Augentrost

Intre noi totul era un joc pe care îl luam amândoi în serios. De asta, atunci când am rugat-o să-mi spună o poveste, am sperat că se va folosi de acest prilej să ia jocul de la început, aşa cum voia ea, după reguli numai ei cunoscute. „Spune-mi o poveste!” era, pentru noi, un fel de a întreba „mă iubeşti?”; mai mult decât atât, sau mai primejdios, căci nu suporta nicio amânare, şi nu îngăduia decât un singur răspuns; nu orice răspuns, ci unul care să te ia pe nepregătite oricât de bine l-ai şti; nu o promisiune, ci, mai înainte de ea, împlinirea ei. M-a luat de mână şi m-a condus pe străduţele înguste ale oraşului până în faţa unei florării. Trecusem de câteva ori pe lângă ea, cred, însă numai pentru că pe aceeaşi stradă zăcea un anticariat unde îmi petreceam uneori vremea, răscolind în voie prin maldărul de cărţi ca un copil răsfaţat cu prea multe jucării. Oare voia să mă ducă acolo? În labirintul acela de cărţi erau atâtea jocuri care aşteptau să fie inventate. Dar ea mi-a zâmbit cam cât pentru nu. Şi până să-mi răspundă, intraserăm deja în florărie, iar în locul mirosului de cărţi vechi, ce îmi era atât de cunoscut încât mi-l puteam imagina până la halucinaţie, mă asalta acum mirosul tânăr de flori şi plante de toate felurile, copleşindu-mă cu accentele lui ascuţite sau grave, care păreau să aducă ultimele veşti din lumea vegetalului, într-o limbă care îmi era cu totul străină.
– Ştii ce floare e asta? m-a întrebat, apropiindu-se de un buchet imens de garoafe roşii, care îşi înălţau capetele până mai sus de şoldul ei, iar eu am căutat în zadar în minte după numele lor german, convins că nu-l ştiusem niciodată.
– Nelke, mi-a şoptit ea, apropiindu-se de ele cu grija cu care te-ai pregăti să mângâi pe creştet un copil care îşi înfrânge timiditatea în faţa unui necunoscut şi acceptă să-şi spună numele: Nelke.
– Dar asta? Urmă ea, îndreptându-se către un stativ imens pe care erau aşezate, unele deasupra altora, în patru rânduri succesive, cele mai diferite şi mai surprinzătoare flori, dintre care multe îmi erau cu totul străine. Un delir de culori şi parfumuri, un fel de petrecere studenţească unde nu cunoşteam aproape pe nimeni, şi care se înteţea sau scădea după ritmuri străine mie.
– Calla, am exclamat bucuros şi profund îndatorat florii care îşi păstrase şi în germană numele care îmi era cunoscut şi mie, numele ei adevărat. Curând însă, am epuizat cunoştinţele mele limitate de botanică şi pe acelea încă mai limitate de nume germane. Şi, pentru prima oară, m-am bucurat să nu ştiu! Iar dacă la început ea a jucat rolul unei fete care îmi prezintă prietenele ei vechi şi dragi, spunându-mi un cuvânt sau două despre fiecare, treptat jocul s-a transformat în ceva cu totul diferit.
– Ei îi vom spune Regenbogenhaut (pielea curcubeului), ei – Goldrute (sceptrul de aur) ce zici, îţi place? I se potriveşte? Uite ea e Frauenschuh (pantof de femeie), vezi ce bine îi vine numele? ca o mănuşă! ei o să-i spunem…hm… Paradiesvogelblume (pasărea-paradis), şi ei… cum vrei să-i spunem? Fără să stau pe gânduri, am spus: Augentrost (mângâierea ochilor).
În vreme ce noi dădeam fiecărei flori câte un nume, luându-le iarăşi în pază, videcându-le ca de o grea uitare, florăreasa ne privea cu o uşoară mirare, ca şi când ar fi încercat să se lămurească dacă avem să cumpărăm un buchet sau nu. Însă locul ăla care fusese al ei cu jumătate de oră înainte, era acum numai al nostru. Era într-atât de mult al nostru, încât ea nici măcar nu mai era acolo, şi dacă ne-ar fi spus ceva, orice, n-am fi auzit-o, n-am fi înţeles-o. Însă ea, încăpăţându-se cumva să intre în povestea noastră, s-a apropiat de noi şi m-a întrebat, zâmbindu-mi cu subînţeles, dacă aveam să-i cumpăr domnişoarei un buchet. Da, sigur că aveam, i-am răspuns întorcându-i zâmbetul, când am simţit mâna Evelinei strângându-mă dintr-o dată de mână. Era însă ceva straniu în felul în care îşi încleştase degetele în jurul palmei mele, cu o forţă de care nu o crezusem niciodată în stare. M-am întors imediat către ea, încă zâmbind, şi am văzut cum cealaltă mână a ei strivea capul unui bujor pe care îl mângâiase cu câteva clipe mai înaite, în timp ce trăsăturile dragi ale chipului ei erau străbătute de un spasm care îi îngheţa faţa într-o mască, până acolo încât nici măcar nu mai putea vorbi. Am strigat atunci la ea, am chemat-o ca şi când n-ar mai fi fost lângă mine, fără să ştiu ce se întâmplă cu ea, fără să ştiu ce să fac, văzând în ochii ei, care începuseră deja să lăcrimeze, durerea şi neputinţa; nu numai a ei, ci mai ales a mea. Am strigat „Hilfe!”, singurul cuvânt pe care îl mai ştiam în germană şi în care am pus toată disperarea iubirii mele, apoi am îmbrăţişat-o ca şi când aş fi încercat să o apăr,ca şi când aş fi încercat să opresc mişcările ei haotice şi bruşte, revolta trupului ei împotriva lui însuşi.
Nu ştiu cât timp a trecut până când a venit salvarea şi nu ştiu cine a chemat-o. Am văzut numai cum florăreasa a deschis ambele aripi ale uşii de la intrare, iar eu am luat pe Eveline în braţe şi am reuşit, cumva, s-o duc până la maşină. Nu mai ştiu ce am încercat să le spun celor doi paramedici şi nici nu cred că am reuşit să fiu de vreun folos. Ştiu doar că imediat cum am lăsat-o pe patul dinăuntrul maşinii, fără să vreau şi fără să pot să-i dau drumul, i-am văzut trupul cabrându-i-se într-un spasm cumplit şi am început să plâng. Însă înainte să ajungem la spital, strânsoarea în care îmi încleştase mâna începu să slăbească, încetând până la urmă cu totul, iar trupul ei părea, în sfârşit, să-şi revină din delir, să se împace cu el însuşi. Când maşina a oprit în faţa spitalului, m-a privit pentru prima dată fără ca privirea ei să treacă prin mine, şi buzele ei învineţite au mimat un cuvânt pe care l-am înţeles fără să-l aud. Uşile de la picioarele ei s-au deschis, iar unul dintre paramedici ne aştepta să coborâm, lângă un scaun cu rotile. Şi atunci, în câteva clipe, am reuşit să urăsc scaunul acela ca pe o fiinţă vinovată de cele mai oribile crime, şi n-am vrut în ruptul capului să accept să fie purtată în el. Am dus-o în braţe până într-o sală de la etajul întâi, şi am aşezat-o pe unul dintre cele două paturi de acolo, şi un medic foarte bătrân i-a făcut o injecţie, zâmbindu-ne amândurora, şi ne-a spus că o să fie bine. Apoi, a schimbat câteva cuvinte cu o asistentă care tocmai intrase în cameră, iar aceasta i-a suflecat Evelinei mâneca de la mâna care se odihnea acum, neputincioasă, într-a mea, i-a legat un garou, aşteptând până când venele au început să se profileze sub pielea aproape transparentă, apoi a înfipt, cu grijă, acul, împingându-l cu fermitate, în venă. Imediat ce mi-am dat seama ce voia să facă, am ştiut că nu trebuia să stau acolo, ştiind cât de rău îmi era la vederea până şi unei singure picături de sânge, dar n-am vrut cu nicicun chip să-i dau drumul la mână. Iar să închid ochii, sau să întorc capul mi se părea că ar fi însemnat să o las singură, să o trădez, să nu o iubesc aşa cum îi cerusem ei să mă iubească. Eu îi cerusem să-mi spună o poveste! Acum trebuia să ascult povestea până la sfârşit. Trebuia, măcar odată, să mă stăpânesc; să-mi ţin firea. Când am văzut acul străpungându-i pielea am simţit un val de căldură străbătându-mi trupul ca o frică atavică urcând în mine, iar apoi, când primele picături de sânge au început să se adune în tubul seringii totul s-a colorat în verde şi ultimul gând care mi-a trecut prin minte, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost acela că sângele pe care îl vedeam adunându-se în seringă era sângele ei.
Când mi-am venit în fire, eram întins pe celălalt pat din cameră, la mică distanţă de patul în care era ea, şi înainte să o văd, i-am simţit privirea aşteptându-mă nerăbdătoare, şi mâinile noastre s-au întins una catre cealalta, întâlnindu-se cu o bucurie mai mare decât atunci când s-au întâlnit prima oară, reînnodând povestea.
– Sie werden nie Arzt werden! (N-o să fiţi niciodată doctor!) am auzit, de undeva din spatele meu, vocea blândă şi zâmbitoare a celui care ne îngrijise pe amândoi.
– Nichts liegt mir ferner (Nici nu-mi stă în gând aşa ceva), i-am răspuns, găsind cuvintele potrivite şi ceva din zâmbetul cu care le-aş fi însoţit, dacă mi-ar fi fost mai bine. Însă am încercat imediat să caut în mine copilul de altă dată, mereu julit la genunchi, copilul care, într-o vacanţă de vară, se întorsese de două ori de afară cu capul spart, cu sângele şiroindu-i pe faţă, şi care, a doua oară, după ce o piatră îi ricoşase direct în creştet, îşi anunţase bunica albită de spaimă, că a treia oară va fi cu noroc. Unde dispăruse copilul acela? Când se născuse în el această stranie hemofobie? Cum ajunsesem până acolo încât să leşin – lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată în viaţă?
Cumva, cred că intuiam răspunsul la această întrebare. Atât timp cât nu ştiusem ce este sângele, atât timp cât îl privisem ca pe un lichid colorat şi pe care îndrăznisem să-l gust în copilărie, cu aceeaşi curiozitate cu care băusem pentru prima oară sucul din petale de trandafiri cu care ne răsfăţa bunica uneori, nu era nimic care să-mi provoace frica. Însă treptat am învăţat să privesc sângele altfel, într-un mod pe care mi-ar fi foarte greu să-l definesc, ca pe un fel de forţă vitală care ne leagă nu numai de viaţă, ci şi de toţi ceilalţi. Iar vederea sângelui ei adunându-se în seringă era aproape ceva paradoxal, sau oricum ceva nepermis; era ca şi cum aş fi văzut intimul ei suprem şi ireductibil, adâncul fără fund al fiinţei ei, cerneala sacră a iubirii ei, nediseminată, înainte de a se transforma în literele şi cuvintele unei poveşti; era ca şi cum aş fi îndrăznit să privesc direct în ochii gorgonei.
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă ea, fără să-i dau drumul la mână.
– Hat’s dir meine Geschichte gefallen? (Ţi-a plăcut povestea mea?) m-a întrebat, râzând, iar eu i-am răspus cu un fel de suspin, apoi am sărutat-o, simţind-o pentru prima oară ca pe un vas plin, din care nu trebuia să vărs nicio picătură.

Arjana (1)

Îmbătrânirea e procesul prin care devenim noi înşine. În tramvai, pe scaunul din faţa mea, stătea o femeie bătrână cu braţele lipite de corp şi cu palmele aşezate pe genunchi, ca într-un exerciţiu de răbdare. Cu cât o femeie e mai în vârstă, cu atât e mai uşor s-o priveşti făţiş, să te plimbi cu privirea peste trăsăturile ei fără să trebuiască să fi mereu în gardă, mereu atent la pericolul de a fi privit înapoi şi demascat ca un agresor. Timpul transformă chipurile în metafore. Oglinda feţei, încărcată de riduri, e numai urma, numai reziduul chipului proaspăt, imaculat, lipsit de orice semn, odihnindu-se după primul plâns. Poate de aceea, privind un chip îmbătrânit, mă surprind, adeseori, încercând un exerciţiu de des-figurare; un exerciţiu la capătul căruia nu reuşesc însă niciodată să ghicesc chipul perfect alb, de nou născut, al celei care se află în faţa mea. Nu reuşesc, pentru că acel chip nu e, încă, cineva sau ceva; fiind al tuturor, e al nimănui; acel chip nu există. Chipurile sunt metafore, dar nu trimit nicăieri; nu aflăm cine am fost decât la sfârşit, când e oricum prea târziu să mai fi fost cineva; originea este irecuperabilă; chipurile sunt metafore improprii.

Am coborât la Bertoldsbrunnen. Nici acum nu ştiu exact cine a fost Bertold, dar nu mă simt vinovat pentru asta. Statuia e înaltă, pare din piatră, dar sunt sigur că nu e, Mira mi-a spus odată că piatra nu poate fi cioplită aşa, iar eu cred că are dreptate. În cinci minute, poate patru, dacă mă grăbesc şi dacă nu e foarte aglomerat, ajung la universitate. Acum mergeam la un colocviu despre Platon şi Husserl, cineva urma să citească o lucrare, apoi cel mai probabil se va mai discuta cam o oră. Citisem rezumatul textului, dar mi se păruse cam straniu, aşa că eram destul de curios. Deşi nu întârzii niciodată, acum eram în întârziere. Cam la o sută de metri de statuia ecvestră a lui Bertold fluturând sabia deasupra mulţimii înghesuindu-se în tramvaie sau grăbindu-se dintr-o parte într-alta, se înalţă unul dintre cele mai vechi turnuri din Freiburg, cândva una dintre porţile de intrare în oraş. Prin o mie două sute şi ceva, probabil tot într-o primăvară, o vrăjitoare necunoscută, de vreo 27 de ani, era aruncată din turn şi la câteva secunde mai târziu, sau mai puţin, trupul ei se izbea de caldarâm. Cei care o aruncaseră se felicitau că avuseseră dreptate, căci de vreme ce braţele divine nu se întinseseră s-o prindă, acuzaţia se dovedise pe deplin întemeiată şi pedeapsa fusese îndreptăţită. Păcat ca niciunul dintre cei doi nu avea simţul umorului suficient de dezvoltat ca să-l pună la probă pe celălalt, ca între creştini.  Dreisam-ul trecea şi pe atunci prin Freiburg, ca şi acum, dar tot ca şi acum era o apă mică, unde vrăjitoarele nu puteau fi puse la probă. Aşa că locuitorii oraşului au fost forţaţi să se descurce cu ce aveau la îndemână. Până la urmă, la 27 de ani, pe vremea aia, era deja o femeie bătrână. Astăzi, urmaşii celor care se felicitau, în vârful turnului, pentru că avuseseră iarăşi dreptate, şi-au făcut timp să cioplească o inscripţie, la baza turnului, în memoria tuturor vrăjitoarelor ucise de-a lungul celor aproape o mie de ani de infantilism mintal şi exaltare religioasă. Pe măsură ce mă îndepărtam de turn, imaginea vrăjitoarei – care, în mod straniu, avea trăsăturile bătrânei din tramvai – mi se ştergea din minte. Ştiam că înainte de a intra în clădirea universităţii trebuia să mai trec proba de foc a fast-food-ului turcesc. O halcă uriaşă de carne tocmai fusese aşezată pe rotitor şi, fiind încă îngheţată, arată ca un maldăr de gunoi. Însă cât de apetisant va fi când nuanţele de gri-murdar, de verzui şi de violet vor fi preschimbate de flăcări, şi va primi acea nuanţă atât de apetisantă care ne face să mâncăm cadavre de trei ori pe zi şi, uneori, fructe între mese. Am închis umbrela şi am intrat în clădire.

lectia de pian

Cu o jumătate de oră înainte de cinci a hotărât că ea nu-i văzuse. Hotărârea lui nu mai avea cum să schimbe cu nimic faptele, era conştient de asta; dar mai avea o jumătate de oră în care îşi putea imagina orice, în care putea spera; o jumătate de oră – dacă ea va veni – şi tot o jumătate de oră dacă n-o să vină. Avea nevoie de timpul ăsta să se pregătească, să o poată întâlni, să poată înfrunta privirea ei scrutătoare; o privire care nu avea nevoie de consimţământul lui ca să afle răspunsuri la întrebări pe care niciunul dintre ei nu voia să le rostească sau să le audă. Avea nevoie de o jumătate de oră în care să creadă că lumea rămăsese la fel, că fericirea lor era încă neatinsă, pentru ca zâmbetul lui de bun venit să poată păstra în el o umbră de sinceritate; să-l poată apăra, măcar o clipă, de adevărul pe care ar fi făcut orice să-l ascundă. Ştia, cumva, îşi păstrase curajul să spere că dacă ea nu-i va evita privirea, dacă vocea ei va fi la fel ca până atunci, dacă paşii ei se vor îndrepta în acelaşi ritm spre el, va găsi puterea să creadă în adevărul ei, să creadă in iubirea ei necondiţionată şi neştiutoare, care îl va putea ierta fără să ştie că iartă şi fără să ştie ce. Nu avea nicio îndoială că ar fi putut să creadă în adevărul ei, că tot ce se întâmplase cu două zile mai devreme ar fi încetat să existe dacă n-ar fi existat pentru ea, dacă ea i-ar fi îngăduit să fi fost altul, altcineva, un necunoscut. Un necunoscut pe care ar fi trebuit să-l recunoască imediat drept el însuşi, dacă ea i-ar fi cerut asta fie şi prin cel mai simplu gest. În timp ce-şi încheia nasturii cămăşii privindu-se în oglindă, ştia că într-o jumătate de oră urma să afle cine era cu adevărat şi care era adevărul. Într-o jumătate de oră urma să afle dacă o trădase, dacă o părăsise, dacă o rănise sau dacă o iubea încă, dacă o iubea necondiţionat, cu toată forţa de care era în stare, cu o iubire care nu poate răni şi care nu poate trăda. Ea avea să hotărască asta, iar pedeapsa lui va fi aceea că ea îl va ierta fără ca el să-i ceară iertarea. Pedeapsa lui va fi aceea că va fi fericit fără să merite. Căci acum, când era pe cale să devină cu totul altcineva şi să se despartă de viaţa lui de până atunci, ştia exact ce era fericirea. Ştia cu precizie, aşa cum nu ştiuse vreodată altceva.

O jumătate de oră. Era nerăbdător să o îmbrăţişeze şi să o vadă; era nerăbdător să-i audă vocea; şi cu toate acestea ar fi vrut ca acea jumătate de oră să nu se sfârşească nicioadă. Căci minutele acelea erau ultimul lucru care îl mai separa de o despărţire deloc imposibilă, deşi de ne conceput; dincolo de care nu-şi mai putea imaginea viaţa. O jumătate de oră în care lucrurile nu erau încă scrise, în care el era încă stăpân asupra destinului său, aşa cum paraplegicul, citind articolul despre accidentul care îi schingiuise trupul, speră, cumva, că şoferul maşinii care-l lovise îl va vedea la timp, că va frâna, iar el va putea ajunge de cealaltă parte a străzii, teafăr, şi că îşi va putea continua viaţa ca şi până înainte. Deşi el nu se afla încă într-un scaun cu rotile, ştia că cel mai mic gest al ei l-ar fi putut lăsa nemişcat, şi că la fel ca şi paraplegicul ajuns la sfârşitul articolului, va trebui să accepte că trecutul nu poate fi schimbat în niciun fel şi că nicio hotărâre a noastră nu îl va putea revoca sau rescrie.

Se apropie de fereastră, căutând-o cu privirea de-a lungul bulevardului. Aceaşi dorinţă şi frică de a o vedea venind se amestecau în el, făcându-l să privească fără să vadă şi să caute fără să vrea să găsească; oameni trecând într-o parte şi-ntr-alta, grăbindu-se, vorbind la telefon, evitându-se unii pe alţii din timp, ca nişte roboţi care îşi stabilesc cu precizie traiectoriile. Totul părea să fie în regulă. Era o zi obişnuită, cu nimic diferită de zilele dinaintea ei. Asta îi dădea cumva speranţă, îi întărea hotărărea. O vreme rămase nemişcat în faţa ferestrei, cu privirea hoinărindu-i aiurea, ca şi când fiinţa lui ar fi respirat adânc pentru ultima oară înainte de momentul decisiv. În acelaşi timp îşi dădu seama că o vede şi că de-acum nimic nu mai ţinea de el. Cu toate astea devenise, dintr-o dată, atent. Încerca să afle din mersul ei, din felul în care îşi mişca braţele, dacă ştia sau nu; stranie nerăbdare. Dar ea nu se trăda în niciun fel. Din mersul ei alert ar fi putut înţelege că se bucura să vină, sau că se grăbea să încheie cât mai repede – rămânând stăpână pe sine – viaţa ei de până atunci, şi să treacă mai departe. Nu ştia încă dacă el ar fi putut trece. Dar acum nu se gândea la asta. În schimb îşi îngăduia să o iubească privind-o ca şi când ea avea să se afle întotdeauna în drum spre el, iar el va putea-o privi venind, şi o va putea iubi mereu. Când o văzu dispărând în scara blocului, inima îi bătea foarte tare şi abia mai putea să respire. Avea să-i spună el totul; nu se mai putea preface că; trupul lui n-ar fi rezistat; şi poate că era mai bine aşa, poate că trupul îi era ultimul refugiu, ultimul rest de sinceritate care îi mai rămăsese, ultimul cuvânt cu care îi mai putea cere iertarea şi cu care ar fi putut spera s-o primească. Trupul pe care îl înfruntase de atâtea ori, cu care pierduse atâtea lupte, trupul pe care fusese învăţat să-l dispreţuiască era acum poate singura lui salvare; era puntea tot mai îngustă dintre el şi el însuşi. Dar unde avea să găsească fărâma aceea de curaj pentru a traversa puntea înainte de a se sfărâma? Cum va putea să-i spună un adevăr în care nu voia să creadă şi pe care nu voia să-l recunoască? Nu ştia asta; dar ştia că dacă avea să-şi pună un zâmbet fals şi să schiţeze gestul unei îmbrăţisări, va trebui să renunţe definitiv la ultima fărămă de adevăr din el. Că va trebui să se trădeze definitiv şi până la capăt, că nimic nu-l va mai putea reda lui însuşi. Nimic, în afară de cuvintele ei, de dragostea ei. Sau nici măcar ea? Nu mai era în stare să gândească. Peste puţin avea să se hotărască totul. Ea urma să bată la uşă în orice clipă. Camera se învârtea cu el din ce în ce mai repede, şi poate că s-ar fi prăbuşit la podea, dacă n-ar fi auzit ecoul paşilor ei apropiindu-se de uşă, urmat de cele două bătăi obişnuite după care se aşternu o linişte care părea să-i ceară ceva ce-i întrecea cu mult puterile. Aranjându-şi atent, cu amândouă mâinile, gulerul cămăşii, ca şi când acesta ar fi fost gestul care i se cerea, se îndreptă spre uşă.

Unicornul

(lui Marin Sorescu)

întinde crinul acesta, copile, mă îndemnă mama, întinde crinul acesta inorogului – mie frică nu-mi mai era, dar cumva mâna mea nu găsea drumul până la floare, ia-l mamă, îmi spunea începând să se prefacă supărată mama, hai, ia-l, şi eu aş fi avut nevoie atunci, ca să-mi mişc scândura aceea care se bălăbănea pe lângă mine ca o spiţă ruptă, aş fi avut nevoie înăuntrul meu de câteva zile să mă hotărăsc, să mă adun, să strâng în mine puterea de a apuca tulpina aceea, şi întorcând capul, neputând să mă uit, rugându-mă mai mult din vârful buzelor decât cu gândul, căci gândul îmi trebuia acolo, era tot concentrat în mişcarea aceea de copil, care n-ar fi trebuit cerută nici unui om mare, mâna, ca o pasăre înviată a început să se zbată pe lângă mine, să se ridice de parcă degetele ar fi urcat o scară nevăzută, ajutate de sfori, apoi mi-a trebuit încă pe atât să mă conving că mâna aceea rămăsese a mea, chiar dacă mişcarea ei întrecea cu mult puterile mele, şi tot aşa, clipocind buzele în ritmul unei palide rugăciuni am reuşit până la sfârşit, sau cineva a reuşit pentru mine, dar oricum, de aceasta sunt sigur, am prins crinul între degete, iar gândul meu, prin nişte invizibile pârghii începu să-l strângă şi iată-mă deja închipuind următoarea mişcare, visând cum îi întindeam unicornului crinul, haide mamă, îmi spunea mama, prefăcându-se că nu crede în mine – şi eu ştiam asta – haide mamă, îmi spunea, fă-o pentru mine, şi eu aş fi îmbătrânit de bucurie dacă aş fi putut, numai că mâna devenită iarăşi a mea, ţinând crinul ca pe o tijă albastră de metal, sau ca pe un fel de lumânare care ardea de lumina aceea albă, mirositoare, a uitat cu totul ce trebuia să facă mai departe, iar eu am simţit deodată că mi se face cald, neprietenos de cald, mi-am smuls cu cealaltă mână câţiva nasturi, descheindu-mi haina, dar nu mă ajutase cu nimic – hai mamă, îmi spunea rugător mama – dar eu reuşisem să aud numai pocnetul acela dinaintea leşinului, clipa când trecu pe lângă mine, cu un zâmbet, destinul, şi m-am prăbuşit pe lespezile de piatră. când m-am dezmeticit din somnul acela, unicornul de care suferisem cu toţii plecase, iar pe frunte aveam o batistă rece umezită în apă.

 

O mică nedumerire

trupul ei mima numai corporalitatea, ca şi cum ar fi îndrăgit doar materia, fără să poată face o pasiune din ea, aşa cum ne pricepem atât de bine să facem cu toţii. ea era străină, îndrăzneau să spună unii, până şi de plăcerile trupeşti cele mai fine, cu ar fi îmbăierea în lapte proaspăt de capră, scăldatul picioarelor în bălţile înverzite de soare, picotitul, plin de reverii, iarna în faţa sobei. eu n-aş fi îndrăznit însă a crede toate aceste lucruri despre ea, după cum altele, la fel de răutăcioase, mă lăsau într-o indiferenţă calmă, plimbându-mă cu gândul prin alte odăi decât acelea în care conlocutorul se pricepea atât de bine să intre cu şperaclul. cu toate acestea, cu toate că trupul ei, mi se spunea, mima numai corporalitatea, etc., degetele ei se înverzeau al naibii de la nucile necoapte desfăcute până la miezul alb ca nişte dinţi lapte; i se înverzeau şi buzele cu care muşca uneori coaja încă verde a nucii şi limba, iar când scuipam pisicile tolănite la soare, saliva ei se prelingea, aruncând reflexe verzui, pe blana albăstrie de pisică. toate acestea şi încă altele nu era dovadă, aşa cum încercau unii să mă convingă, a indiferenţei ei faţă de materie, ba aş îndrăzni să spun, din contră. exact aşa.

Bolile de piele la trilobiti (reloaded)

Pornit a doua oară pe drumul fără de pulbere al oceanului, înspre microscopicele dar deloc neînsemnatele insule despre care fu nu întâmplător vorba şi înainte, căpitanul Saragoza se simţea iarăşi el însuşi. Cântărind în palmă scumpul heruvim, a cărui electricitate statică emitea un zgomot de fond asemănător radiourilor moderne, Saragoza avu pentru prima dată nu numai sentimentul că fiinţa lui nu-şi poartă întâmplător umbra pe faţa pământului, dar că destinul lui este unul excepţional şi într-adins hărăzit de divinitate celor mai mari izbânzi. Dacă ne-am întoarce numai pentru o îmbucătură de cozonac privirea înapoi la momentul în care, spăşit şi învins, căpitanul Saragoza se înfăţişă, în împrejurări deja cunoscute, alteţelor sale regale, ne-ar veni fără îndoială ideea – sau, mă rog, i-ar veni oricărui om cu sertarele cât de cât pline – că divinitatea trebuie să aibă foarte mult umor dacă şi-a ales, pentru a-şi împlini planurile, un asemenea individ curios. Ba chiar suntem datori să facem această observaţie, de vreme ce ea a scăpat pletorei de teologi medievali care au lipsit de la rugăciune ca să încropească argumente teologice, ca nişte fierari care, vrând să ascută sabia, îţi oferă argumente pentru cât de bine taie, de fapt. Deci nu e de mirare că trinităţii nu i s-a atribuit nicăieri, alături de iubire, mărinimie, şi alte aiureli asemănătoare, simţul umorului pe care trinitatea trebuie să-l posede mai ales pentru că s-a găsit, tocmai ea, să locuiască în trei persoane dintr-o dată ca să-şi râdă de secolele de certuri teologice pe această chestiune. Sigur, dacă ar fi fost de şapte ori personală, atunci simţul umorului s-ar fi transformai într-un fetiş ceea ce, slavă dumnezeului tripersonal, nu e cazul. Încheind deci cu această scurtă paranteză teologică şi făcând eforturi să ne întoarcem de unde am pornit, merită să spunem că, de această dată, echipajul căpitanului Saragoza era mult mai restrâns decât prima dată. Nu mai cuprindea decât o singură navă, şimai puţin de 15 oameni, însă această navă, spre deosebire de celelalte trei, avea sa acosteze pe ţărmul uneia dintre cele trei insule din arhipelagul Antilelor, iar acostarea ei va costa omenirea mai mult decât şi-ar fi putut cineva imagina. Căci odată eliberat geniul căpitanului Saragoza avea să schimbe cu totul destinul insulei, şi, în genere, al întregii Portugalii.

fragment II

Plecând din casa bunicilor, la începutul toamnei, pentru a mă întoarce la şcoală, simţeam pentru prima dată că despărţirea, oricât de tragică mi s-ar fi părut atunci, era numai iluzorie, şi că aveam să iau cu mine o după-amiază de vară cât toate după-amiezile lumii, şi că intensitatea cu care o trăisem nu avea să se piardă în amintire, aşa cum pierdusem atâtea alte lucruri pe care îmi dorisem să le păstrez fără să reuşesc, ci avea să se amplifice şi să se adâncească mereu, cumva împotriva voinţei mele şi totuşi de dragul ei, sporind irealitatea timpului care trecuse de atunci, şi a tuturor întâmplărilor care alcătuiau, de-acum, viaţa mea.

Deşi se întâmplase în acea după-amiază, mi se părea – şi aşa avea să mi se întipărească în amintire pentru totdeauna – că înmormântarea avusese loc într-o altă zi. Era suficient pentru asta un simplu calcul matematic, şi la capătul lui, adunând laolaltă timpul cât durase drumul până la capelă, apoi slujba de înmormântare, apoi drumul înapoi şi, în sfârşit, masa pentru pomenirea celei moarte, rezulta fără urmă de îndoială că, dacă toate ar fi avut loc în acea după-amiază de duminică, ar fi fost nevoie de întreaga zi. Şi cu toate astea, îmi aduc foarte limpede aminte că, în aceiaşi zi, am privit ore în şir, înainte să mă refugiez în camera de la stradă încercând să adorm şi să câştig trişând lupta cu valurile de căldură ale acelei după-amiezi, mişcările ritmice ale coasei bunicului, lucirile înşelătoare ale tăişului, la umbra nucului de pe care şiroiau furnici ca nişte broboane de transpiraţie vie, înţepătoare, care mă făcea să strivesc mereu între degete stropii alerţi de sudoare care mi se strecurau pe sub haine. Am încercat de mai multe ori să dau de capătul acestei benzi a lui Moebus, reuşind însă de fiecare dată să încurc şi mai tare şirul evenimentelor, lucrurile şi oamenii, pentru a renunţa, în cele din urmă, mai curând din teama de a pierde cu totul şirul propriilor mele amintiri, de a mă rătăci, fără nicio speranţă de salvare, în mine însumi, rămânând captiv propriei mele memorii, aşa cum Icar şi Dedal fuseseră închişi în labirintul tot de ei construit, plătind cu moartea încercarea de a se elibera. M-am gândit adeseori, întorcându-mi privirea înapoi către acea vară, şi către acea după-amiază mai ales, că amintirile trupului şi nu cele ale minţii sunt adevăratele noastre amintiri, singurele care pot fi distinse, fără dificultate, de fanteziile din care sunt alcătuite celelalte amintiri ale noastre. Însă trupul meu visător de copil, fibrele lui prea fragede pentru a putea primi şi adăposti în ele teniile zburătoare ale acelei zile ca pe nişte fotografii care ar fi putut fi developate mult mai târziu, nu reţine nici el din acea zi decât fragmente, tresăriri, atingeri.

fragment

Mă trezeam mereu, la intervale scurte de timp, sâcâit de căldură şi de muştele care sfredeleau toropeala fierbinte a după-amiezii, fără să fiu în stare nici să mă dezmeticesc de-a binelea, nici să adorm, urmărind, în oscilarea mea între trezie şi somn, mişcările parcă tot mai încete ale pendulei care îmi dădea impresia – şi nu era, din câte ţineam minte, pentru prima oară – că încetinea treptat şi că avea să se oprească definitiv, lăsând în încăpere un vid de timp. Fără să fiu obosit, mi se părea mai sigur să încerc traversarea acelei după-amiezi fierbinţi într-o stare cât mai aproape de inconştienţă, care să mă lase să număr minutele şi orele cu sentimentul că nu trebuie să le îndur, ci că locuiam cumva în afara lor şi le observam impasibil trecerea de la umbra unei stări ireale. Şi totuşi îmi amintesc după-amiaza aceea de duminică despre care nu ştiam când şi dacă avea să se sfârşească, ca şi când aş fi trăit-o numai pentru a o transcrie, mai târziu, pentru a o repeta, din cuvinte, şi nu cu intenţia de a-i spori realitatea, ci pentru a i-o diminua, aşa cum putem spera vindecarea povestind altora suferinţele trecute. Şi mi-o amintesc ca şi când, dacă aş vrea, nu m-ar costa mare lucru să mă întorc înapoi în ea ca într-un vis din care te dezmeticeşti, trezit de un zgomot brusc, numai pentru a constata irealitatea sporită a încăperii şi a patului învelite în întuneric, întorcându-te apoi liniştit la visul care îţi este mai familiar – şi de aceea mai real – decât realitatea. Lumina se zaharisise pe lucruri, mânerele uşilor erau lipicioase şi respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde, împănate cu mobile vechi, pe care căldura le înghesuise acolo aşa cum ai îndesa lemne într-un cuptor, pregătindu-te apoi să-l aprinzi. Decupându-se în aerul leşios, coroziv, care le împrumutase nu numai culoarea lui de gutuie şi mirosul de mere putrede, dar şi transparenţa lui fluidă, nucii din faţa casei îţi dădeau mai curând impresia de hologramă. Nu existau, nu ar fi putut să existe. Însă ştiam toţi că fuseseră cândva acolo, aşa cum scaunul care continua să se legene după ce Mara dispăruse din el era mărturia mută a unei prezenţe, iar legănarea lui era ecoul râsetului picioarelor ei care fluturau deasupra pământului, dând plictiselii mişcările bruşte ale gleznelor ei. după-amiaza aceea durase – şi eram sigur de asta, o ştiam aşa cum puţine lucruri ştiam – o vară întreagă.

Despartire

seara se lasă târziu peste case, ca un geamăt molcom. îşi desface fluturii în curţile caselor ca pe nişte flori cafenii, izbindu-le alert de duliile becurilor, de bulbii luminoşi ca nişte stupi, atârnând printre frunzele de vie. întunericul împodobit de urletul câinilor ne face să ne-împiedicăm unul de altul, să râdem fără să ne vedem măcar chipurile. miroase a fum, a vară, pietrele pe care călcăm duhnesc de căldură ca măruntaiele iezilor proaspăt tăiaţi. ne lungim pe pământ ca nişte şopârle muiaţi de lumina vagă a lunii, fără să ne vedem măcar chipurile; neclintiţi unul lângă altul sincronizându-ne bătăile inimii ca pe nişte ceasuri. apoi răcnetul bunicului azvârlit din burta nopţii ca un râgâit, sfârtecând apropierea noastră, ameninţările lui violente, poarta trântită, încuiată, cât de uşor mi-ar fi fost s-o sar oricând, spre dimineaţă, mâine, numai să rămân acolo nemişcat învelit de îmbrăţişarea Marei, în întuneric. pleacă!, mi-a făcut semn Mara, ca şi când ar fi desprins un măr de pe creangă şi mi l-ar fi dăruit. peste zid umbra mea alunecă surdă.

Primavara

Mai bine plimbă-ţi degetele prin aşteptarea mea aşa cum ai sădi în pământ o floare. când e deja atât de târziu îmi leagăn picioarele prin aer, pantofii îmi zboară pe rând, zvâcnesc neputincioşi, se lovesc cu bufnet de pământ. picioarele mele aleargă mai departe prin aer şi se întorc ca un refren; eu nu mă mai gândesc la nimic (nu mă mai gândesc la nimic). labele picioarelor mi se desprind pe rând, zvâcnesc prin aer, se lovesc cu bufnet de pământ şi eu nu mă mai gândesc la nimic (nu mă mai gândesc la nimic); aerul se leagănă cu mine, până la genunchi corpul meu zvâcneşte tremurând prin aer (ce straniu, nu?), mâinile mele se despart de mine ca două păsări albe desfăcându-se dintr-o colivie, înviate; eu le privesc depărtându-se şi nu mă mai gândesc la nimic; eu le privesc depărtându-se şi nu mă mai gândesc la nimic (spune, nu-i aşa?) desfăcut cum stau, pe iarbă, pe iarbă stând desfăcut cu coastele înflorind din mine ca şi când ar înflori din mine; ca şi când ar fi venit primăvara; până la jumătate sînt pământ, de la jumătate în sus sînt numai gânduri care nu se mai gândesc la nimic (nu?), aşezate pe coastele mele ca nişte păsări ciugulind din plămânii mei alveole. mă scufund încet în pământ, lichefiat ca un plastic topit, şi nu mă mai gândesc la nimic; mai bine plimbă-ţi degetele prin aşteptarea mea aşa cum ai sădi în pământ o floare.

Pe unde am mai trecut: Cristian Lisandru, Gabriela Savitsky, Vania, Dumitru Agachi, Zana, Andi, Vraji, Otilia Ardelean, Dia.