insemnare de jurnal

Câteodată mi se pare că aici, în biblioteca asta din Freiburg în care scriu acum, cu mausul meu roşu şi cu sticla de apă goală pe jumătate şi cu nişte (multe) cărţi pe lângă mine, oamenii sunt niste efecte ale luminii. Dimineaţa, când abia se crapă de ziuă, aproape că nu e nimeni. Apoi, pe măsură ce lumina se intensifică, şi soarele începe să se reverse prin pereţii ei uriaşi de sticlă, oameni încep să apară, din loc în loc, ca din senin, ca nişte noduri în lumină. Până la prânz sala imensă unde citesc e aproape plină. Apoi, pe măsură ce orele trec şi se înserează, oamenii încep să dispară, unul câte unul, ca şi când s-ar resorbi în aer. Nu prea îmi petrec nopţile la bibliotecă, dar cine ştie ce fel de fiinţe se nasc din umbre îngroşate şi din întuneric. Şi dacă noi sintem cei care citesc, poate că ei sint cei care scriu. Altfel nu văd cum s-ar putea explica toată marea asta de cărţi, şi, mai ales, nici de ce toate literele din ele sint negre.

o să fie (până la urmă)

o să fie mâine

aşa am crezut pentru un timp

şi m-am gândit că era bine

ploua stropii cădeau pe asfalt

în întuneric

îi simţeam

aş fi vrut să-i aud

o vreme aşa mi s-a părut

nu ştiu dacă trebuia să plec

foarte aproape de tavan

în camera goală ardea un neon

era aşa de frumos aşa de nedrept

şi aşa de linişte

o să-mi schimb cămaşa şi bluza

o să las totul să se repete

ce rău e în asta

o să mă prefac o să aştept

o să fie noapte până la urmă

o să fie bine.

Visul (continuare)

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

Marea

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.