Ce-ar fi daca…

vieţile fiecăruia dintre noi s-ar lăsa transcrise pe portativ, dacă fiecare viaţă ar alcătui o linie melodică distinctă, iar iubirea dintre doi oameni ar fi armonia deplină a celor două linii melodice şi îngemănarea lor, aşa cum ura ar fi dizarmonia suprema. Atunci războaiele s-ar lăsa transcrise în cele mai cumplite „simfonii”, ar alcătui gigantice bucăţi muzicale violente, atonale, aşa cum izbucnirile generale de fericire s-ar lăsa transcrise în impetuoase simfonii….

Visul (continuare)

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

Marea

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.

Până la aripi


Se făcuse toamnă de o jumătate de zi. deja. obosisem să port aşteptarea cu mine, aşteptarea că ceva o să se-ntâmple, până la urmă, că o să intre cineva în camera mea, gesticulând cu moliciune, ridicând din sprâncene, ca şi când s-ar fi aşteptat să fie altundeva, ca şi când noi amândoi, oricine am fi, eram luaţi prin surprindere de întâmplare ca de un zgomot violent, şi că oricât ne-am strădui să construim între noi, din cuvinte, un aer firesc şi comod, am sfârşi înotând cu braţele în întunericul încăperii, până la aripi. era trist că nu era aşa. că nu era nimic în locul aşteptării mele, în locul singurătăţii din care crescuse vegetaţia bogată a tristeţilor mele, şi că eu nu puteam face nimic. decât să îndur absenţa deplină, mişcând din cuvinte ca dintr-o mână ruptă, până la aripi. Eram atât de trist, ca şi când mă pregăteam să merg la înmormântarea Marei, ca şi când aş fi putut-o vedea numai moartă, acoperită cu flori.

ea era ema (poiestire 2)

moto: ,,ea era frumoasa ca umbra unui gând/ între ape numai ea era pământ”

dimineaţa, pe la şase jumate, era cât p’aci să adorm. da, reuşisem să mă târăsc până acolo, în starea aia dinainte de vindecare, în care durerea este atât de difuză şi vagă încât e până la urmă plăcută. ca şi când, pe gheaţă, mama mi-ar fi dat drumul la mână şi eu n-aş fi fost încă hotărât să-mi iau avânt. şi buf, m-a pocnit atunci după ceafă, fă-ţi vânt pramatie mică, du-te-nvârtindu-te, mi-a strigat mama, şi eu am privit-o cu măruntaiele care explodaseră în mine de furie. am sărit în picioare, pregătit s-o iau la fugă, ca un vânat, de parcă totul ar fi fost în curând, când m-a durut până-n plămâni ema, privirea ei care îmi supraveghea nebunia, ca şi când mi-ar fi vârât tocurile ei de cinşpe centimetri pe gât. aş fi vrut atunci să vomit ziua de ieri, să dau afară din mine trupul zvârcolit al emei, gemetele ei care mi se loveau de timpane; asa am inventat pe loc câteva lovituri, cu dosul palmei mai mult, care nici nu s-au auzit; aproape. aha, ea era ema, zăcea prăbuşită acum pe podea ca un pământ între ape.

camera goala (der Tod und das Maedchen)

Toamna e ca o fată bolnavă care se plimbă într-o cameră goală. toamna eu şi cu Mara nu ne cunoaştem. toamna e făcută numai din zile de ieri pe care le regretăm şi din zile de mâine pe care nu le voim. aşa a venit şi mi-a spus într-o zi Mara, mie care nu-mi dădeam seama de nimic, care nu înţelegeam nici de ce şi nici dacă. Mara ştia că aşa erau lucrurile şi că nimic nu le putea împiedica să fie aşa. Nu vreau! i-am strigat, simţind că voinţa mea, în încordarea ei nebunească, era o păpuşă împletită din sfori foarte subţiri care plezneau tot timpul. voinţa mea nu e bună nici să care apă de la fântănâ. a murit, nu se mai poate face nimic cu ea.  

Când tot ce nu voiam se-ntâmplase, când eu şi cu Mara nu mai începeam unul deodată cu celălalt, când nici nu ne mai cunoşteam măcar, îmbrăcasem deja un pulover gros, în care îmi era bine, şi se făcuse de ceva vreme toamnă aşa cum s-ar dezbrăca o fată bolnavă, nevăzută, într-o cameră goală.

Vara

nu prieşte nimănui. mă gândesc acum la ceva: poate cuielor, pentru că, de căldură, se destind un pic, şi se lăbărţează prin găurile unde au fost bătute. asta ar fi o chestie. unde mai pui că primăvara, dacă într-adevăr fac treabă bună vara, pe căldura aia groaznică, le mai şi vezi deschizându-şi florile ruginii şi metalice – pline de surâs, cum spunea despre păpădiile de altădată Mara, care scăpăra în îmbrăţişarea mea ca un cremene lovit de alt cremene. Şi asta e o poveste, dar parcă n-aş spune-o aici şi acum, când nu ţin cu tot dinadinsul să plictisesc pe nimeni. dar Mara credea că florile alea gălbui-ruginii, care scot capul din căpriorii caselor, din scândurile săniilor aşternute cu o bucată de pâslă, din lemnul putrezit, acoperit cu un strat de mucegai al băncilor sunt florile lor. de aici sunetul ăla metalic, atunci când te zdreleşti de ele şi semnul alungit pe care îl purta Mara, mai sus de glezna si mai ales vara, cu fustele ei până dincolo de genunchi, de culoarea vulvei. bunica nu ştiu ce naiba de ceaiuri făcea din florilea alea, dar ceva făcea ea, că făcea din orice ceai, ca şi când ar fi avut darul transmutaţiei alchimice de care se folosea şi Mara, nopţile, când se transforma în altcineva şi eu o pierdeam, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea, ştiind că nu mai aveam s-o găsesc. De asta nici când a dispărut Mara n-am crezut că e altceva decât tot o deghizare a ei, că era cumva acolo, că nu plecase de-adevăratelea. Ceaiului ăstuia ar fi trebuit să-i spună ceai din flori de cui, mi se păruse mie atunci, şi acum, privind retrospectiv, găsesc că nu eram decât un prostovan îndrăgostit de Mara care nu făcea nici cât elasticul din părul ei. Dar dumnezeu ştie – să nu mă înţelegeţi greşit, nu dau vina pe el că ţine minte totul, ci pentru că ştie totul şi nu spune nimănui – dacă aşa e sau nu, că e totul, cum zicea bunicu’ “far back in time”, la care bunica – strângând cu mâna ugerul plin de zgârieturi al vacii, cu nesfârşită blândeţe, spre a-l seca de lapte şi uitându-se mai mult peste umar spre bunicu’ – silabisea cu un accent perfect: „ce n’est pas vrai”

De-ale nimanui

Eu m-am gandit la asta – bine, e drept, nici n-am avut cine stie ce timp – dar poate gasiti voi ceva mai bun in loc. Si daca gasiti, va rog sa nu va deranjati sa-mi spuneti, sa nu strigati orzul la gaste, ca pe o ureche le intra, pe alta le iasa, asa asimptotic. Deci ma gandisem cat de usor e, adica cu cata usurinta se poate renunta la cele mai frumoase vise, pentru a fi fericit.

Parca suntem toti niste personaje de romane, pana si voi care atarnati, vorba lui Nichita, ca le zicea mai bine decat mine, de capatul privirii care va soarbe ca pe niste babe-oarbe ce sunteti (cu “u”, ca asa-i-n tenisul pe echipe jucat la academia romana, atunci cand nu ploua si joaca un pocher ca sa le vina inspiratia pentru lucrarile ale magnifice pe care le scriu:)

Bai ce chestie!

poiestire de toamna

Străzile îndrăgostite şerpuiesc şi dansează înaintea paşilor noştri. Noi ne aşezăm obosiţi pe pietrele ofilite de pământul reavăn şi moale, începând să visăm, îmbrăţişaţi, cu tâmplele abia atingându-se.

La dracu’ e-atât de cald aici, spui tu, muşcând din „e” ca dintr-o pară urmată de-o cratimă de vierme.

La dracu’ îngân eu, mai mult pentru mine, şi oarecum mirat, obosit încă de îmbrăţişarea încheiată atât de abrupt. Dar tu te sprijini încă de mâna mea, privind aiurea, şi buzele tale rostesc de la sine nişte cuvinte care ar putea trece drept roşii, cu multe buline. Eu râd. Râdem amândoi ca nişte mânji proaspăt fătaţi, dumnezeu ştie din ce burtă de iapă. Dumnezeu nu există, îmi povesteşti tu, întrerupându-mă, şi eu n-am altceva mai bun de făcut decât să-ţi dau dreptate, aşa, în silă. Cum ai da apă de băut la o cămilă.

Dar tu te desprinzi uşor magnetizată din sărutul meu îndelung şi lasciv, şi un fir de salivă se întinde între buzele noastre şi pocneşte, rupându-se, ca o coardă întinsă. La dracu’ spui tu, şi mă doare-n radical din paişpe dacă dumnezeu nu există; când spui asta, aproape ca-i putea trece drept tristă. Dar nu, tu râzi şi mă iei în braţe; râdem amândoi ca nişte cuţite străpungând nişte maţe.

Şi ne sărutăm iarăşi, îndelung şi lasciv. Şi ne lăsăm pe spate, îmbrăţişaţi, filtrând ca nişte bureţi uriaşi vântul care ne răsfoieşte ca pe-o carte.

Roma – orasul orbilor

Am fost la Roma. Cum si mai ales de ce o sa lamuresc alta data. Acum nu pot scrie decat foarte putin. Am vazut Roma cu retina lipita de lucruri, cu respiratia taiata, am vazut Roma dimineata si seara si mai ales noaptea, am vazut-o cu ochii flamanzi ai unui indragostit. In Roma totul e vedere. O vedere de o intensitate cumplita care-si domina privitorul, care-l ia in stapanire si il poseda si il indragosteste. Am vazut Roma, dar traiesc ca si cand ea m-ar fi vazut pe mine si numai albia privirii ei a ingaduit privirea mea. Am vazut Roma fara sa inteleg cum poti vedea Roma. Am vazut Roma ca un suferind de vedere ce sunt si m-am vindecat. Acum nu mai sufar. Roma – orasul orbilor.