Strazile indragostite (poiestire)

Strazile îndrăgostite se mută mereu, cresc şi înfloresc acolo unde nu suntem noi. Pe o stradă îndragostită o văd plimbându-se pe Mara. E un vis. Eu nu sunt acolo. Eu nu exist. Eu e o porcărie. M-am plictisit să spun eu. Să încep cu eu. Eu şi gata! Atunci Mara întoarce capul. Priveşte, căutându-mă cu privirea, până la capătul străzii îndrăgostite. Mara mă caută cu privirea până în cuvintele astea cu care scriu şi cu care începe strada îndrăgostită. Strada care se termină cu sandalele Marei, cu genunchii ei rotunzi, cu vârfurile degetelor ei care se leagănă prin aer, erotizându-l. Mara e ca o vibraţie luminoasă care se mişcă de la un spectru la altul. Nu mă poate însă vedea, atât de deşi sunt copacii depărtării. Iar eu iau cu mine mereu toată depărtarea dintre noi, aşa cum ai împinge o sanie pe zăpadă.

Pământul apelor

Îi invidiez pe aceia care n-au citit încă romanul lui Graham Swift, pentru că le este rezervată o plăcere pe care eu am consumat-o déjà, dar care ţine, de-acum, de trecut.  Acum cateva saptamani trecem prin librarii, asa, nu  pentru a-mi cumpara vreo carte, mai ales ca de cand cu criza asta…Ma plimbam asa, de placere, cum te-ai duce sa spionezi locul de intalnire a doi indragostiti. Rasfoiam una sau alta, analizam copertile si treceam mai departe. Asa m-am trezit citind primele cateva pagini din cartea lui Swift, si tot asa, pe cale de consecinţă, m-am trezit mai întâi la casa de plată, cu ultima hârtie de 50 de lei pe care o mai aveam în portofel si care, de-acum, trecea în sertarele alea micute si pline  de alte asemenea hârtii. Eu ma alesesem cu cartea si aveam sa constat cateva zile mai tarziu ca – si aici va rog sa ma credeti ca nu fac reclama – schimbul fusese în avantajul meu. Am dat o bucata colorată de hârtie, plină cu tot felul de desene ca o carte de colorat, şi am primit în schimb mai bine de cinci sute de pagini legate impreuna de o scriitura controlata perfect, la limita realismului magic.

Pământul apelor este o suita de povesti care ţin toate laolată şi care lasă să se întrevadă, în spatele povestirilor ca atare, plăcerea şi virtutea actului de a povesti ca atare. Act prin care –  aşa cum pământul este furat apelor prin complicate mecanisme de drenare şi în urma unor complicate îndiguiri –   realitatea este ordonată şi luată în stăpânire, devenindu-ne ceva familiar. Abia prin actul secund al povestirii lumea devine lume a noastră şi evenimentele primesc destinul unui sens.

La finaul cărţii mi-a trecut prin cap – şi nu ştiu dacă aş putea să scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, dar câteva pagini tot aş putea scrie, deşi n-o s-o fac! – că deşi – iar “desi”, dar n-am alteva mai scurt – Swift şi contemporanul său turc, Orhan Pamuk aparţin de două lumi perfect diferite, intuiţiile scriitorului englez nu sunt departe de cele ale autorului romanului “Cartea neagra” şi a memorabilului capitol festiv al cărţii “Când vor seca apele Bosforului”.

Acum, ca am epuizat stocul de romane, va trebui  să o apuc iarăşi prin librării – nu înainte să termin cu Levinas! – aşa, la întâmplare, şi fără nici un gând serios. A, şi încă ceva; deşi se scriu astăzi tone de cărţi proaste – de unde ştiu dacă nu le citesc? – se scriu încă unele grozave. De asta merită să trăieşti în secolul XX. În afară de motivul ăsta, e drept, mi-ar fi greu să găsesc altele, dar m-am resemnat. Deja. Cred.