Umilinta III (Silogismul destinului)

O clipă ai fost pe punctul să te salvezi, a reînceput Iulia, cu o voce nesigură, care trăda teama de a nu se adresa nimănui, de a străbate numai golul încăperii. Te-ai gândit să o împingi pur şi simplu, să o desprinzi de tine, să o loveşti, folosindu-te de forţa braţelor tale până atunci inerte. Dacă totul ţi se părea până atunci o iluzie, acum îţi devenise insuportabilă realitatea şi prezenţa ei. Să o loveşti, să o desprinzi de tine şi să pui capăt în felul cel mai brutal cu putinţă întâmplării aceleia. În aceeaşi clipă ai înţeles însă că nu puteai să faci asta. Nu faptul că ai fi umilit-o, că ai fi distrus ultimul resort al sentimentelor ei te-a oprit de la un astfel de gest. Ci altceva. Trupul acela care se dăruise atât de sincer şi deplin, venind atât de aproape de tine, aşteptând să fie cuprins în braţe, anulase, cumva, posibilitatea violenţei. Trupul ei, care începuse să tremure, nu putea fi rănit. Orice gest brutal fusese inexplicabil suspendat. Lângă tine stătea un trup din carne şi sânge care renunţase la orice precauţie; la orice apărare. L-ai îmbrăţişat.

Te-ai ridicat din pat, nimerind cu picioarele în papuci. Cineva nu greşise nici măcar acest sofisticat calcul matematic, pentru care altă dată îţi trebuia o jumătate de oră. Simţeai nevoia să fumezi o ţigară. Un vechi obicei, devenit reflex, te-a făcut să arunci o privire peste masa din cameră să vezi ce mai rămăsese după întâlnirea din noaptea precedentă. Uneori recolta era serioasă şi trecea dincolo de două-trei ţigări. Acum însă masa era curată şi în afară de scrumieră nu se mai afla nimic pe ea. Păi bine, dar nu se poate chiar aşa, să nu fi rămas nimic!

Ţi-ai târâit papucii până în bucătărie. Ce chestie! Aici totul era cu atât mai ciudat cu cât era mai bine rânduit. Totuşi nu este prea plăcut să-ţi strice cineva dezordinea. În urma noilor aranjamente şi permutări nu mai poţi să găseşti nimic la locul lui. După câteva inspecţii prin dulapuri ai găsit ce căutai. Mai lipsea o brichetă; asta era de fapt provocarea.

Întotdeauna când căutai bricheta, îţi trea prin gând că nu ştiai cât e ceasul. Păi da ce, era mare lucru să te uiţi? Ce fantastic ar fi dacă ai păstra bricheta lângă cesul de pe noptieră. În felul ăsta ar fi imposibil s-o mai pierzi. Ai putea face aşa cu toate lucrurile pe care le căutai mereu. Un morman uriaş la picioarele zeităţii ţăcănitoare cu cadranul rotund. Dar dacă ai pierde ceasul, te-ai gândit imediat, atunci ai pierde definitiv totul, aşa că era mai bine dacă ideea de mai înainte avea să rămână doar o idee.

Când ai văzut că era deja doisprezece ţi s-a făcut rău. Mai mult pentru efectul stilistic, dar ceva adevăr tot era. Păi nu te mai treziseşi la doisprezece în viaţa ta. Trecuse totul; ştirile, ţigarea de dimineaţă, cafeaua aferentă şi mai ales inutilele lupte cu timpul. Ca într-un meci de box în care nu ajungi până în repriza a noua.

Nu ştiai dacă să te bucuri sau să simulezi o părere de rău. Te-ai resemnat şi ţi-ai adus aminte că îţi trebuia un foc. Păi bricheta o pierduseşi de câteva zile; mai rămâneau chibritele pe care le-ai primit dimineaţa trecută de la Nicu, în dar. Trebuia să porneşti în căutarea lor acum şi cu asta puteai să-ţi ocupi cu uşurinţă următoarea jumătate de oră. În timpul ăsta mai puteai verifica cât era ceasul. Dar Lena unde era? Aşa ţi-ai adus iarăşi aminte. Parcă fusese ceva programat; un fel de silogism al destinului. Pe jumătate formalizat, silogismul ar putea arăta în felul următor:

(a) Găseşti o ţigară, deci ai nevoie de un foc.

(b) Ai nevoie de foc deci constaţi că este deja trecut de ora doişpe.

(c) Păi cum să nu fie ora doişpe după ce Lena a rămas la tine noaptea trecută.

Umilinta (I)

După plecarea tuturor – cu excepţia Lenei – destinul te îmbrâncise în văgăunile cele mai adânci ale umilinţei; şi parcă nici acum nu încetai să te rostogoleşti, să te afunzi tot mai adânc în  nesfârşitele ei pliuri. O umilinţă care pusese stăpânire pe tine şi crescuse în tine, absorbindu-te, ca o gaură neagră. Ce deznodământ neaşteptat, şi totuşi cât de firesc. În fond, ti-ai spus, de ce ai lăsat-o să rămână? N-ar fi trebuit decât să nu răspunzi în nici un fel vorbelor ei care te luaseră prin surprindere. Să nu înţelegi. Nu trebuia decât să zâmbeşti compătimitor şi cu un aer vag de superioritate. Asta ar fi fost nimicitor pentru ea; dar cât de frumos ar fi fost s-o poţi contempla coborând scările, purtând după ea vaporii de alcool din încăpere şi regretele tale; apoi de la geam ai fi urmărit-o cum se pierde la capătul unei străzi, în întunericul nelocuit, molfăind aceleaşi remuşcări, al căror gust îţi era atât de familiar.

Dacă ţi-ar fi părut rău? Dar nu se întâmpla aşa în fiecare seară? Nu devenise despărţirea ceva atât de suportabil tocmai pentru că nu era niciodată definitivă? De vreme ce erai destul de convins că s-ar fi întors. Poate nu seara următoare, însă n-ar fi trecut două, trei zile şi ar fi fost iarăşi acolo, ca şi când era aşteptată. Şi chiar era. De data asta însă ai scăpat din mână jocul acesta al aşteptării mereu amânate, niciodată până la capăt consumată şi ai lăsat-o să rămână.

Cum il stiu pe Ionica

[…] După ce sfârşeai rondul prin casă te aşezai iarăşi în pat. Nu se întâmplă prea mare lucru. Abia dacă mai trece timpul. Asta ştiai pentru că verificai mereu ceasul. Începuseşi să numeri aşa aiurea, să cauţi cuvinte care încep cu ps; psihopat, psihoză…; pisică nu prea se încadra, nu  dar de dragul enumerării, meargă; rosti Iulia amuzată, şi eu mă gândeam că Iuliei îi plăcea mult mai mult să se audă citind decât să îmi citească mie; pastramă? – strigă Iulia observând că nu mai eram atent – nu, am zis eu, este la un a distanţă. Da’ cu ce-ai zis să înceapă, te-ai răstit tot la tine? Păi cu ps, nu? Parcă aşa. Ia să vedem; da, psigur: psalm şi pluralul. Bă’, da’ puţine erau; zici cu psî; dar stai mă că iei dicţionarul, le dai de cap la toate. Vrei să te ridici şi te bufneşte râsul; după asta tusea. Da’ ce-am înnebunit de tot, să caut psî-uri; bă fir-ar ele ale dracului de psî-uri, păi să mă caute ele pe mine dacă or avea chef!

Crima – partea I

Anda, aşteaptă puţin, i-ai spus, cu buzele lipite de suprafaţa transpirată a receptorului, cred că e cineva la uşă. Nu, nu închide, aşteaptă puţin; mă întorc imediat. Ai sprijinit receptorul cu una dintre urechi de furca aparatului, însă cablul a rămas cumva agăţat de tine şi receptorul s-a zdrobit de podea, în urma ta, vărsându-şi în afară, ca o limbă inertă, bulbul metalic în care vocea Andei răsuna de parcă ar fi fost transcrisă într-o gamă mult mai înaltă decât cea firească. Aveai să pui totul la loc pe urmă, te-ai gândit, dacă Anda avea să mai aştepte puţin; la capătul celălalt se făcuse însă linişte. Cine e? ai întrebat, răsucind cheia în yală, cu grabă, însă de partea cealaltă nu era nimeni. În fanta de lumină a uşii crăpate cel care aşteptase, probabil, o vreme, se depărta acum, aranjându-şi paltonul, şi cu una dintre mâini vârâtă în buzunar. Aşteaptă, i-ai strigat, şi chemarea l-a făcut să se întoarcă pe bărbatul acela pe care nu-l puteai recunoaşte încă, în întunericul palierului. Când ţi-ai dat seama cine era, el apucase deja să intre în casă şi să-şi dezbrace paltonul. Numai puţin aşteaptă, i-ai spus, răsucindu-ţi privirea către locul unde aştepta receptorul, prăvălit pe podea, e cineva la telefon; fă-te comod, vin imediat. Ţi-a trebuit totuşi ceva vreme până ai înşurubat la loc colierul acela de plastic negru din jurul bulbului care se umpluse de pocnete surde. Alo, Anda, mai eşti încă acolo, mă auzi. Însoţită de zgomote de fundal şi destul de greu de distins, vocea Andei răspunse înfundat de la capătul celălalalt al firului, ca şi când ea însăşi ar fi avut de suferit de pe urma impactului cu solul al receptorului. Te-ai întors, Lena? Alo! Da, Anda. A venit cineva pe la mine, şi nu mai pot vorbi acum. Te rog nu te supăra. Vorbind, nu-l puteai vedea găsindu-şi locul pe fotoliul de la ferestră, însă îl puteai auzi cum ascultă, cum încearcă să distingă cuvintele lipite cu salivă de marginea spartă a receptorului care începuse să scoată sunete indistinse. Îhm, e el, cum de ţi-a trecut tocmai asta prin cap, i-ai răspuns Andei, care prăvăli în receptor un oftat scurt. Sigur, dar îi spusesem că voi fi toată săptămâna ocupată, şi că vineri voi pleca la părinţi, i-ai răspuns, iarăşi. Uite ce e, ne vedem luni, pentru că, după ce pleacă, nu mai am timp să te sun. Trenul meu e la ora opt fără zece. Da. Ne vedem săptămâna viitoare, miercuri sau joi, şi îţi povestesc totul. Bine. Da. Îhm. Am plecat acum. Ai grijă. Când te-ai întors în cameră, el se aşezase în fotoliul de la fereastră, şi îşi scosese deja pachetul de ţigări, pregătindu-se să fumeze. În mână ţigarea subţire tremura, preluând mişcările incontrolabile ale mâinii lui. I-ai oferit un pahar de rachiu, pe care nu-l refuza niciodată, şi l-ai întrebat de ce venise tocmai acum. Tu aveai să pleci în mai puţin de trei ore, şi trebuia să te pregăteşti de drum. Nu, nu trebuia să te conducă el la gară. Dacă insista? Treaba lui, putea să insiste, i-ai zis, mai curând în glumă, şi el ţi-a răspuns cu rânjetul lui strâmb, căzut într-o rână pe jumătatea stângă a feţei. L-ai lăsat acolo, şi te-ai dus în bucătărie, aducând o scrumieră mare, ovală, care ar fi putut cu greu trece drept altceva decât oală de noapte. Asta îţi spunea Ionică, de fiecare dată când o vedea, glumind pe seama ta, însă ţie nu-ţi pricinuia nici un rău. Şi la cât fumau ei amândoi, o scrumieră de mărime obişnuită ar fi fost mai curând nepotrivită.