Tenisul, o metamorfoza

Openul Australian de anul acesta mi-a lasat o impresie stranie, care ar putea fi rezumata la o observatie a lui Mats Willander (fost mare jucator suedez de tenis), ale carui comentarii m-au insotit de cele mai multe ori in cele 3 sau 4 ore de vizionare. Observatia mi-a fost semnalata de Ionuţ Chiş, cel cu care am urmarit meciurile, chiar daca el din Bucuresti si eu din Freiburg. Iat-o: “to get that spin and angle, that’s really gott a lot to do with technology”. Aceasta afirmatie, care tradeaza regretul de a nu fi avut la dispozitie rachetele de astazi, spune insa un mare adevar despre aceasta epoca “post-metafizica” a tenisului, aflata sub semnul retragerii zeului (Federer). Djokovic si Murray, desi jucatori facuti din aliaje diferite, sunt exclusivul rezultat al tehnicii si al antrenamentelor nebunesti, in care physis-ul e exploatat prin techne. Ca sa zic iarasi din Heidegger, tehnica ameninta esenta cea mai intima a tenisului, nefiind deloc exclus ca, peste cateva zeci de ani, sa ne uitam la meciuri jucate intre roboti care nu se termina niciodata. Cumva insa, expresia cea mai deplina a tenisului natural, Federer, a provocat aparitia primului tehnician al tenisului (Nadal) care, la randu-i, a “nascut” alti monstri, instaurand o traditie a tehnicii care o devoreaza pe cea a naturii. Jucatori ca Wawrinka, cu toata stralucirea reverului lor, de exemplu, sfarsesc prin a fi recuperati metatopic de tenisul-masticator jucat de djokovic care, surclasat tehnic la toate capitolele, castiga meciul reinventand boxul. Ca orice iubitor al acestui sport candva alb, ma simt profund amenintat de aceste masinarii demente de jucat tenis si nu pot decat sa sper ca versul lui Hölderlin: “acolo unde apare pericolul creste si salvatorul” are ceva adevar in el si ca tenisul nu se va rata ca sport.

Un meci cat o istorie a tenisului

Federer a reusit sa castige cel de-al saselea titlu al sau la Wimbledon impotriva unui Roddick care a imprumutat parca, pentru acest turneu, toate marile lovituri ale marilor castigatori ai Wimbledonului. A jucat pana la ultima minge aruncand totul in joc, impotriva unui Federer surprins uneori de tenacitatea si rabdarea adversarului sau, de precizia si determinarea sa. A aruncat totul, numai ca impotriva lui Federer trebuie sa joci intotdeauna mai bine decat joci pentru a-l invinge si inca ceva pe deasupra. Si nici asta n-a fost de ajuns. Asa cum flacaului pe urmele caruia erau creaturi inspaimantatoare nu-i mai ramane, pana la urma, nici un piepten care sa se transforme in padure si nici o naframa care sa faca un ocean, lui Roddick nu i-a mai ramas, in final, nimic.

Loviturile au inceput sa se desire, ca un ghem prost alcatuit, iar din racheta au inceput sa creasca peste tot rame. A pierdut, si totusi ar fi putut sa castige. Probabil. Numai ca in ultimele game-uri, nu s-a mai jucat cu mingi, ci cu pietre. Cu nervii intinsi ca niste coarde pe punctul de a plesni; si cuiva trebuia sa-i plesneasca, mai intai.