1 alotsipE

(se dedica tuturor indragostitilor)

o, ce glorios m-aş sinucide

ştiind că o să vă târăsc după mine în moarte!

cu câtă pasiune m-aş jertfi pentru voi

dacă suferinţele voastre ar fi mai violente

decât ale mele!

dac-aţi şti ce fastuoasă ură vă port

şi ce grabnic mi-aş reteza propria mână,

ce nerăbdător aş fi să curm vederea propriului meu ochi

dacă aş putea să adaug oricât de puţin

slavei urii mele!

o, dacă aţi şti ce ură neîntinată port

întru voi –

căci dacă aş renunţa la toate bogăţiile mele

şi mi-aş da trupul să fie ars

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate

le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,

şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

dar aş şovăi în ura mea,

făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

ci voi nu vă temeţi

căci ura mea e ardere de tot!

ea nu va pregeta

alegând grâul de neghină

şi nici nu va aştepta să-i fie întors

celălalt obraz,

ci va purifica deopotrivă totul

şi îl va lovi de două ori pe acela.

căci ura e fără de pată

şi dreaptă; ea nu-l va dispreţui

nici pe întâiul nici pe cel din urmă venit

nu va cunoaşte fiul risipitor de fratele lui

nici tâlharii de leviţi şi nici samariteanul de preoţi

ea nu va şti nici de culoarea apei,

nici de cea a sângelui

ci pentru ea toate vor fi una

şi în focul ei una se vor face.

 

Umilinta III (Silogismul destinului)

O clipă ai fost pe punctul să te salvezi, a reînceput Iulia, cu o voce nesigură, care trăda teama de a nu se adresa nimănui, de a străbate numai golul încăperii. Te-ai gândit să o împingi pur şi simplu, să o desprinzi de tine, să o loveşti, folosindu-te de forţa braţelor tale până atunci inerte. Dacă totul ţi se părea până atunci o iluzie, acum îţi devenise insuportabilă realitatea şi prezenţa ei. Să o loveşti, să o desprinzi de tine şi să pui capăt în felul cel mai brutal cu putinţă întâmplării aceleia. În aceeaşi clipă ai înţeles însă că nu puteai să faci asta. Nu faptul că ai fi umilit-o, că ai fi distrus ultimul resort al sentimentelor ei te-a oprit de la un astfel de gest. Ci altceva. Trupul acela care se dăruise atât de sincer şi deplin, venind atât de aproape de tine, aşteptând să fie cuprins în braţe, anulase, cumva, posibilitatea violenţei. Trupul ei, care începuse să tremure, nu putea fi rănit. Orice gest brutal fusese inexplicabil suspendat. Lângă tine stătea un trup din carne şi sânge care renunţase la orice precauţie; la orice apărare. L-ai îmbrăţişat.

Te-ai ridicat din pat, nimerind cu picioarele în papuci. Cineva nu greşise nici măcar acest sofisticat calcul matematic, pentru care altă dată îţi trebuia o jumătate de oră. Simţeai nevoia să fumezi o ţigară. Un vechi obicei, devenit reflex, te-a făcut să arunci o privire peste masa din cameră să vezi ce mai rămăsese după întâlnirea din noaptea precedentă. Uneori recolta era serioasă şi trecea dincolo de două-trei ţigări. Acum însă masa era curată şi în afară de scrumieră nu se mai afla nimic pe ea. Păi bine, dar nu se poate chiar aşa, să nu fi rămas nimic!

Ţi-ai târâit papucii până în bucătărie. Ce chestie! Aici totul era cu atât mai ciudat cu cât era mai bine rânduit. Totuşi nu este prea plăcut să-ţi strice cineva dezordinea. În urma noilor aranjamente şi permutări nu mai poţi să găseşti nimic la locul lui. După câteva inspecţii prin dulapuri ai găsit ce căutai. Mai lipsea o brichetă; asta era de fapt provocarea.

Întotdeauna când căutai bricheta, îţi trea prin gând că nu ştiai cât e ceasul. Păi da ce, era mare lucru să te uiţi? Ce fantastic ar fi dacă ai păstra bricheta lângă cesul de pe noptieră. În felul ăsta ar fi imposibil s-o mai pierzi. Ai putea face aşa cu toate lucrurile pe care le căutai mereu. Un morman uriaş la picioarele zeităţii ţăcănitoare cu cadranul rotund. Dar dacă ai pierde ceasul, te-ai gândit imediat, atunci ai pierde definitiv totul, aşa că era mai bine dacă ideea de mai înainte avea să rămână doar o idee.

Când ai văzut că era deja doisprezece ţi s-a făcut rău. Mai mult pentru efectul stilistic, dar ceva adevăr tot era. Păi nu te mai treziseşi la doisprezece în viaţa ta. Trecuse totul; ştirile, ţigarea de dimineaţă, cafeaua aferentă şi mai ales inutilele lupte cu timpul. Ca într-un meci de box în care nu ajungi până în repriza a noua.

Nu ştiai dacă să te bucuri sau să simulezi o părere de rău. Te-ai resemnat şi ţi-ai adus aminte că îţi trebuia un foc. Păi bricheta o pierduseşi de câteva zile; mai rămâneau chibritele pe care le-ai primit dimineaţa trecută de la Nicu, în dar. Trebuia să porneşti în căutarea lor acum şi cu asta puteai să-ţi ocupi cu uşurinţă următoarea jumătate de oră. În timpul ăsta mai puteai verifica cât era ceasul. Dar Lena unde era? Aşa ţi-ai adus iarăşi aminte. Parcă fusese ceva programat; un fel de silogism al destinului. Pe jumătate formalizat, silogismul ar putea arăta în felul următor:

(a) Găseşti o ţigară, deci ai nevoie de un foc.

(b) Ai nevoie de foc deci constaţi că este deja trecut de ora doişpe.

(c) Păi cum să nu fie ora doişpe după ce Lena a rămas la tine noaptea trecută.

Crima II

Uite ce e, Anda, a început bărbatul din faţa ta, voi pleca, probabil, în câteva zile – miercuri, cred. Făcu o pauză în care suflă fumul afară pe nări, aşteptând se se mai aşeze cuvintele pe care voia să le spună. Privindu-l, ţi se dezvăluia în el, în spatele bărbatului îmbrăcat cu paltonul pe care îl cunoşteai foarte bine, străduindu-se să zâmbească, urma unui alt om, pe care aproape că-l îndrăgiseşi cândva. El mai trase un fum de ţigară în piept, aşteptând ca fumul să-şi găsească apoi singur drumul prin trahee, către nări, amestecându-se pe urmă cu aerul încăperii. Tu nu ştiai ce să spui. Aşteptai numai să prinzi noima gândului la distilarea cărui el începuse să lucreze. Voi pleca în câteva zile, continuă, în acelaşi fel, şi nu cred să mă mai întorc. Am venit să-ţi spun asta, silabisi, apoi strecură în gură capătul ţigării, sorbind iarăşi fumul. Privirea ta rămase sprijinită de capătul celălalt al aceleiaşi ţigări, care se transformase, pentru câteva clipe, într-un cerc incandescent, ce devora hârtia albă şi firele de tutun dinăutru ca pe nişte scame. De asta am venit, repetă el, suflând înspre tine fumul, în rotocoale prin care ovalul feţei lui apărea ca într-o poză alb-negru.

Unde ai de gând să pleci, l-ai intrebat, însă nu din curiozitate, aşa cum ar fi putut el crede, ci dintr-o politeţe de care nu te puteai dezobişnui nici măcar cu el. El nu merita să fie întrebat unde pleacă. Pleca? Foarte bine. Mai departe. Bărbatul se bucură însă de întrebare şi nu se grăbi să răspundă. Iarăşi strecură ţigarea în colţul buzelor, iarăşi se ivi cercul acela roşietic – conturul perfect ale unor buze de femeie uşoară – care devora hârtia şi tutunul, apoi fumul coborî iarăşi, în trepte, spre tine, diluându-se în încăperea destul de întunecată şi rece. Plec la Oraviţa, îşi reluă gândul, şi am hotărât deja să rămân acolo definitiv. Acum vreo săptămână am vorbit cu cineva să-mi cumpere apartamentul, şi lucrurile sunt deja stabilite; am venit, numai aşa, să-ţi spun, ca să ştii. Se opri iarăşi, smulgând tijei aceleia de tutun învelit în hârtie ultima suflare, si buzele ce nu erau ataşate nici unei guri îmbrăţişară ţigarea până aproape de filtru. Bărbatul stinse restul rămas în scrumiera curată. Toţi ştiau de asta, în afară de tine, şi voia să afli de la el.

Continuai să-l priveşti, căutând însă dincolo de el, capătul unui gând pe care nu reuşeai să-l apuci. Simţeai însă că despărţirea aceasta avea să fie ultima, avea să fie definitivă, şi te-ai gândit că ar fi bine să-i spui câteva lucruri pe care trebuia să le ştie. Să aibă ce rumega pe drum, şi să-i ajungă, poate, apoi încă o bună perioadă de timp. Ştii, ultima dată când te auzeam spunând asta te-am crezut, la fel ca şi acum, ai început tu, în vreme ce el îşi aprinsese o altă ţigare, numărând, din ochi, câte îi mai rămăseseră în pachet. Trebuia să cumpere cât de curând altul. În urma gândului acesta însă, şi cumva fără nici o legătură cu el, se strecură pentru întâia oară un altul, care îl făcu să se înfioreze. L-ai văzut clătinând din cap, respirând alert, ca şi când ar fi vrut să scuipe afară, deodată cu fuioarele de fum, gândul acela straniu şi tulburător, care venise de dincolo de el, ca o ameninţare sau ca o promisiune. Şi-a dat seama că în timpul în care fusese absorbit de gânduri, tu ai apucat să arunci câteva fraze în continuarea celei dinainte,  pe care însă le auzea abia acum, cu o întârziere de câteva fumuri, şi fără să le înteleagă. Te-a privit însă ca şi când încuviinţa totul. Tu te-ai oprit, crezând că avea şi el de adăugat ceva, apoi ţi-ai aprins o ţigară şi te-ai ridicat îndreptându-te spre fereastră.

Afară era deja întuneric, aproape, şi se lăsase ceaţa. Cu mâna sprijinită de caloriferul în care freamătul caloric devenea din ce în ce mai audibil, Lena constată că era destul de frig totuşi în cameră. Această senzaţie o făcu să caute din priviri, prin încăperea prost luminată, vesta pe care o purta mereu când îi era frig. În timpul ăsta, bărbatul o privea fără să o vadă, aşteptând ca ea să-şi reia locul în faţa lui, pe scaun. Aşteptarea aceasta îi dădea un anume disconfort.

Trăgând vesta pe tine cu mişcări rapide, ţi-ai reluat gândul din punctul în care îl lăsaseşi. Acum vii şi îmi spui iarăşi că pleci.