Ea era ema… (poiestire)

ema stătea înşirată pe pat, goală şi tristă. numai lentoarea întrepicioarelor ei era văruită, pe jumătate, cu o batistă. lacrimile i se prelingeau pe obraji, tresărind ca nişte sfârcuri rozalii, ca nişte codiţe de şoricei înotând prin aer şi gri. am suflat către ea o respirare şi batista a fluturat peste coapsele ei în chip de ninsoare, dezmierdând privirea mea şi mâna mea mută. ema îşi rotunji colţurile genunchilor şi miji spre mine ochii ei roşii de plâns ca două rubine. eu am întins atunci mâna mea de albuş spre ea ca o salivă picurându-i pleopa lascivă şi i-am purtat-o apoi prin păr, înmănuşată.ema scâncea ca şi când numai ea ar fi fost vinovată..

Despărţire

bucureştiul e ca un vis în care m-am trezit, ciopârţit, cu carnea atârnând de mine, mulatru, împărţind ghiocei pe victoriei, pe magheru. bucureştiul s-a împrăştiat rapid în mine, din gara de nord cu metroul, schijele îmi mângâie fluşturatic osul, îmbrăţişarea lor şi mirosul acru-înţepător al dâmboviţei şi vocea care îmi spune nu, nu, nu mă ţin în viaţă aşa cum ţine mama copilul de mână. la un pas se află cealaltă lume, e ca un flux care se retrage dezvelind amintirile ca pe nişte cranii acoperite de alge, vocea care îmi spune nu, nu, nu mă îmbrăţişează, mă iubeşte, e lângă mine, se retrage deodată cu fluxul, scade se pierde, mă uită. prin cişmigiu câinii se iau după noi, ne mângâie cu cozile lor, ne latră, plouă, ne plimbăm aruncându-ne cuvinte unul altuia vocile noastre care spun nu, nu, nu se moaie, se sparg, dincolo de ele, singură, îmbraţişarea noastră – apoi iar goana pe străzi, cuvintele ajungându-ne din urmă, gesturile înflorind din noi ca din două morminte în care morţii se caută unul pe altul fredonând o melodie prin bucureşti e noroi, e timpul, ne despărţim, ne depărtăm, eu cobor, privirea mea e retezată de uşile metroului izbite brusc, cu zgomot, în vis bucureştiul rămâne cu străzile lui aşteptându-ne. plouă.

Câştigătorii concursului de PA-uri!

După o săptămână în care fiecare a reuşit sau nu să găsească combinaţia de litere şi cuvinte cu care să câştige concursul „nostru”, iată că a venit şi momentul cel mai important, evenimentul lunii februarie. Dar lăsând la o parte introducerea, să trecem la discuţia relevanţei literaturii în genere în contextul socio-cultural de astăzi, la locul scriitorilor în general în societatea modernă şi la modul în care literatura poate influenţa viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru că ştiu însă că asemenea discuţii –  care ar putea ocupa giga-biti intregi –  nu interesează aproape pe nimeni, voi sări şi peste ele şi voi trece direct la… genurile literare şi valabilitatea lor în contextul literar actual, la problema întrepătrunderii lor şi nu în ultimul rând la necesitatea depăşirii lor… Deci premiile!

Locul I (şi felicitările juriului) se acordă Cellei, în special pentru PA-iestirea :

„rece,

podul palmei îmi doare

linia vieţii a rătăcit

drumul

spre linia inimii

din podul palmei

tale”

*

Locul II se acordă Lordului D’if, în special pentru Micro-PA-ul:

„Mansarda era mov desi la prima vedere rozul iti lua ochii”

*

Locul III se acordă Iuliei, pentru Micro-PA-ul:

„Frumos bibilica ciugulea boaba din frunză, visând la un song de pe youtube…”

Menţiune se acordă Diei, pentru Mini-PA-ul:

„ce stângace eram şi cum întorceam cuvintele într-o tigaie cu ulei încins! trupul îi era

un caiet cu file albe, eu eram femeia-pensulă”.

*

Premiul de consolare se acordă Laurei.

Mima (tot un fel de leapşă)!

(Doru Lelii – in care se povesteste prima  aparitie a lui Caius la Dinar)

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius.

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

Cine vrea să răspundă la provocarea de a folosi, în scopuri proprii, unul sau mai multe dintre personajele mele, respectând tabieturile şi obiceiurile lor lingvistice este bine-venit să preia leapşa. Eu o trimit mai departe următorilor: Vania

Cristian Lisandru

Dia

Al2lea

Amalia

Vraji

Simon

Iulia

Otilia

Piticii din mansarda mov

Cella

Silvia

Ars vivendi!

Luca îşi agăţă de masă bila. domnu’ Vasile îşi scutură peste dânsu’ zambila şi râse la el cu capul fâsâind a frunziş. baba Minda cioflăia la măcriş cu gura ei de cuvinte încruşişate. era seară şi se făcuse departe. aşa începu ziua aceea şi următoarea, domnu’ Vasile îşi scutura negreşit peste toate zilele floarea şi Luca se ostenea cu bila lui flască pe care o lua din când în când de nevastă. să mai spunem că baba Minda se crucea şi-şi scuipa în sân când îi vedea. da lu’ domnu’ Vasile puţin îi păsa şi se muta cu lujerul lui pe altă cărare şi-l scutura ziua în amiaza mare, sau Luca se juca lovind bila de beton, dar mai dădea şi el uneori câte-un telefon. şi cui i-ar fi trebuit asta? baba Minda îşi frânse într-o vreme coasta când domnu’ Vasile tocmai era cu mâna la zambile. deci iată cum Luca îşi aduse într-o clipă mingiuca şi-i mângâie babei Minda ştiuleţii. şi aşa se plăcură şi se iubiră precum mistreţii. da’ lu’ domnu’ Vasile nu-i prea păsa. el avea zambila lui şi ştia ce ştia. să mai spunem că tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda îi crescu şi muri. rămase numai Luca bătându-şi mingiuca şi Vasile scuturând din zambile. copiii se făcură mari ca nişte blocuri şi gri. baba Minda iarăşi muri şi rămaseră numai Vasile şi Luca. Luca îşi sparse într-o zi mingiuca, dar Vasile, umblând la zambile imediat i-o lipi. tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri. rămase numai tânărul Luca, admirându-şi mingiuca şi bătrânul Vasile fâlfâind din zambile. dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri.

Manuscrisul

Draga mea,

Lucrurile pe care ţi le voi destăinui aici vor lămuri poate multe dintre faptele care te-au nedumerit atât în ultima vreme. Ele nu vor putea trece deopotrivă drept scuze, aşa cum regretul meu pentru distanţa care a crescut între noi ar putea trece. Regretul şi părerea mea de rău că ne-am îndepărtat atât. Însă nu voi vorbi despre aceste lucruri aici. Îţi voi vorbi despre cu totul altceva. Despre faptul că am găsit într-o dimineaţă cam pe vremea asta, pe raftul unei biblioteci dintr-o veche mânăstire din sudul Portugaliei un manuscris înnegrit de vreme, peste care nimeni nu-şi mai aruncase de câteva sute de ani, dacă nu mai bine, privirea. Cum eram acolo numai pentru câteva zile, într-o scurtă vacanţă, pentru a mă reface după boala care mă ţinuse legat de pat mai bine de două luni, m-am gândit, ascuzându-l pe furiş sub bluză, că Dumnezeu, iertător cum este din fire, îmi va îngădui şi acest mic dar pe care mi-l făceam de unul singur.

La plecare însă, călugărul dominican care îmi oferise găzduire într-o chilie a mănăstirii voi să-mi dăruiască în amintirea frumoaselor noastre discuţii filosofice un „manuscript” care, spunea el, fusese uitat acolo din vremuri neştiute, şi pe care poate m-aş fi priceput să-l traduc. Ar fi fost, repetă părintele, cadoul lui de rămas bun pentru mine, plescăi melancolic şi fermecător din buzele lui întoarse ca nişte manşete, apoi plecă imediat să-l aducă. Nu mi-a trecut decât abia mai târziu prin cap, după aproape o jumătate de ceas de aşteptare în curtea mânăstirii, că „manuscrisul” pe care plănuia să mi-l dăruiască părintele Saragoza mi-l făcusem eu însumi deja cadou. Atunci când am înţeles că, după toate probabilităţile, lucrurile chiar aşa stăteau, mi s-a făcut îngrozitor de ruşine şi m-am gândit că va trebui să găsesc o cale să răscumpăr cumva gestul meu pe care îl găseam acum atât de josnic.

Când părintele se întoarse, într-un sfârşit, mişcându-şi cu gesturi largi braţele a nedumerire şi supărare, am înţeles că presupunerea mea fusese adevărată. Scuzele părintelui care nu mai avea ce să-mi dăruiască, vocea lui care începuse aproape să tremure, m-au făcut să mă simt într-atât de îngrozitor, încât nu m-am putut elibera de starea asta tot drumul până acasă. Îmi stăruia în minte despărţirea noastră când părintele, ca şi când ar fi vrut să se scuze, mă conduse până la tren obligându-mă să-l las să-mi care el geamantanul în care eu ascunsesem, cu mare grijă, manuscrisul pe care tot la fel îl furasem. I-am promis însă atunci, în gând, desigur, că mă voi strădui să descifrez scrierea aceea oricât de fadă şi de lipsită de interes ar fi fost.

Acum vei înţelege poate de ce, după mai bine de o lună de muncă asiduă, am sfârşit prin a mă îmbolnăvi din nou, însă de această dată mult mai serios decât înainte. Şi de ce am avut nevoie de suma de bani pe care am primit-o de la tine aproape înainte să ţi-o cer. Cu toate acestea însă, puterile n-au încetat să-mi prisosească decât atunci când ultima literă a manuscrisului fusese tradusă. Textul n-am îndrăznit să-l arăt până acum nimănui, poate şi din cauza stării în care mă aflu; sau pentru că n-am reuşit încă să cuprind întreaga dimensiune a descoperirii (furtului) meu. Pentru că textul pe care ţi-l voi trimite acum este – eu cel puţin aşa cred – unul dintre acele dialoguri platoniciene care s-au rătăcit într-un pliu al istoriei.

Mă vei întreba ce voi face cu el, şi îţi răspund că nu ştiu! Tu ce crezi că ar trebui să fac? Cumva, aş vrea să-l păstrez pentru mine. Să nu-l mai arăt nimănui. Ţie însă ţi-l trimit. Te rog citeşte-l şi păstrează-l numai pentru tine. Iată-l:

Sărutul (poiestire)

Mara răsfoia lângă mine o carte cu mâna ei mică odihnindu-se pe cotor, cu obrazul plecat uşor într-o parte şi multicolor. peste mâinile Marei treceau hieroglife, euglenele verzi ale ochilor ei îmbrăcau la răstâmpuri pleopele ca pe nişte petule din care se desfăceau mângâietoare spre mine şi somnambule. eu ştiam îmbrăţişarea asta făţişă, labirintul ei de priviri şi de gesturi, nerăbdarea, alunecarea în somn; lumina îmi cădea mângâietor peste pleoape, eram furios pe mine c-o să adorm. vara începea acolo unde surâsul Marei se desfăcea peste scris şi mugurii de flori şi de frunze îi sângerau din iris. cu buzele mele murdare de dude mă întindeam către ea s-o sărut; ea îmi acoperea, jucând-se, buzele cu frunze de dud din care dinţii mei făceau confetii, mărunţindu-le până la amarul lor suc, până când dinţii mei întâlneau palmele Marei; atingerea era pe jumătate sărut.

Nebunie

De aici o sa cuceresc lumea. din punctul ăsta fragil şi efervescent din care îmi mişc lentilele şi braţele, de pe movila asta de plictis şi lentoare. o să încep mai întâi cu ce e mai departe de mine. o să înclin linia orizontului spre mine, o să stăpânesc toate acele mişcătoare imagini cu existenţe fugare. ce bine că nu trebuie să caut după mâna mea ca să frâng totul într-o apropiere tumultoasă, într-un aici în care abia mai încape piciorul meu până la genunchi pe care suie ca nişte lipitori fostele lucruri, fostele lumi. ce bine că mâna mea e deja eu însumi! asta mă scuteşte de încă o luptă. de cea mai grea. ce bine! la scara poietică a trupului meu plin de urme şi semne, şi care serveste ca un fel de hartă a lumii, genunchiul e punctul din care de două ori cineva mi-a scos apă cu seringa – eu urlam un pic de durere. pe acolo au ieşit şi unele poezii, din cămăruţa aia, care mă doare şi acum când îmi vâr degetele în ea, amândouă, al meu şi al tău, de plăcerea amintirii. e genunchiul meu poietic, stângul, cel rămas singur după glaciaţiune, cel murit în războiul de treizeci de ani şi înviat într-un sat, într-o fântână, cel căzut de două ori de pe cal, cel în care pământul a fost despărţit de apă, când duhul lui dumnezeu se plimba prin gura mea închisă mirosind a narcisă. cu dumnezeu lucrurile nu erau simple, el se trăgea din genunchi sau genunchiul trupului meu din el, nu era clar nici măcar pentru mine. am înnebunit atunci, de la un timp rezonam cu stranii unde magnetice, îmi plimbam papilele amintirii dincolo de zidurile trupului meu, când înainte de ele eram dumnezeu. albisem, nebunia locuia în mine frenetic ca o magmă clocotitoare, izbucnea în strigăte pe care nu le puteam opri, mă înlocuise cu totul. de aici, îmi spunea, o să cucereşti lumea!