Bolile de piele la trilobiţi (19)

Straniul vis al capitanului Saragoza

Căpitanul Saragoza se hotărî, în cele din urmă, să pună pe hârtie cuvintele pe care heruvimul de aur i le dicta în somn de câteva săptămâni încoace, alcătuind ceea ce avea să rămână cunoscut în istorie sub numele de Evanghelia celui de-al doilea început. Când dădu să se aşeze la masa de scris, se înecă straşnic şi tuşi înspăimântător până scuipă afară osul de peşte pe care i-l trimisese la timpul potrivit necuratul. Cu toate acestea, hotărârea căpitanului Saragoza nu slăbi deloc, ba dimpotrivă, iar mâna lui se întinse după călimara care aştepta pe masă şi o azvârli după diavol, precum făcuse şi un alt eretic înaintea lui – cunoscut sub plăcutul nume de cavelerul Jorg – care încerca să se scuze, prin aceasta, pentru calitatea îndoielnică a traducerii la care lucra. Dumnezeu fie binecuvântat că prea-curatul căpitan Saragoza nu avea de făcut nicio traducere, şi că talentul său în această privinţă avea să rămână categoric neexersat.

Când voi din nou să se aşeze la masă spre a da ascultare poruncii divine, căpitanul văzu în ultimul moment, că pe scaunul masiv de lemn se gemuise, abia trezită din somn, fetiţa pe care o culesese de pe o plajă, hotărându-se pe loc, fără să înţeleagă el însuşi de ce, s-o înfieze. Despre acest gest care îl transformă pe căpitanul Saragoza într-un sfânt în ochii marinarilor săi, se va vorbi poate într-alt loc. Să nu uităm însă că asemenea gesturi contrariante şi aparent absurde alcătuiesc adeseori vieţile sfinţilor, iar Saragoza era plămădit din acelaşi material ca şi ei, chiar dacă mai avea unele ieşiri necontrolate.

Căzându-i deci ochii asupra fetiţei care se suise pe scaun, căpitanul Sarogaza se îmblânzi pe dată, şi necuratul primi time-out-ul de care avea nevoie ca să cureţe de pe el, apa spurcată cu funingine, care se folosea atunci pe post de cerneală.

– Tu nu ştii să scrii! Îndrăzni cu timiditate blândul căpitan, dând-o uşor la o parte de pe scaun.

– Nu, dar pot să pun puncte, puncte când te gândeşti! Îi răspunse cu vădită înţelepciune fetiţa, găurind aerul cu degeţelul ei arătător, de trei ori, aşa, ca şi când ar fi apăsat nasul apostolului căpitan Saragoza.

Căpitanul Saragoza o aşeză însă cu grijă în pat şi o uită acolo. Aşezat la masă, cuvintele îi se încâlceau în cap şi claritatea cu care văzuse totul peste noapte se transformă într-o pâclă de neînlăturat. Asta nu fu însă de ajuns să-l oprească pe apostolul Saragoza de la sarcina care îi fusese dată, prin heruvimul de aur, de Duhul Sfânt în persoană. Aşteptând acolo, pe scaun, să fie atins de graţia divină, căpitanul Saragoaza îşi aminti însă de un alt vis, pe care îl avusese oarecând, şi se grăbi să-l însemneze, cu scrisul lui care exploda pe hârtie în pete de cerneală. Textul acesta nu s-a păstrat. Din păcate. La fel ca multe altele. Şi n-a putut fi găsit în niciunul dintre manuscrisele căpitanului. O  traducere a lui a ajuns însă, nu se ştie prin ce împrejurări în posesia straniului pictor şi strălucitului alchimist Hieronymus Bosch, care a creat, sub inspiraţia textului respectiv, un triptic ce avea să fie cunoscut sub numele de Grădina plăcerilor pământeşti. Nici n-ar mai trebui să spun că singurele cuvinte care s-au păstrat din însemnarea căpitanului Saragoza au fost tocmai aceastea. Să admitem totuşi că faptele prezentate aici ar putea fi numai pură întâmplare şi să dăm crezare unui cunoscut istoric, aflat încă în aşteptarea rezultatelor unor analiza grafologice de care noi considerăm că – dată fiind evidenţa de netăgăduit a faptelor – nu mai este nevoie.

Bolile de piele la trilobiti (18)

Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 2)

Aşa a inceput masacrul; cu bâte şi cu pietre. Căpitanul Saragoza conducea una dintre echipele de exterminare, ultima, cea care stropea cu pucioasă leşurile şi le dădea foc. Era o plăcere să vezi cum răzbăteau flăcările prin miile de cadavre de iepuri adunate în grămezi ca nişte căpiţe de fân. La lăsarea serii, combatanţii erau obosiţi, iar feţele lor transpirate erau luminate de clăile care continuau să ardă mocnit, împrăştiind un miros care dădea tuturor dureri de cap şi stări de vomă. Când au început să se îmbolnăvească de-a dreptul, nu se ştie. Nu se ştie nici măcar adevărata cauza a îmbolnăvirii, care a secerat mai întâi vieţile a câtorva zeci dintre membri expediţiei de exterminare a iepurilor. Dracu’ ştie cum s-a transmis atât de repede, la ceilalţi membri ai tribului Cho’su, şi cum la numai câteva zile depărtare de la ziua marelui holocaust, de garduri şi de stâlpi atârnau pretutindeni semnele morţii.

Şi lucrul într-adevăr straniu, care intriga mai ales pe înţelepţii tribului, cei care îşi asumaseră funcţiile religioase înainte de sosirea sfântului căpitan Saragoza, era că respectivul o ducea bine-mersi, ba chiar mai bine decât de obicei. În alte circumstanţe – şi nu puţine, de ce să ascundem lucrul acesta – faptul s-ar fi putut pune pe seama sfinţeniei căpitanului Saragoza, de care mulţi, cei mai mulţi dintre membri tribului erau destul de convinşi. Acum însă, când moartea ameninţa să înghită toată suflarea omenească de pe insulă, lucrurile era totuşi oarecum diferite. Iar căpitanul Saragoza nu era, până la urmă, decât un nou-venit – iştu, în limba cultă a tribului –  care se făcea vinovat de îngrozitorul blestem ce se dezlănţuise asupra acestuia.

Nu mult după ce raţionamentul de mai devreme începu să mijească în mintea învăţaţilor tribului, căpitanul Saragoza se trezi, într-o dimineaţă, legat fedeleş de un stâlp, în timp ce mâinile îi erau artistic crestate cu splendidul său cuţit pe care nimeni nu îndrăznise până atunci să-l atingă. De durere, fostul căpitan Saragoza rată cu totul dimensiunea artistică a evenimentului. Cu toate astea ar fi însă exagerat să afirmăm că acest sincer şi intens dezinteres i-ar fi pricinuit moartea. Mai degrabă evenimentului în sine i se datoarează acest lucru. Când cele o mie de tăieturi şi împunsături care alcătuiau un desen complex pe întreg corpul căpitanului – ca o poezie scrisă în limbajul morse – au fost duse la bun sfârşit, din cauza pierderii masive de sânge fostul căpitan-mistagog Saragoza a respirat uşurat, dar pentru ultima oară. Flăcările care i-au cuprins mai târziu corpul aveau să fie o adăugire inutilă întregului proces, deşi poate că din punct de vedere stilistic ele aveau o valoare la fel de mare ca şi îndesarea ochiului de aur, a heruvimului blestemat, în gura aproape lipsită de dinţi a căpitanului Saragoza. Deodată cu lăsarea serii, scrumul pe care nimeni nu se mai obosi să-l împrăştie în cele patru zări abia dacă mai amintea de opera de artă consumată cu câteva ceasuri mai devreme, iar amintirea căpitanului Saragoza dispăru din minţile tuturor ca un vis urât.

Ce a urmat după aceea, nu cred că mai interesează pe cineva.

Bolile de piele la trilobiti (16)

Cine dracu’ se crede şi Saragoza ăsta? exclamă unul dintre marinarii de la bordul ambarcaţiunii care purtase însemnele Casei Regale a Portugaliei şi se trezii instantaneu cu gura plină de sânge. Şi când dădu să vorbească, constată că deodată cu primele cuvinte, câţiva dinţi zdrăngăniră, rostogolindu-se pe punte ca nişte zaruri.

– Zarurile au  fost aruncate, încercă o glumă sfântul căpitan Saragoza, şi trebuie să recunoaştem cu toţii că gluma îi reuşi pe deplin, şi că zâmbetul bietului Eleuterio, destul de căznit totuşi, nu era unul de curtoazie.

Dincolo de acestă întâmplare care apare în jurnalul căpitanului, datată foarte ingenios prin „luna în care câmpiile Portugaliei sunt acoperite de flori” (anul 1772) nu se pot face decât presupuneri cu privire la raţiunile care au condus la acest deznodământ. Aşa cum am mai avut ocazia să spunem de-a lungul însemnărilor noastre, Eleuterio – la fel ca şi Benigno – erau unii dintre apropiaţii căpitanului Saragoza, pe care îl însoţiseră în nenumărate expediţii fără să crâcnească. Şi totuşi ceea ce se întâmpla acum era dincolo de orice închipuire.

Avem suficiente temeiuri să credem că la sfârşitul unei slujbe la care fuseseră invitaţi să ia parte toţi marinarii de pe bordul vasului, sfântul căpitan Saragoza a coborât de la altar, trecând prin dreptul fiecăruia cu heruvimul de aur în mână. Obligaţia credincioşilor era de a murmura câteva cuvinte în latină (pe care nu le vom transcrie pentru că nu cunoaştem pronunţia lor exactă) şi de a săruta apoi ochiul magnetic. Oricât de trist ar fi, trebuie să mărturisim că au fost câţiva marinari (ne vom feri aici să dăm nume) care au împlinit ambele ritualuri mai curând în bătaie de joc. Abia atunci predica prea-fericitului căpitan Saragoza despre pierderea credinţei în preajma apropierii celei de-a doua veniri şi-au primit sensul adevărat şi aura de profeţie.

Nici nu mai merită să spunem că blândul căpitan Saragoza a înghiţit în sec şi s-a făcut că trece cu vederea acest comportament aberant al supuşilor săi. Însă cuvintele rostite de Eleuterio suficient de tare încât să poată ajunge până la urechile căpitanului au avut semnificaţia unui act de nesupunere. Iar nesupunerea nu putea fi tolerată, până şi cel mai aiurit căpitan de navă ar fi ştiut asta. Ce să mai vorbim de căpitanul Saragoza, care fu dintr-o mişcare la un pas depărtare de Eleuterio, şi-i eliberă acestuia un pumn în bărbie care-i făcu dinţii din gură să zdrăgăne. De aici povestea este cunoscută. Mai puţin cunoscută e hă-hă-iala vindecătoare care izbucni simultan din pieptul bietului Eleuterio şi din cel al căpitanului Saragoza, şi îmbrăţişarea frăţească prin care luă sfârşit înfruntarea dintre cei doi. Ar părea ciudat să mai spunem că Eleuterio sărută de bună voie ochiul de aur pe care avea să-l scuipe doar câteva săptămâni mai târziu, conştient că numai drac să fi fost ar fi putut scăpa cu viaţă. Dar e poate mai bine să lăsăm aceste fapte pentru o altă dată.

Bolile de piele la trilobiti (14)

9. O faţă ascunsă a căpitanului Saragoza

Vestea că prea-cinstitul căpitan Saragoza decise să decoreze cu un altar şi cu câteva icoane ambarcaţiunea pe care o conducea pe cele mai pişichere mări şi oceane nu mai miră pe nimeni. Tot stafful împăratului îl cunoştea pe căpitan ca pe un om din cale afară de religios, capabil să fluiere de la un capăt la altul mai bine de o duzină dintre cantatele lui Bach (memoria sa magnifică uimea toţi cărturarii vremii) şi să recite, din cap, fragmente vaste din sfintele evanghelii. Nimeni nu s-ar fi aşteptat însă ca, odată ajuns în largul oceanului, acolo unde „nu stăpâneşte niciun rege şi nu împărăţeşte nicio împărăţie” (citatul este preluat dintr-un manuscris astăzi pierdut al unui călugăr benedictin necunoscut, sublinierile aparţinând autorului), căpitanul Saragoza să se dedice cu atâta dăruire unei activităţi care ţinea, de câteva secole bune, numai de feţele bisericeşti. Îl găseai aproape la fel de des slujind la altar ca şi la cârmă, heruvimul de aur fiindu-i de foarte mare folos în ambele activităţi.

Până unde mergea această îmbinare a vocaţiilor căpitnului Saragoza n-ar putea spune nimeni. Jurnalele de bord care se păstrează de pe acea vreme, ca şi unele mărturii care au ajuns, prin viu grai, până la noi, nu sunt lămuritoare în această chestiune. Şi cu toate acestea îl putem suspecta pe prea-cuviinciosul căpitan Saragoza de exces de zel cel puţin în privinţa uneia dintre serviciile pe care le îndeplinea. S-a vorbit chiar, iar acest lucru ar putea avea o oarecare semnificaţie, de câteva revolte de la bordul amarcaţiunii care purta de acum însemnele piraţilor, şi care au fost înăbuşite nu în sânge, ci în apă. Astfel, peste bord au zburat mai întâi Amancio, care a fost excomunicat de către Saragoza însuşi imediat după aterizarea forţată în braţele oceanului, Celso şi Edmundo, ultimul eliberat al cărui nume apare de câteva ori în jurnalul căpitanului fiind Eleuterio.

Care să fi fost motivele tăinuite ale acestor revolte? Iată un lucru asupra căruia vom avea câteva cuvinte hotărâtoare de spus!