest act este valabil în faţa lui Dumnzeu şi a tuturor celorlalte instanţe cereşti sau pământeşti, dar cei care au cap pe umeri, să judece pentru ei înşişi. .

Subsemnatul!

Guvernul BOC a facut POC!

Si tocmai in timpul asta, jucaria noastra de prim-ministru – fostul – cauta pe sub masa foaia cu discursul pe care urma sa-l necheze ca un ponei breaz. Dumnezeule, ce bine ca ne-am scapat de puslamalele alea de pseudo-ministri care ne-au mancat nervii si banii – da, mai ales banii – si mai ales ce bine ca, foarte curand, Basescu va face la randul lui poc, si se va duce la fundul istoriei, ca s-o fi traind bine si pe acolo. Daca ar fi dupa mine, le-as propune, celor 11 ministri care ocupa (sa ma iertati, OCUPAU) singuri 200 de posturi, sa se duca pe Retezat Godeanu, si sa faca bungee-jumping legati de gat.

eu, daca o sa mor, o sa ma fac dumnezeu

Nu mai ştiu să scriu, am murit. o vreme rămân aici cu voi, cât e toamnă. cât timp o să mă lăsaţi să-mi târăsc moartea după mine, s-o lovesc de praguri, de picioarele scaunelor, de trupurile voastre vii care se îmbrăţişează şi se sărută. hei!, o să strig la voi, să nu vă pară rău că mai rămân câteva dimineţi, alunecând printre scaune în întuneric, ca lumina unei lanterne, că mă ghemuiesc aproape viu, pe jumătate strivit de greutatea disperării printre foile risipite pe masă, ca şi când aş fi numai degete, ca şi când trupul meu de degete delirează, târând după el un braţ care atârnă din cer şi care nu se mai sfârşeşte. eu dacă plec o să mor de aici şi-o să mă fac pământ cuminte în care o să locuiţi până la urmă şi voi fără să va mai amintiti de mine; voi toţi o să vă întâlniţi în mine şi o să vă îmbrăţişaţi în îmbrăţişarea mea şi n-o să vă pese că n-o să mai fie nume cu care să vă chemaţi unii pe alţii în afara numelui meu. eu dacă o să mor o să mă fac dumnezeu.

Propunere de afacere

Adresez acest mesaj tuturor acelora dintre voi care vor sa faca o fapta buna si sa traga si foloasele materiale de pe urma ei.  Deci haideti sa va spun despre ce e vorba si sa vedeti cum se leaga lucrurile. (Pana aici clar, da?) Sa povestesc atunci cum am dat eu ieri – iesisem un pic in strada ca in casa te sufocai de caldura – peste un bun prieten, aflat acum in slujba bine remunerata a sfantului duh, care-mi intinse, acoperindu-si cu grija gestul, o iconita de hartie, zicea el facatoare de minuni. Mi-a stat un pic gandul sa-l intreb daca n-are d’alea facatoare de bani, ca ar fi trebuit sa-mi atarn vreo cateva pe peretii despuiati de altfel ai camerei mele. Ar fi dat numai bine. Spui o rugaciune, si Dumnezeu iti baga 100 de lei in buzunar. Dupa nevoi, desigur.

Dar inainte sa dau eu sa-l intreb, imi dau seama ca iconita era chiar una dintr-acelea facatoare de bani, numai ca facea bani pentru cine le vindea. Cica era proaspata de pe muntele Athos. Eu reflectez, o clipa, la propunerea facuta numai prin multe aluzii a bunului meu prieten, care ma lasase sa cantaresc, o clipa, iconita in mana, si dupa asta ia fiti atenti ce-mi trece prin cap! Bun, ii zic, dar accepti plata in metafore “eco”, ca tot sunt la moda produsele astea “eco”.

El se uita la mine – ii stiam eu privirea asta bine, ca doar oameni suntem, si ne cunosteam de mult – si ma intreaba, aproape curios, si pe un ton usor ironic. Pai si ce doamne iarta-ma – i-auzi la el ce-l mai sare din discutie pe dracu’ – sa fac eu cu metaforele tale eco. Abtinandu-ma sa rad si sprijinindu-mi mana prieteneste pe umarul lui, ii sugerez foarte serios:

Pai vinde-le si tu mai departe..

asta ca sa lamurim lucrurile

Îmi place să mi-l imaginez pe dumnezeu deasupra mea. Şi ce dacă dumnezeu nu există? Când mă gândesc la dumnezeu îl văd privind de undeva, de deasupra albastrului. Undeva între avioane şi sateliţi. Totuşi, când mă gândesc la dumnezeu, nu mă gândesc la sateliţi şi la avioane. Nu ştiu de ce. Când mă gândesc la dumnezeu îmi pare rău de mine că trebuie să fiu aici şi să găsesc şirul lucrurilor care atârnă de mine neterminate. Şi apoi mă gândesc iar la sateliţi şi avioane, la formele de zbor artificial inventat de oameni şi uit. Uit de dumnezeu şi uit că dumnezeu şi scriu dumnezeu cu aceleaşi litere cu care mi se face sete şi foame de cuvinte. De fapt aşa începe totul. Asta ca să lămurim lucrurile. Dacă scriu e pentru că uit. Şi uitând, lucrurile încep să mi se pară, se trezeşte în mine, cu violenţă, imaginaţia, şi apoi obosesc. Nu ştiu dacă merită. Ştiu că aşa se întâmplă şi că lucrurile pe lumea asta nu prea au un sens. Ai putea să-l găseşti, aşa, mai mult inventându-l şi mai de grabă în joacă. În timp ce priveşti pe fereastră un apus de soare. În luna mai. Îmi place să mi-l imaginez pe dumnezeu nefăcând nimic. Aşteptând poate, frământat de o durere de cap cât se poate de omenească. Ca şi mine acum. Deasupra mea. Mi-l imaginez. Între sateliţi şi avioane. Zbor fals. Nicăieri. Nicăieri pretutindeni. Ziua asta de mai. Care se termină. Apusul de soare. Uitarea. Literele cu care scriu. Neterminate. Pentru că uit. Asta ca să lămurim lucrurile.

O sa vedem exact cum

Dumnezeu a murit

inainte sa se nasca

Dumnezeu ne consuma pe dinauntru

ca un gol

in fiecare duminica

ne intalnim sa radem

in pragul usii

timpanele noastre se lovesc

(scurt)

inseamna ca in general

inclusiv forta mainilor noastre

stanjeneste

si in felul acesta

are o alta semnificatie

pornim impreuna nedumeriti

de la observatia ca

si in felul acesta

avem

soptim amandoi privindu-ne

razand

si tacem

ca urmare acesta mai poate fi gandit

pentru ca de fapt 

asa cum au fost ele concepute

de la inceput

ideea de declin

constatarea ca toata aceasta structura

nu mai este functionala

lumea nu ne este necesara

cu majuscule

schimbare si nou – ele trebuie schimbate

in cazul acesta – asteptam amandoi meditand

pe de alta parte, ai continuat, tresarind

insa in ciuda declinului

lumea tinde sa nasca alte valori

deci o noua valorizare, nu?

am intrebat eu

incomplet este – aproape definitia lui

cel in care traim fara sa contestam

aceasta convexuire, convinuire

convietuire m-ai corectat tu, adica

punand un nou principiu ca punct de 

plecare evident pornind

iarasi de la concluzia ta ca

Dumnezeu a murit

inainte sa ne nasca

idealul vietii debordante

in noul sistem construit

absurdul e singurul mit verificabil empiric

singura teorie stiintifica

singura carte ce poate fi scrisa

dar care ramane imediat singura