Bolile de piele la trilobiti 7

Câţiva dintre marinarii care îl însoţeau în această expediţie luptaseră alături de el în nenumărate încleştări împotriva navelor spaniole din timpul interminabilelor războaie dintre cele două regate, având prilejul să cunoască o cu totul altă faţă a căpitanului Saragoza decât aceea schimonosită de plâns şi străbătută de spaime metafizice; tocmai de aceea poate le veni atât de greu să se dumirească şi să facă singurul lucru care era de făcut, singurul lucru care ar mai fi putut salva echipajul de asaltul piraţilor şi pe căpitanul Saragoza de sine însuşi. Aşa că doi dintre ei, înţelegându-se mai mult din priviri, au apucat unul dintre colacii de funii de pe punte şi au reuşit să-l imobilizeze pe bravul căpitan Saragoza care privea întreaga desfăşurare ca şi când toate i-ar fi fost scrise dinainte, până în cel mai mic detaliu, iar el nu era altceva decât o rotiţă care se învârtea sub forţa întregului mecanism.

Aşa cum Ulise fusese legat cu multe secole înainte, la cerere, pentru a putea face ochi dulci sirenelor fără ca acest lucru să-l ducă la pieire, căpitanul Saragoza, intonând o litanie care nu era cunoscută decât unora dintre marinarii de la bord, stătea cu spatele sprijinit de catarg şi cu mâinile legate la spate, scoţând la răstimpuri strigăte sparte de om aflat sub blestemul unei vrăji. Mulţi dintre marinari aveau să dea vina pe ochiul cu aripi care, credeau ei, îl scosese din minţi pe bravul căpitan Saragoza, alţii fiind de părere că dimpotrivă, ochiul de aur era singurul lucru care îl mai lega de viaţă. Însă acum nu era timp de păreri, fireşte. Piraţii reuşiseră deja să aprindă prima dintre navele care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei şi se pregăteau de atacul următor.

În urma unor mişcări tactice cu totul inovatoare, care-i nedumeriră pe cei zece piraţi gata să se avânte pe punte şi să ia cu asalt ambarcaţiunea, echipajul a câştigat suficient timp cât să înfunde cu câlţi şi să lege apoi sănătos fălcile mormăitoare ale căpitanului Saragoza care îndemna la non-acţiune cu un zel care i-ar fi descumpănit până şi pe cei mai mari filosofi chinezi pe care căpitanul Saragoza i-a cunoscut în una dintre nenumăratele lui vieţi anterioare  – despre care insa nu putem spune mai multe acum.

De-acum însă fiecare marinar trebuia să-şi ia în serios rolul şi să facă tot ce-i stătea în putinţă să respingă atacul piraţilor care erau depăşiţi numeric de echipajul ambaracaţiunii ce purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, dar care, beneficiind de ascendentul psihologic al atacatorului şi de alinierea câtorva planete al căror nume este foarte des menţionat într-un tratat de astrologie din care vom cita la timpul potivit, păreau a fi în stare să compenseze inferioritatea numerică. Încleştarea nu era numai una a fortelor omeneşti, aşa cum se întâmpla mereu în evii întunecaţi, ci mai ales a unor forţe nevăzute, care saturau pe atunci atmosfera şi hotărau destinele tuturor muritorilor.

Cine ar trebui sa ia atitudine?

Domnule Preşedinte Băsescu,

Nu sunteţi conducător de gară şi ţara asta nu-i un vapor care n-are nevoie de recitatori din Lorca sau de cititori din Kant ca să intre în port şi să stea bine acolo. Să trăiţi! Nu sunteţi, dar sunteţi pe cale să deveniţi primul dictator post-comunist al României, dacă nu v-aţi grăbit deja şi aţi luat-o înaintea cuvintelor mele. Şi la cum se gudură cu mâinile împreunate a rugămite fierbinte tot intelectualul mai răsărit pe lângă SPP-iştii domniei voastre, mi-e teamă că tinichigiii şi chelnării vor fi cu atât mai puţin pregătiţi să înţeleagă ce se petrece înainte să fie cu vreo cinci minute prea târziu.

Cred că jubilaţi, domnule Preşedinte, să vedeţi cum au sărit toţi meşterii cuvintelor să îndrepte ce-ai stricat matale cu barda ta hăhăitoare, pe care o balansezi, hipnotizant, deasupra capetelor noastre. Cum s-a grăbit toată lumea să explice ce voia să spună „de fapt” domnul Preşedinte, şi cât de greşit s-a înţeles totul, şi câtă rea voinţă din partea tonomatelor- filosofi care nu ştiu şi ei o meserii serioasă – brăţară de aur – şi atârnă de gâtul economiei româneşti ce duce atât de amară lipsă de tinichgii specializaţi şi de mecanici auto.

Numai idioţi ies de pe băncile şcolii, idioţi şi filosofi, pe rând, şi cu primii parcă ai mai avea ce să faci, îi mai pui prim-miniştri, îi mai trimiţi pe la câte o ambasadă, sau pe la câte o televiziune, dar cu ceilalţi parcă nu iese mare lucru.

Şi acum haideţi să ne prăpădim cu toţii de râs, să ne arătăm cu degetul unii pe alţii şi să ne facem că nu s-a întâmplat nimic grav, că e bine aşa cum e, că Preşedintele a glumit când a zis asta, că n-avea mitraliera în mână şi că n-a condamat la moarte pe nimeni, încă, pentru număratul categoriilor aristotelice sau pentru studiul lui Heidegger. Să râdem, aşa, apotropaic, şi „să trăim bine”. E un ordin.

Constantin Noica sau vocaţia maestrului în cultura română

Într-un articol intitulat Notă testamentară, apărut post-mortem în revista Viaţa românească (nr. 3/1988), Noica făcea o mărturisire în stare să lumineze – şi în parte să justifice – tipul specific de ascetism al filosofului de la Păltiniş, raţiunea retragerii lui din lume: „Dacă se va in­teresa cineva de activitatea mea cărturăreas­că, îl rog să nu ţină seama de următoa­re­le: 1. De biografia mea, ce n-are continut, în bună parte din voie proprie […].”

Fără intenţia de a contrazice această „notă testamentară”, ar trebui totuşi considerată posibilitatea ca cea mai de preţ moştenire a lui Noica să nu fie de găsit în lucrările lui filosofice, ci în configurarea unui model a cărui vocaţie au avut-o atât de puţini în spaţiul cultural românesc. S-ar putea (greşit) crede că ar fi vorba despre impunerea modelului omului de cultură complet, sau al celui care, pregătit sa renunţe la eremismul lui, s-ar pune pe sine în slujba unui anume „bine public”, sacrificându-şi vocaţia culturală.

Mai presus de netăgăduita sa vocaţie filosofică, Constantin Noica a avut vocaţia socratică de maestru spiritual, de deschizător (descântător) de suflete. Noica n-a fost niciodată gânditorul despărţit de lume, izolat într-o imensa bibliotecă, pierdut în lumea propriilor gânduri, ci s-a lăsat pretutindeni înconjurat de oameni, gata să dăruiască tuturor cele zece lecţii de greacă veche, răspunzând nu numai scrisorilor venite din partea lui Eliade, ci şi celor – mult mai numeroase şi mai nesemnificative – venite din partea unor oameni obişnuiţi, fascinaţi însă de aura de maestru spiritual pe care o dobândise filosoful român, mai ales în anii şederii sale în cabana de la Păltiniş. Noica devenise o instituţie. Tocmai de aceea, cea mai de preţ învăţătură a lui Noica nu este de găsit nici în fascinanta „vulgarizare” a lui Hegel din Povestiri despre om, nici în Devenirea întru fiinţă, nici în Scrisorile despre logica lui Hermes; cel mai de preţ dar al lui Noica este insuflarea şi cultivarea unei stări de spirit. Însă filosofia este, în esenţă, mai înainte de orice, cultivarea unei stări de spirit, care pune în joc seducţia şi îndrăgostirea. Iar Noica este unul dintre cei mai de seamă seducători ai culturii române, pentru care mai important decât scrisul cărţilor este ceea ce Platon numea, în Scrisoarea a VII-a, „scrisul în inimă”, aprinderea şi înteţirea acelei firave flăcări din sufletul celui ce năzuieşte spre cunoaştere. Ce întemeia în celălalt era cu mult mai preţios decât ce reuşea să obţină el însuşi.

Lecţia cea mai importantă a lui Noica nu este, aşadar, una de filosofie, ci mai presus de orice, una de umanitate. Odată cu Noica se împlineşte modelul maestrului pregătit oricând să dăruiască şi să se dăruiască discipolilor lui, dând dovada unui irepetabil altruism, a unei irepetabile nobeţi spirituale. Retragerea din lume a lui Noica, însingurarea şi ascetismul său cultural, au fost, de fapt, condiţia de posibilitate a dobândirii unui raport autentic cu celălalt, condiţia unei întâlniri transfiguratoare, din care nu numai discipolul, ci şi maestrul poate avea de învăţat. Disponibilitatea afectivă a lui Noica, înflăcărarea şi determinarea pe care o insufla şi o pretindea tuturor, fac din Noica nu numai un mare om de cultură, ci şi un individual extraordinar, în plan uman. Într-o lume dominată mai curând de egoism, în care celălalt era de multe ori o ameninţare la securitatea propriei persoane, Noica a făcut demonstraţia unei risipe de altruism, înţelegând într-un mod genuin acele cuvinte ale lui Leon Bloy, atât de des repetate: „niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

Dacă biografia lui Noica contează sau nu, sau în ce măsură trebuie să ţinem seama de unul dintre ultimele îndemnuri ale sale, rămâne încă de stabilit. Ceea ce este însă cert, este că viaţa filosofului de la Păltiniş, a trecut, prin nenumăratele capilare ale spiritului, în viaţa discipolilor săi, şi continuă în acest fel să străbată, ca un curent, pânza freatică a culturii române.