Cartea Iuliei


Am publicat, în câteva rânduri, scurte fragmente (pe care unii dintre voi au avut ocazia sa le citesca) dintr-o scriere care s-a  transformat, treptat, într-un roman: Cartea Iuliei. „Un titlu interbelic”, mi-a atras  atentia, imediat, un prieten de-al meu şi critic literar, Cătălin Sturza, care mi-a  promis totuşi că o va lectura cu cel mai neiertător ochi posibil.

Romanul este povestea unei neputinţe. Neputinţa de a trăi în cuvinte,  neputinţa de a ierta şi de a iubi în cuvinte. Şi povestea unei nevoi. Nevoia de a ierta şi  nevoia de a iubi. Ocolind cuvintele, dincolo de ele, şi totusi cum altfel dacă nu prin  ele. Este cartea Iuliei, pentru ca este scrisă şi citită de Iulia (şi uneori de Grieg),  pentru că este un fel de roman în roman, şi pentru că este un fel de scrisoare (carte)  între cei doi. Şi pentru că actul lecturii este actul erotic suprem între cei doi, modul  suprem de a se dărui unul altuia, tocmai pentru că îi priveşte indirect, pentru că  este despre ei fără să fie cu ei. Pentru că literatura este, până la urmă, un mod de a  evada din cuvinte prin cuvinte, un mod de a ajunge la celălalt. Este actul suprem de  altruism.

Dacă o să vă placă, să-mi spuneti! (Să-mi spuneţi şi dacă nu…).

(p.s.  Am speranta ca lecturarea acestei carti il va determina pe Vania sa renunte la gandurile negre din ultima vreme.

p.p.s. Tin, deasemenea sa multumesc catorva oameni care m-au incurajat cu laudele si cu criticile lor si fara de care romanul nu ar fi aparut: Vladimir Bortun, Amalia Trepca, Iulian Costache, Octavia Sandu, Razvan Andrei si lui Marin Mincu – cel caruia ii este dedicata cartea (lui si Marei) ca o reparatie pentru o invitatie de a citi in cenaclu >Euridice< pe care, din pacate, n-am onorat-o si pe care acum, ca unul dintre noi a murit,  n-o voi mai putea onora niciodata. Ii multumesc deasemenea lui Cristi, Diei, Iuliei,  – si tuturor acelora – care citind fara sa stie fragmente din roman, au avut dintre cele mai incurajatoare cuvinte si m-au facut sa-l scriu pana la capat).