poem într-o gamă minoră

să îmi scapi mereu. să fugi şi să nu te uiţi înapoi. eu o să inventez, în graba disperării, o geografie în care să ne putem întâlni, în care să te pot avea, la fel ca înainte. mai definitiv şi mai sângeros decât înainte. un oraş apoi o stradă, apoi o cameră în care să te urmăresc pretutindeni ca un ucigaş. asta o să-mi ia foarte mult timp. foarte mult. tu o să poţi ajunge foarte departe, până acolo unde nici măcar gheara disperării mele n-o să te poată ajunge, până acolo unde o să fiu forţat să-ţi spune ea ca să mă mai pot gândi la tine, ca să mai pot iubi până la tine. tu o să fii atât de departe încât de furie şi de neputinţă eu o să mă laud în faţa tuturor cu absenţa ta de pretutindeni. asta o să-mi ia foarte mult timp, pentru că tu o să lipseşti cu multă râvnă, şi lipsindu-mi o să poţi ajunge foarte departe şi n-o să-ţi pese şi n-o să mai ştii. o să-mi fie tot mai uşor să scriu,  prezenţa ta mă făcuse neputincios şi cu cât eşti mai departe de mine cu atât îmi vine mai uşor să refac din cuvinte tot ce aş fi vrut să trăiesc cu tine şi să îndrept tot ce am trăit. cu atât e mai frumos şi mai simplu între noi totul. cuprins de înfrigurarea scrisului viaţa mi se pare o ciornă uriaşă plină de trăiri incerte, împlinite numai pe jumătate, plină de nesiguranţe, de ezitări, de greşeli. fără tine e tot mai uşor să corectez totul şi să trec pe curat adevărata viaţă, aseptică, cea care nu poate fi trăită, dar care merită pusă în vitrină asemenea unui manechin. şi munca asta mă consumă şi mă întârzie foarte mult încât reuşesc tot mai rar să-mi fac timp să trăiesc. şi, cumva, nici nu ţin morţiş la asta.

ea era ema (poiestire)

intru în casă şi încep să râd ca şi când ar suna telefonul. nu mă mai gândesc la nimic, dar mai mult în glumă. mi se face silă de vraiştea din capul meu ca şi când ar cădea tencuiala de pe pereţi, ca şi când cineva şi-ar turna un pahar de vin şi l-ar zdrobi de podea, ca şi când aş despica faţa de masă cu cuţitul  în două, simetric. toate pisicile siameze sunt simetrice. când se rostogolesc o fac cu o graţie simetrică perfectă. de-abia apucasem să intru în casă şi râdeam ca un tâmpit ţinându-mă de mobile să nu cad. nu mă gândeam la nimic, dar mă exaspera liniştea asta atât de utilă pentru varianta mea obosită, ca şi când aş fi apucat de capătul unui fir de aţă şi aş fi tras înapoi din ziua de ieri trupul uscat, de camionetă ford, al bunicului. şi buf, băi dezrădăcinatule, tuşi de pe scaun la mine ema de la şapte care îşi primea tainul întotdeauna înaintea împerecherii, pentru că după eram mort şi ameţeam şi şubred ca şi când cineva ar fi scos cuie din mine ca dintr-o scândură refolosibilă. nu mi-am pierdut vremea nici să mă uit la ea nici să mă dezbrac – ema fuma pe partea cealaltă – am apucat-o de mână şi-am târât-o pe canapea ca pe o cameră spartă de bicicletă, ea era ema, v-am spus-o, dar nu v-am lăsat să vă gândiţi prea mult la asta, băi gunoaielor, că n-am chef să dau explicaţii de niciun fel. şi cu ema nu era decât un lucru simplu de făcut, aşa că nici nu mi-am pierdut vremea s-o dezbrac, i-am făcut numai o gaură, ca unei conserve şi i-am supt maţele. Când am terminat cu asta eram mort şi ameţeam şi şubred ca şi când aş fi fost trecut a doua oara prin maşina de tocat carne. Hai, căraţi-vă de-aici, băi gunoaielor, nu vă uitaţi la mine ca la vitrină, că dacă mă scol de-aici vă umplu ventriculele de scuipat şi vă fut toţi dumnezeii. în timpul ăsta ema se târa mulţumită şi vie spre uşă.

ea

ea era ca lumina
pe frunze
mirosul ei de sevă
moale
dimineaţa care umplea
încăperea
strigătul ei de la cealaltă toartă
a nerăbdării
se răspândeau în mine
leneşe
ca nişte gâturi lungi
de lebădă răscolind
adâncimea mâloasă a
apelor
cum mă zbăteam
la buza ceştii fierbinţi
de cafea între vis
şi uitare
ziua se depărta
de începuturi călătorind
şi liniştea dimineţii
curgea din încăperea noastră
în amintire
ia-mi mă rugai soarele
ăsta din ochi
şi du-l undeva
sorbeam tot mai rar din ţigară
neputincios
şi tot mai subţire

Victor

Şi ce dacă îl chema Victor? Am simţit că, privindu-mă, ea a înţeles gândul meu răspunzându-i cu un zâmbet. Oricine putea sa fie Victor, şi să o facă pe deasupra şi foarte bine; mie nu-mi păsa. Dar sigur, pentru ea lucrurile aveau altă însemnătate. Ea zâmbea şi se gândea – încercam acum să-mi dau seama – se gândea că Victor găsise iarăşi o cale să se întoarcă. Acum câteva luni a fost nevoie să suport toate consecinţele ultimei întâlniri. Fordul roşu, maşina lui Victor, îmi strigă dintr-o dată – arătându-mi cu mâna o maşina pe care eu o puteam cu greu distinge, şi care cu greu ar fi putut fi un ford – forţându-mă să mă iau după ea, să o urmăresc. Mi-e nu-mi făcea nici o plăcere să primesc ordine de la ea, mai ales pe tonul acela pe care îl foloseşti cu caii de curse. Fordul dispăru până la urmă – Victor fugea mereu, se ascudea şi dispărea mereu, deşi nu putea face nimic din toate astea – şi ea îmi strigă să opresc şi coborî din maşină aprinzându-şi o ţigară. Era enervată, mă privea zâmbind, ca şi acum, ca şi când nu era de mine nimic din ce se întâmpla pe lumea asta, şi numai prin bunăvoinţa ei puteam şi eu să înţeleg câte ceva. N-am întrebat-o nimic. Eram numai plictisit şi n-aveam nici un chef de explicaţii. Acum Victor se întorsese din nou, dumnezeu ştie cum ne găsise, deşi nu era Victor, era un bărbat îmbrăcat elegant, cu o cămaşă impecabilă, care se mutase de curând lângă noi şi voia să ne cunoască.
Ana se bucură şi-l pofti înăuntru. Eu am pretextat că am treabă şi am plecat, lăsându-i singuri, ca şi când eu însumi aş fi fost convins că Victor, noul nostru vecin, era celălalt Victor, şi că trebuia să-i las singuri, aşa cum mă rugase ultima dată Ana, după accidentul în care fordul roşu şi trupul lui Victor ajunseseră de nerecunoscut. Îi auzeam vorbind, din camera unde lucram de obicei, din spatele rafturilor cu cărţi, şi aveam tot mai clar senzaţia că Victor devenise într-adevăr Victor, ca şi când ar fi intrat în jocul Anei; de fapt toată lumea făcea asta. Peste tot îl puteam descoperi pe Victor şi atunci el reuşea, cumva, să se întoarcă, să facă saltul înapoi în lumea din care făcea parte izbitura puternică de parapet, fordul roşu cu botul stâlcit, cu parbrizurile sparte, air-bag-urile care atârnau ca nişte cârpe inutile printre fiarele contorsionate, etajul trei, patul de spital unde Ana urca sărind treptele atât de repede încât n-o puteam urma, precizia cu care a deschis uşa camerei unde era Victor fără să fi întrebat pe cineva.
Atunci am intrat pentru câteva clipe, suportând cu greu imaginea trupului conectat prin tot felul de tuburi la aparatele care zumzăiau în jurul patului mijlocindu-i ultimele minute de viaţă. Apoi i-am lăsat singuri; ca şi acum Ana şi Victor aveau mereu lucruri să-şi spună, chiar dacă nu vorbeau; aveau mereu nevoie unul de celălalt, îmi spunea ea, şi se hrănea cu iluzia asta care mă înnebunea şi mă făcea să cred că eu sunt acela nebun. Şi de ce erau atât de importante întâlnirile astea neaşteptate cu Victor? Ana se hrănea cu ele, aveam senzaţia că viaţa noastră împreună era numai aşteptarea Anei, şi dacă Victor s-ar fi întors vreodată definitiv, ea ar fi putut foarte bine să plece, să spună că-mi va telefona să-mi explice totul; să zâmbească. Nu înţelegeam mare lucru şi mă simţeam ca un copil. Lumea Anei ţinea mai curând de o lume a visului, în care prezenţa lui Victor era mult mai puternică decât existenţa mea, ca şi fordul lui roşu, patul acela de spital, unde Ana mergea uneori, aşteptând ca Victor să se întoarcă tot pe acolo din lumea cealaltă, convinsă că faptul ăsta avea să se întâmple cândva cu precizie, aşa avea să fie, îmi spunea ea, prinvind dincolo de mine, şi eu încercam s-o consolez, îmbraţişând-o; şi ea se lăsa îmbrăţişată, dar nu mai era acolo, sau dacă era, asta se întâmpla numai pentru că eu devenisem fără sa ştiu cum şi fără să înţeleg de ce, Victor, care murea pe patul acela, şi pe care Ana îl aştepta şi descoperea pretutindeni.
La început am încercat s-o conving, că Victor, adică, murise, şi moartea e ceva definitiv, ceva care nu mai poate fi rechemat, abrogat, respins. Moartea se întâmpla pretutindeni, în fiecare zi forduri roşii, sau albastre se ciocneau de parapeţi în întreaga lume, cădeau de pe poduri, ieşeau de pe şosea şi se izbeau de copaci. Lucrurile se întâmplau aşa şi nu se putea reveni asupra lor. Nimeni nu încerca să păstreze legăturile cu morţii; oamenii vii se despărţeau de ei, şi îşi continuau vieţile, uitând treptat cu totul de cei care muriseră. Pentru că şi morţii uitau de noi. Puţin le păsa lor de ce se alege de lumea asta. Aşa cred ca stăteau lucrurile. Ştiu foarte bine toate astea, îmi zâmbi Ana, cu zâmbetul ei înţelegător, pe care îl adresezi copiilor. Sigur, eu nu înţelegeam, şi ce era mai straniu, e că ajunsesem să cred asta. Să cred ce îmi spunea Ana. Şi totuşi.
Ana intră fumând, cu o ceaşcă de cafea în mână. Am privit-o, întrebând-o tot din priviri dacă Victor plecase. Ea zâmbi, aşezându-şi mâna în care ţinea ţigarea, atentă, pe braţul meu. Victor? Îmi şopti, apropiindu-se de mine, ca şi când eu aş fi fost Victor, ca şi când, fără să ştiu, devenisem eu însumi fantasma în care credea Ana şi pe care o descoperea pretutindeni, Victor n-a fost niciodată aici, adăugă ea, depărtându-se, alungând cu o mână fumul în timp ce se depărta de mine. M-am întors s-o privesc, dar dispăruse deja, în camera cealaltă, de unde se auzea acum zgomotul farfuriilor de cafea aşezate una peste alta.