Cum a continuat totul…

Când intra pe poarta Gării de Est, suferind, aplecat de spate, aproape să se prăbuşească şi să-şi dea puţina suflare care-i mai rămăsese pe răgazul deplin, la schimb, ar fi fost dificil să distingi ceva uman în figura aceea abrutizată, străpunsă de chinuri şi de negi, cu faţa plină de sudoare. Nimeni n-ar fi putut înţelege cum izbutise până aici, şi cu atât mai puţin el. Era însă un fapt că ajunsese, un fapt care nu trecu nici pe departe – aşa cum s-ar putea crede – neobservat; dimpotrivă. Câteva priviri se opriseră asupra lui, curioase, o mână desfăcută, care ducea până la un om aşezat în mijlocul gării, pe o bucată de carton, i se adresa rugător, înflorind la depărtare de o monedă de 100 de lei în faţa lui, după care se căută, de formă, în buzunarele pe jumătate pline de apă ale paltonului; şi apoi fusese zărit, încă din prima clipă, de către acei purtători de cărucioare, mereu pregătiţi să ajute, care se îndreptau acum spre el, zdrăngănind cărucioarele, lovindu-le, în grabă, unele de altele, de parcă ar fi fost vorba de un concurs automobilistic. Gara era animată ca un câmp de luptă; mulţimea trecea în sus şi în jos,  alerga dintr-o parte în alta, se dădeau coate, se înjura, şi se consuma cu oarecare măsură cafea şi bere din sticle de plastic; fiecare se lăsa pătruns de ritmul acelei seri de toamnă care prăvălise peste oraş o ploaie după toate regulile artei. Bărbatul vlăguit de efort, suferind de mânie şi de frig, stătea răbdător, aproape nemişcat, îm mijlocul mulţimii furioase, ca un cal de jug scăpat într-un  accelerator de particule.

După un scurt răgaz în care îşi recăpătă suflul, se îndreptă, ezitând, către fereastra biroului de informaţii; se rezemă în coate de pervazul îngust, silindu-se să-l vadă la chip pe cel căruia îi vorbea – aşa cum ţi se întâmplă ţie mereu, Grieg, de fiecare dată când cumperi cartele de metrou, cu capul aproape vârât pe vereastra îngustă a vânzătoarei. Abia acum află, cu destulă mirare, că fapta lui fusese o izbândă; o reuşită deplină, dintre cele mai mari împlinite de om, de când fusese înălţată clădirea gării de est, în care ne aflam cu toţii, sorbindu-ne băuturile fierbinţi, aşteptând.

Aici am întrerupt-o, neînţelegând cine ar putea fi cei care aşteptau, sorbindu-şi cafeaua în Gara de Est, unde se insinuaseră pe nesimţite. Nu înţelegeam de ce inventa mereu câte un narator, pentru a-l face să arunce un muc de ţigară de la etajul unui bloc, sau să soarbă din cafea, aşteptând, pentru a-l înlocui după câteva clipe, cu altcineva.

 Aşadar – a continuat privindu-mă zâmbitor şi reluând lectura –  vă spuneam mai devreme, acceleratul de Oraviţa nu putuse să plece; un copac prăbuşit la vreo cincisprezece kilometri de gară rupsese firele şi blocase drumul. Utilajul care fusese deja trimis, auzisem, pentru eliberarea şinelor de cale ferată şi repararea cablurilor electrice se blocase el însuşi; ploaia şi întunericul făceau operaţiunea extrem de riscantă şi scădeau semnificativ şansele de reuşită. Toate acestea îi fuseseră spuse şi bărbatului aplecat la gura ghişeului de informaţii. El ascultă toate explicaţiile atent, fără grabă, şi cu o mulţumire deloc ascunsă. I se promise că nu va mai fi nevoie să aştepte mai mult de jumătate de oră; că trenul va pleca fără îndoială, chiar şi cu o întârziere pe care nu mai era cazul să o menţionăm, mai înainte de miezul nopţii. Când va ajunge? Nu-i stătea nimănui în putinţă să ştie, şi întrebarea însăşi trăda lipsa de politeţe, de data aceasta a unui alt călător, de bună seamă mai tânăr şi pe semne rău intenţionat.

În timpul acesta bărbatul îşi ridică încărcătura de bagaje, ca şi când o făcea pentru întâia oară, şi porni grăbit spre peronul şapte, unde trebuia să aştepte. Peisajul de aici nu se schimbase cu mult. Mecanicii îşi mâncau senvişurile preparate de acasă. Loveau, plictisiţi, cu ciocanele lor lungi, într-una din roţile celui mai apropiat vagon. De probă. Totul era sub control. Totul mergea bine. Căscau. Schimbau o vorbă; se minunau  de cât de frig putea să fie. Meditau. Ridicau privirile pioase către panoul care indica plecările şi sosirile. Cuvintele tocite îşi răspundeau destul de înfundat şi la distanţe mari în timp. Ionică? Aerul însuşi avea o consistenţă uleioasă. Auzi mă, Ionică – urma o pauză în care maxilarele zdrobiră în grabă câţiva dumicaţi de pâine, goniţi imediat înspre stomac de o înghiţitură de cafea răcită – bă, să nu uiţi să suni acasă când ajungi, să întrebi de bani şi dacă au venit actele! Îhm, veni răspunsul aproape imediat, şi bărbatul se pierdu în mulţime, imediat după ce făcu un semn scurt cu mâna.

Pe lângă barbatul oprit în faţa primei bănci neocupate, trecu o căţea îmblânzită de vârstă, care mătura cu ciucurii maronii ai mamelelor dalele de beton, acoperite de un strat îngheţat de mâzgă. Se făcea tot mai frig şi mirosurile grele de uleiuri erau tot mai uşor suportabile. Vai da’ ce întuneric e, măcar de-ar mai înlocui cineva becurile sparte! Cu toate astea, bărbatul se simţea în largul lui. Avea el norocul ăsta, îşi spunea, de a-i ieşi unele lucruri în ultima clipă. De a se potrivi toate, la fix, cu o precizie matematică. Când îşi purta degetele prin păr, cu un aer de profundă mulţumire, fu anunţat prin difuzoare că problema fusese aproape remediată, şi că trenul avea să plece în mai puţin de douăzeci de minute. Zâmbi, mulţumit, şi îşi adresă sieşi câteva cuvinte, pe care nu le putu distinge nici femeia care picotea, la câţiva metri distanţă, nici grupul de bărbaţi care se apropia. Fără să ne grăbim, continuam să privim de la masa noastră mişcările haotice ale mulţimii, sorbind din căni licoarea fierbinte, evitând înghesuiala şi frigul.