Augentrost

Intre noi totul era un joc pe care îl luam amândoi în serios. De asta, atunci când am rugat-o să-mi spună o poveste, am sperat că se va folosi de acest prilej să ia jocul de la început, aşa cum voia ea, după reguli numai ei cunoscute. „Spune-mi o poveste!” era, pentru noi, un fel de a întreba „mă iubeşti?”; mai mult decât atât, sau mai primejdios, căci nu suporta nicio amânare, şi nu îngăduia decât un singur răspuns; nu orice răspuns, ci unul care să te ia pe nepregătite oricât de bine l-ai şti; nu o promisiune, ci, mai înainte de ea, împlinirea ei. M-a luat de mână şi m-a condus pe străduţele înguste ale oraşului până în faţa unei florării. Trecusem de câteva ori pe lângă ea, cred, însă numai pentru că pe aceeaşi stradă zăcea un anticariat unde îmi petreceam uneori vremea, răscolind în voie prin maldărul de cărţi ca un copil răsfaţat cu prea multe jucării. Oare voia să mă ducă acolo? În labirintul acela de cărţi erau atâtea jocuri care aşteptau să fie inventate. Dar ea mi-a zâmbit cam cât pentru nu. Şi până să-mi răspundă, intraserăm deja în florărie, iar în locul mirosului de cărţi vechi, ce îmi era atât de cunoscut încât mi-l puteam imagina până la halucinaţie, mă asalta acum mirosul tânăr de flori şi plante de toate felurile, copleşindu-mă cu accentele lui ascuţite sau grave, care păreau să aducă ultimele veşti din lumea vegetalului, într-o limbă care îmi era cu totul străină.
– Ştii ce floare e asta? m-a întrebat, apropiindu-se de un buchet imens de garoafe roşii, care îşi înălţau capetele până mai sus de şoldul ei, iar eu am căutat în zadar în minte după numele lor german, convins că nu-l ştiusem niciodată.
– Nelke, mi-a şoptit ea, apropiindu-se de ele cu grija cu care te-ai pregăti să mângâi pe creştet un copil care îşi înfrânge timiditatea în faţa unui necunoscut şi acceptă să-şi spună numele: Nelke.
– Dar asta? Urmă ea, îndreptându-se către un stativ imens pe care erau aşezate, unele deasupra altora, în patru rânduri succesive, cele mai diferite şi mai surprinzătoare flori, dintre care multe îmi erau cu totul străine. Un delir de culori şi parfumuri, un fel de petrecere studenţească unde nu cunoşteam aproape pe nimeni, şi care se înteţea sau scădea după ritmuri străine mie.
– Calla, am exclamat bucuros şi profund îndatorat florii care îşi păstrase şi în germană numele care îmi era cunoscut şi mie, numele ei adevărat. Curând însă, am epuizat cunoştinţele mele limitate de botanică şi pe acelea încă mai limitate de nume germane. Şi, pentru prima oară, m-am bucurat să nu ştiu! Iar dacă la început ea a jucat rolul unei fete care îmi prezintă prietenele ei vechi şi dragi, spunându-mi un cuvânt sau două despre fiecare, treptat jocul s-a transformat în ceva cu totul diferit.
– Ei îi vom spune Regenbogenhaut (pielea curcubeului), ei – Goldrute (sceptrul de aur) ce zici, îţi place? I se potriveşte? Uite ea e Frauenschuh (pantof de femeie), vezi ce bine îi vine numele? ca o mănuşă! ei o să-i spunem…hm… Paradiesvogelblume (pasărea-paradis), şi ei… cum vrei să-i spunem? Fără să stau pe gânduri, am spus: Augentrost (mângâierea ochilor).
În vreme ce noi dădeam fiecărei flori câte un nume, luându-le iarăşi în pază, videcându-le ca de o grea uitare, florăreasa ne privea cu o uşoară mirare, ca şi când ar fi încercat să se lămurească dacă avem să cumpărăm un buchet sau nu. Însă locul ăla care fusese al ei cu jumătate de oră înainte, era acum numai al nostru. Era într-atât de mult al nostru, încât ea nici măcar nu mai era acolo, şi dacă ne-ar fi spus ceva, orice, n-am fi auzit-o, n-am fi înţeles-o. Însă ea, încăpăţându-se cumva să intre în povestea noastră, s-a apropiat de noi şi m-a întrebat, zâmbindu-mi cu subînţeles, dacă aveam să-i cumpăr domnişoarei un buchet. Da, sigur că aveam, i-am răspuns întorcându-i zâmbetul, când am simţit mâna Evelinei strângându-mă dintr-o dată de mână. Era însă ceva straniu în felul în care îşi încleştase degetele în jurul palmei mele, cu o forţă de care nu o crezusem niciodată în stare. M-am întors imediat către ea, încă zâmbind, şi am văzut cum cealaltă mână a ei strivea capul unui bujor pe care îl mângâiase cu câteva clipe mai înaite, în timp ce trăsăturile dragi ale chipului ei erau străbătute de un spasm care îi îngheţa faţa într-o mască, până acolo încât nici măcar nu mai putea vorbi. Am strigat atunci la ea, am chemat-o ca şi când n-ar mai fi fost lângă mine, fără să ştiu ce se întâmplă cu ea, fără să ştiu ce să fac, văzând în ochii ei, care începuseră deja să lăcrimeze, durerea şi neputinţa; nu numai a ei, ci mai ales a mea. Am strigat „Hilfe!”, singurul cuvânt pe care îl mai ştiam în germană şi în care am pus toată disperarea iubirii mele, apoi am îmbrăţişat-o ca şi când aş fi încercat să o apăr,ca şi când aş fi încercat să opresc mişcările ei haotice şi bruşte, revolta trupului ei împotriva lui însuşi.
Nu ştiu cât timp a trecut până când a venit salvarea şi nu ştiu cine a chemat-o. Am văzut numai cum florăreasa a deschis ambele aripi ale uşii de la intrare, iar eu am luat pe Eveline în braţe şi am reuşit, cumva, s-o duc până la maşină. Nu mai ştiu ce am încercat să le spun celor doi paramedici şi nici nu cred că am reuşit să fiu de vreun folos. Ştiu doar că imediat cum am lăsat-o pe patul dinăuntrul maşinii, fără să vreau şi fără să pot să-i dau drumul, i-am văzut trupul cabrându-i-se într-un spasm cumplit şi am început să plâng. Însă înainte să ajungem la spital, strânsoarea în care îmi încleştase mâna începu să slăbească, încetând până la urmă cu totul, iar trupul ei părea, în sfârşit, să-şi revină din delir, să se împace cu el însuşi. Când maşina a oprit în faţa spitalului, m-a privit pentru prima dată fără ca privirea ei să treacă prin mine, şi buzele ei învineţite au mimat un cuvânt pe care l-am înţeles fără să-l aud. Uşile de la picioarele ei s-au deschis, iar unul dintre paramedici ne aştepta să coborâm, lângă un scaun cu rotile. Şi atunci, în câteva clipe, am reuşit să urăsc scaunul acela ca pe o fiinţă vinovată de cele mai oribile crime, şi n-am vrut în ruptul capului să accept să fie purtată în el. Am dus-o în braţe până într-o sală de la etajul întâi, şi am aşezat-o pe unul dintre cele două paturi de acolo, şi un medic foarte bătrân i-a făcut o injecţie, zâmbindu-ne amândurora, şi ne-a spus că o să fie bine. Apoi, a schimbat câteva cuvinte cu o asistentă care tocmai intrase în cameră, iar aceasta i-a suflecat Evelinei mâneca de la mâna care se odihnea acum, neputincioasă, într-a mea, i-a legat un garou, aşteptând până când venele au început să se profileze sub pielea aproape transparentă, apoi a înfipt, cu grijă, acul, împingându-l cu fermitate, în venă. Imediat ce mi-am dat seama ce voia să facă, am ştiut că nu trebuia să stau acolo, ştiind cât de rău îmi era la vederea până şi unei singure picături de sânge, dar n-am vrut cu nicicun chip să-i dau drumul la mână. Iar să închid ochii, sau să întorc capul mi se părea că ar fi însemnat să o las singură, să o trădez, să nu o iubesc aşa cum îi cerusem ei să mă iubească. Eu îi cerusem să-mi spună o poveste! Acum trebuia să ascult povestea până la sfârşit. Trebuia, măcar odată, să mă stăpânesc; să-mi ţin firea. Când am văzut acul străpungându-i pielea am simţit un val de căldură străbătându-mi trupul ca o frică atavică urcând în mine, iar apoi, când primele picături de sânge au început să se adune în tubul seringii totul s-a colorat în verde şi ultimul gând care mi-a trecut prin minte, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost acela că sângele pe care îl vedeam adunându-se în seringă era sângele ei.
Când mi-am venit în fire, eram întins pe celălalt pat din cameră, la mică distanţă de patul în care era ea, şi înainte să o văd, i-am simţit privirea aşteptându-mă nerăbdătoare, şi mâinile noastre s-au întins una catre cealalta, întâlnindu-se cu o bucurie mai mare decât atunci când s-au întâlnit prima oară, reînnodând povestea.
– Sie werden nie Arzt werden! (N-o să fiţi niciodată doctor!) am auzit, de undeva din spatele meu, vocea blândă şi zâmbitoare a celui care ne îngrijise pe amândoi.
– Nichts liegt mir ferner (Nici nu-mi stă în gând aşa ceva), i-am răspuns, găsind cuvintele potrivite şi ceva din zâmbetul cu care le-aş fi însoţit, dacă mi-ar fi fost mai bine. Însă am încercat imediat să caut în mine copilul de altă dată, mereu julit la genunchi, copilul care, într-o vacanţă de vară, se întorsese de două ori de afară cu capul spart, cu sângele şiroindu-i pe faţă, şi care, a doua oară, după ce o piatră îi ricoşase direct în creştet, îşi anunţase bunica albită de spaimă, că a treia oară va fi cu noroc. Unde dispăruse copilul acela? Când se născuse în el această stranie hemofobie? Cum ajunsesem până acolo încât să leşin – lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată în viaţă?
Cumva, cred că intuiam răspunsul la această întrebare. Atât timp cât nu ştiusem ce este sângele, atât timp cât îl privisem ca pe un lichid colorat şi pe care îndrăznisem să-l gust în copilărie, cu aceeaşi curiozitate cu care băusem pentru prima oară sucul din petale de trandafiri cu care ne răsfăţa bunica uneori, nu era nimic care să-mi provoace frica. Însă treptat am învăţat să privesc sângele altfel, într-un mod pe care mi-ar fi foarte greu să-l definesc, ca pe un fel de forţă vitală care ne leagă nu numai de viaţă, ci şi de toţi ceilalţi. Iar vederea sângelui ei adunându-se în seringă era aproape ceva paradoxal, sau oricum ceva nepermis; era ca şi cum aş fi văzut intimul ei suprem şi ireductibil, adâncul fără fund al fiinţei ei, cerneala sacră a iubirii ei, nediseminată, înainte de a se transforma în literele şi cuvintele unei poveşti; era ca şi cum aş fi îndrăznit să privesc direct în ochii gorgonei.
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă ea, fără să-i dau drumul la mână.
– Hat’s dir meine Geschichte gefallen? (Ţi-a plăcut povestea mea?) m-a întrebat, râzând, iar eu i-am răspus cu un fel de suspin, apoi am sărutat-o, simţind-o pentru prima oară ca pe un vas plin, din care nu trebuia să vărs nicio picătură.

lectia de pian

Cu o jumătate de oră înainte de cinci a hotărât că ea nu-i văzuse. Hotărârea lui nu mai avea cum să schimbe cu nimic faptele, era conştient de asta; dar mai avea o jumătate de oră în care îşi putea imagina orice, în care putea spera; o jumătate de oră – dacă ea va veni – şi tot o jumătate de oră dacă n-o să vină. Avea nevoie de timpul ăsta să se pregătească, să o poată întâlni, să poată înfrunta privirea ei scrutătoare; o privire care nu avea nevoie de consimţământul lui ca să afle răspunsuri la întrebări pe care niciunul dintre ei nu voia să le rostească sau să le audă. Avea nevoie de o jumătate de oră în care să creadă că lumea rămăsese la fel, că fericirea lor era încă neatinsă, pentru ca zâmbetul lui de bun venit să poată păstra în el o umbră de sinceritate; să-l poată apăra, măcar o clipă, de adevărul pe care ar fi făcut orice să-l ascundă. Ştia, cumva, îşi păstrase curajul să spere că dacă ea nu-i va evita privirea, dacă vocea ei va fi la fel ca până atunci, dacă paşii ei se vor îndrepta în acelaşi ritm spre el, va găsi puterea să creadă în adevărul ei, să creadă in iubirea ei necondiţionată şi neştiutoare, care îl va putea ierta fără să ştie că iartă şi fără să ştie ce. Nu avea nicio îndoială că ar fi putut să creadă în adevărul ei, că tot ce se întâmplase cu două zile mai devreme ar fi încetat să existe dacă n-ar fi existat pentru ea, dacă ea i-ar fi îngăduit să fi fost altul, altcineva, un necunoscut. Un necunoscut pe care ar fi trebuit să-l recunoască imediat drept el însuşi, dacă ea i-ar fi cerut asta fie şi prin cel mai simplu gest. În timp ce-şi încheia nasturii cămăşii privindu-se în oglindă, ştia că într-o jumătate de oră urma să afle cine era cu adevărat şi care era adevărul. Într-o jumătate de oră urma să afle dacă o trădase, dacă o părăsise, dacă o rănise sau dacă o iubea încă, dacă o iubea necondiţionat, cu toată forţa de care era în stare, cu o iubire care nu poate răni şi care nu poate trăda. Ea avea să hotărască asta, iar pedeapsa lui va fi aceea că ea îl va ierta fără ca el să-i ceară iertarea. Pedeapsa lui va fi aceea că va fi fericit fără să merite. Căci acum, când era pe cale să devină cu totul altcineva şi să se despartă de viaţa lui de până atunci, ştia exact ce era fericirea. Ştia cu precizie, aşa cum nu ştiuse vreodată altceva.

O jumătate de oră. Era nerăbdător să o îmbrăţişeze şi să o vadă; era nerăbdător să-i audă vocea; şi cu toate acestea ar fi vrut ca acea jumătate de oră să nu se sfârşească nicioadă. Căci minutele acelea erau ultimul lucru care îl mai separa de o despărţire deloc imposibilă, deşi de ne conceput; dincolo de care nu-şi mai putea imaginea viaţa. O jumătate de oră în care lucrurile nu erau încă scrise, în care el era încă stăpân asupra destinului său, aşa cum paraplegicul, citind articolul despre accidentul care îi schingiuise trupul, speră, cumva, că şoferul maşinii care-l lovise îl va vedea la timp, că va frâna, iar el va putea ajunge de cealaltă parte a străzii, teafăr, şi că îşi va putea continua viaţa ca şi până înainte. Deşi el nu se afla încă într-un scaun cu rotile, ştia că cel mai mic gest al ei l-ar fi putut lăsa nemişcat, şi că la fel ca şi paraplegicul ajuns la sfârşitul articolului, va trebui să accepte că trecutul nu poate fi schimbat în niciun fel şi că nicio hotărâre a noastră nu îl va putea revoca sau rescrie.

Se apropie de fereastră, căutând-o cu privirea de-a lungul bulevardului. Aceaşi dorinţă şi frică de a o vedea venind se amestecau în el, făcându-l să privească fără să vadă şi să caute fără să vrea să găsească; oameni trecând într-o parte şi-ntr-alta, grăbindu-se, vorbind la telefon, evitându-se unii pe alţii din timp, ca nişte roboţi care îşi stabilesc cu precizie traiectoriile. Totul părea să fie în regulă. Era o zi obişnuită, cu nimic diferită de zilele dinaintea ei. Asta îi dădea cumva speranţă, îi întărea hotărărea. O vreme rămase nemişcat în faţa ferestrei, cu privirea hoinărindu-i aiurea, ca şi când fiinţa lui ar fi respirat adânc pentru ultima oară înainte de momentul decisiv. În acelaşi timp îşi dădu seama că o vede şi că de-acum nimic nu mai ţinea de el. Cu toate astea devenise, dintr-o dată, atent. Încerca să afle din mersul ei, din felul în care îşi mişca braţele, dacă ştia sau nu; stranie nerăbdare. Dar ea nu se trăda în niciun fel. Din mersul ei alert ar fi putut înţelege că se bucura să vină, sau că se grăbea să încheie cât mai repede – rămânând stăpână pe sine – viaţa ei de până atunci, şi să treacă mai departe. Nu ştia încă dacă el ar fi putut trece. Dar acum nu se gândea la asta. În schimb îşi îngăduia să o iubească privind-o ca şi când ea avea să se afle întotdeauna în drum spre el, iar el va putea-o privi venind, şi o va putea iubi mereu. Când o văzu dispărând în scara blocului, inima îi bătea foarte tare şi abia mai putea să respire. Avea să-i spună el totul; nu se mai putea preface că; trupul lui n-ar fi rezistat; şi poate că era mai bine aşa, poate că trupul îi era ultimul refugiu, ultimul rest de sinceritate care îi mai rămăsese, ultimul cuvânt cu care îi mai putea cere iertarea şi cu care ar fi putut spera s-o primească. Trupul pe care îl înfruntase de atâtea ori, cu care pierduse atâtea lupte, trupul pe care fusese învăţat să-l dispreţuiască era acum poate singura lui salvare; era puntea tot mai îngustă dintre el şi el însuşi. Dar unde avea să găsească fărâma aceea de curaj pentru a traversa puntea înainte de a se sfărâma? Cum va putea să-i spună un adevăr în care nu voia să creadă şi pe care nu voia să-l recunoască? Nu ştia asta; dar ştia că dacă avea să-şi pună un zâmbet fals şi să schiţeze gestul unei îmbrăţisări, va trebui să renunţe definitiv la ultima fărămă de adevăr din el. Că va trebui să se trădeze definitiv şi până la capăt, că nimic nu-l va mai putea reda lui însuşi. Nimic, în afară de cuvintele ei, de dragostea ei. Sau nici măcar ea? Nu mai era în stare să gândească. Peste puţin avea să se hotărască totul. Ea urma să bată la uşă în orice clipă. Camera se învârtea cu el din ce în ce mai repede, şi poate că s-ar fi prăbuşit la podea, dacă n-ar fi auzit ecoul paşilor ei apropiindu-se de uşă, urmat de cele două bătăi obişnuite după care se aşternu o linişte care părea să-i ceară ceva ce-i întrecea cu mult puterile. Aranjându-şi atent, cu amândouă mâinile, gulerul cămăşii, ca şi când acesta ar fi fost gestul care i se cerea, se îndreptă spre uşă.

declaratie de iubire

când învăţ eu să scriu o să vă învineţesc tuturor retina, o să vă stropesc petele galbene şi petele oarbe cu benzină şi o să vă dau cristalinului foc, ca să simţiţi şi voi ce mare, nesfârşită dragoste de omenire zăcea în mine, mută, inexprimabilă, ca singurătatea unui bolnav de autism. e o doză de nebunie în iubirea asta a mea, recunosc, dar cât mi-ar plăcea să vă înflăcăraţi şi voi, măcar până la jumătatea nervului optic, de ea, să simţiţi măcar „vizual”, atât cât se poate simţi altfel decât cu foarfecele straniu al mâinilor care retează pretutindeni contururi şi împung mai înainte să îmbrăţişeze. când învăţ eu să scriu – şi tot o să învăţ până la urmă – o să-mi înfig cuvintele în timpanele voastre ca pe nişte mici instrumente de acupunctură, totuşi întru câtva dureros, pentru ca astfel să asurziţi şi voi de strigătul meu, de nestăvilitul meu dor de oameni care zace în mine ca un ţipar într-un mâl respirând smârcuri şi alge…sunt prea obosit ca să mai învăţ să scriu;

 

Ars vivendi!

Luca îşi agăţă de masă bila. domnu’ Vasile îşi scutură peste dânsu’ zambila şi râse la el cu capul fâsâind a frunziş. baba Minda cioflăia la măcriş cu gura ei de cuvinte încruşişate. era seară şi se făcuse departe. aşa începu ziua aceea şi următoarea, domnu’ Vasile îşi scutura negreşit peste toate zilele floarea şi Luca se ostenea cu bila lui flască pe care o lua din când în când de nevastă. să mai spunem că baba Minda se crucea şi-şi scuipa în sân când îi vedea. da lu’ domnu’ Vasile puţin îi păsa şi se muta cu lujerul lui pe altă cărare şi-l scutura ziua în amiaza mare, sau Luca se juca lovind bila de beton, dar mai dădea şi el uneori câte-un telefon. şi cui i-ar fi trebuit asta? baba Minda îşi frânse într-o vreme coasta când domnu’ Vasile tocmai era cu mâna la zambile. deci iată cum Luca îşi aduse într-o clipă mingiuca şi-i mângâie babei Minda ştiuleţii. şi aşa se plăcură şi se iubiră precum mistreţii. da’ lu’ domnu’ Vasile nu-i prea păsa. el avea zambila lui şi ştia ce ştia. să mai spunem că tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda îi crescu şi muri. rămase numai Luca bătându-şi mingiuca şi Vasile scuturând din zambile. copiii se făcură mari ca nişte blocuri şi gri. baba Minda iarăşi muri şi rămaseră numai Vasile şi Luca. Luca îşi sparse într-o zi mingiuca, dar Vasile, umblând la zambile imediat i-o lipi. tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri. rămase numai tânărul Luca, admirându-şi mingiuca şi bătrânul Vasile fâlfâind din zambile. dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri.

poiestire de toamna

Străzile îndrăgostite şerpuiesc şi dansează înaintea paşilor noştri. Noi ne aşezăm obosiţi pe pietrele ofilite de pământul reavăn şi moale, începând să visăm, îmbrăţişaţi, cu tâmplele abia atingându-se.

La dracu’ e-atât de cald aici, spui tu, muşcând din „e” ca dintr-o pară urmată de-o cratimă de vierme.

La dracu’ îngân eu, mai mult pentru mine, şi oarecum mirat, obosit încă de îmbrăţişarea încheiată atât de abrupt. Dar tu te sprijini încă de mâna mea, privind aiurea, şi buzele tale rostesc de la sine nişte cuvinte care ar putea trece drept roşii, cu multe buline. Eu râd. Râdem amândoi ca nişte mânji proaspăt fătaţi, dumnezeu ştie din ce burtă de iapă. Dumnezeu nu există, îmi povesteşti tu, întrerupându-mă, şi eu n-am altceva mai bun de făcut decât să-ţi dau dreptate, aşa, în silă. Cum ai da apă de băut la o cămilă.

Dar tu te desprinzi uşor magnetizată din sărutul meu îndelung şi lasciv, şi un fir de salivă se întinde între buzele noastre şi pocneşte, rupându-se, ca o coardă întinsă. La dracu’ spui tu, şi mă doare-n radical din paişpe dacă dumnezeu nu există; când spui asta, aproape ca-i putea trece drept tristă. Dar nu, tu râzi şi mă iei în braţe; râdem amândoi ca nişte cuţite străpungând nişte maţe.

Şi ne sărutăm iarăşi, îndelung şi lasciv. Şi ne lăsăm pe spate, îmbrăţişaţi, filtrând ca nişte bureţi uriaşi vântul care ne răsfoieşte ca pe-o carte.

Despre “traire” sau cum ati picat in mijlocul (miezul) unui dialog

Paul: […] eu cred ca unele lucruri ne traiesc pe noi mai inainte sa ne dam seama de asta si oricum fara sa putem face ceva. Si Dumnezeu, dupa urarea din batrani “ne traieste”.

Victor: Lieber Paul, cat priveste cu lucrurile care ne traiesc ele pe noi sunt partial de acord. Insa de foarte multe ori te traieste ceva intrucat ii dai voie sa te traiasca, ii dai voie sa traiasca in tine, te deschizi spre acel lucru care vine sa traiasca in tine, dar mai intai si sa te traiasca pe tine. E o deschidere pre-ontologica, ontica (daca preferi vorba maestrului de la Freiburg) sau nereflexiva a ta fata de acel lucru care vine sa te traiasca pe tine si sa traiasca in tine. Abia pe fondul acestei deschideri pre-ontologice, nereflexive a ta vine acel “lucru”, acel ceva sa te traiasca pe tine si, astfel traindu-te, sa prinda viata in tine, sa se confunde cu tine insuti, sa fie parte din tine, viata din viata ta. Dupa parerea mea deschiderea ta pre-ontologica este de fapt conditia de posibilitate reala a survenirii acelui ceva, “lucru”, care vine sa te traiasca pe tine(aici mi-as pune deja in cap toti psihanalistii). Asta cu toate ca, in prima instanta
si cel mai adesea, noi avem impresia – traim ca si cum – acel ceva/ “lucru” ne traieste pe noi de fiecare data deja dintru inceput si in mod irevocabil.
Daca am merge mai departe cu aceasta conditie de posibilitate reala ce face posibila survenirea acelor ceva-uri sau “lucruri” care vin sa ne traiasca ele de fiecare data deja si dintru inceput, am ajunge – dintr-o perspectiva teologica – la conditia de posibilitate prima/ultima/chiasmica, in si prin care survin toate cate sunt (toate cate au viata). Pe undeva pe aici, prin zona ne-am intalni cu Hristos.

Paul: Imi face o mare placere sa nu fiu de acord cu tine. Admit ca e, in fond, vorba de o deschidere a noastra care precede “instaurarea”, inlocuirea noastra, numai ca deschiderea asta, Victor, nu o controlam, de fapt. Exemplul care imi vine prima oara in minte e cel al angoasei care ia intotdeauna Dasein-ul pe nepregatite, care nu poate fi auto-indusa si nici controlata de catre acesta. Sigur, in Dasein rezida posibilitatea de a suporta angoasa, intru cat el este un locuitor al posibilului care are, printre existentiali, si pe cel al situarii afective. El este de fiecare data “acordat” fara sa manuiasca el diapazonul. Angoasa, si cred eu iubirea sunt evenimente care vin peste noi si ne reconfigureaza orizonturile existetiale. Nu sunt lucruri cu putinta de controlat, ba din potriva.
E, intr-adevar, interesanta ipoteza ta, dar imi pare rau ca nu ti-ai continuat ideea, pentru ca ai fi ajuns, zic eu, la a recunoaste ca, in fond, omul se poate deschide catre Dumnezeu numai intru cat el salasluieste intru iubirea lui Dumnezeu, deschiderea omului nefiind un prim pas intr-un teritoriu desertic, ci un pas care urmeaza unui altuia, mai originar decat cel dintai si care este conditia lui de posibilitate.

Victor: Cam asa as raspunde eu, draga Paul, la stralucitoarele si nu lipsite de stil ale tale remarci: in momentul in care Hristos locuieste in om, atunci nimic (nici Angoasa) nu-l ia pur si simplu pe neasteptate, cu toate ca ea poate oricand surveni. In rest sunt de acord cu tine.

(Amandoi convorbitorii si-au exprimat regretul de a nu fi putut discuta fata catre fata, devenind usor melancolici)

Asteptarea dureaza doua zile (erata pe timp de indragostire)

Niciodată nu mă asculţi până la capăt, m-am grăbit să-l admonestez, deşi eu eram cel care se oprise din povestit. Adevărul este, mi-a spus, că şi eu am pierdut odată două zile aşteptând un mesaj. Cât despre mine, nu pierdusem, cel puţin pănă acum, decât una, dar mă gândesc la mâine ca la un tribunal pregătit să mă condamne. Nu vrei s-auzi, nu?, mă întrebă, zâmbindu-mi, şi eu am clătinat din cap; nu, n-aveam chef să ascult pe cineva acum, nu puteam decât să vorbesc, chiar dacă aş fi riscat să nu mă mai asculte nimeni. El însă nu luă în seamă semnul meu şi începu să-şi amintească, cu voce tare, lăsându-se în seama amintirii.
Ea trebuia să plece vineri. Cine era ea? am întrebat, însă Iulian a continuat fără să ia în seamă întrebarea mea. Avea, spunea, motivele ei, şi după toate insistenţele mele de a mai rămâne o zi am primit numai o îmbrăţişare. Mi-a încheiat haina, a luat geanta pe care o purtasem eu până acolo, şi a dispărut în măruntaiele metroului. Să-mi scrii!, mi-a strigat, înainte ca uşa să se închidă şi trenul să pornească în drumul lui de vierme. O ameninţasem că nu-i voi scrie dacă pleacă, deşi nu aveam de când să mă ţin de promisiune. Nu aş fi putut, înţelegi, nu? Când am ajuns acasă i-am scris primul mesaj. Nu mai ştiu exact ce i-am scris; probabil că-mi era deja dor de ea, că speram să ajungă bine, o întrebam când avea să se întoarcă; nimic complicat. Apoi am citit într-un ziar că în gară avusese loc un incendiu şi toate trenurile aveau întârzieri de câteva ore. Probabil nici măcar nu plecase încă, m-am gândit, şi cred că avusesem dreptate. Aşa că i-am mai scris un mesaj. I-am scris că incendiul acela era semnul că nu ar fi trebuit să plece, că eram aproape hotărât să vin după ea şi s-o opresc cumva, s-o întorc din drum. Hotărârile ei erau neclintite. Apoi am început să aştept. Aşteptarea e cel mai chinuitor lucru. (Am zâmbit, privind încă o dată ecranul calculatorului, să verific dacă îmi scrisese; nu.) Au trecut câteva ore bune, s-a făcut între timp seară. Era, cred, sfârşitul lui aprilie, şi zilele se lăbărţaseră deja pe vreo cinşpe ore. Mă chinuiam să citesc. Câte o pagină la zece minute, pe care o răsuceam fără să înţeleg ce citisem. Aşteptarea mă confiscase cu totul şi mai ales nerăbdarea ca o gheară înfiptă în grumaz. Nerăbdarea mă sufoca, şi speranţa că o să-mi scrie, că îi era şi ei dor de mine, că avea să se întoarcă duminică, aşa cum o rugasem eu.
Condiţiile astea sunt eu!, mi-a spus, cu câteva minute înainte de a pleca, atunci când eu avusesem curajul să-i spun că mi se par insuportabile condiţiile impuse de ea. E clar, n-o înţelegeam, şi totul se complica îngrozitor. Totul era uimitor de simplu, constata ea, şi poate că aşa era din perspectiva ei. Nu şi dintr-a mea. Dar ce mai conta. Se făcuse deja ora unu noaptea, şi nu primisem nici un mesaj. M-am hotărât să-i scriu eu. I-am scris, spunându-i că sunt îngrijorat, că vreau să ştiu măcar dacă a ajuns cu bine, că mi-e dor de ea – cam aşa se terminau toate mesajele pe care i le trimiteam – şi că o rugam să se întoarcă duminică. Am mai aşteptat o oră, şi i-am scris iaraşi. Mă purtam ca şi când aş fi fost îndrăgostit; desigur eram, dar arătând asta în felul în care o făceam deveneam îngrozitor de vulnerabil. Nerăbdarea mă înnebunea de viu, nerăbdarea şi aşteptarea. Timpul începea să se răsucească în loc. Eram mereu cu ochii pe ceas, sperând să primesc mesajul. Obosisem. Înainte să mă pun în pat, i-am mai scris un mesaj. De data asta, tonul era uşor schimbat. O învinovăţeam. Mi se părea nedreaptă şi crudă. Încheiam însă în acelaşi fel. Da, îmi era dor de ea. Şi aş fi vrut să nu fi plecat. Ce mai conta ce aş fi vrut eu, când gândul meu era riguros inutil, atât de bine organizat în inutilitatea lui.
M-am întins în pat ca să mă gândesc iarăşi la ea. Nu puteam să adorm. Nerăbdarea şi aşteptarea se transformau în frustrare şi furie multiplicându-şi forţele. Eram cu totul înlănţuit. Cred că m-am ridicat de zeci de ori din pat, numai ca să verific dacă mi-a trimis vreun mesaj. I-am mai scris de câteva ori, apoi am început să recitesc mesajele pe care i le trimisesem. Devenisem îngrozitor de sincer, de patetic, de comun. Nici nu mai ştiam să scriu. Greşeam litere şi cuvinte, inventam expresii, răbufneam uneori în cuvinte inexistente şi hilare. Dimineaţă mi-am dat seama că reuşisem să construiesc, cu toate mesajele alea saturate de cuvinte, o perdea densă ş mată, prin care n-o mai puteam zări pe ea. Ca nişte ambaleje, ca nişte pungi de plastic aruncate mi se păreau cuvintele care trebuiau să poarte nerăbdarea mea, dorinţa mea de a o îmbrăţişa, de a o săruta, de a o şti lângă mine. Totul suna gol. În unele mesaje nu făceam altceva decât să-mi ofer răspunsuri sau replici la mesajele trimise tot de mine mai înainte. Recitisem şi scrisesem zeci de mesaje. Îmi era totul insuportabil.
Sper dimineaţă am reuşit să adorm. Pentru asta înghiţisem însă două pastile. Apoi încă una; ca să fiu sigur. Totuşi n-am dormit decât vreo patru ore. Când m-am trezit, tot nu primisem nici un mesaj. I-am scris iarăşi. I-am scris însă, cerându-i să şteargă toate mesajele pe care i le trimisesem şi mai ales fără să le citească. I-am scris că o iubeam şi că nu voiam atlceva decât să fim împreună. Apoi, îmi era iarăşi dor de ea. Aşa am încheiat. M-am trântit în pat şi am mai dormit câteva ore. Dormind, mă surprindeam sperând. Era un somn conştient, un somn în stare de trezie. Nu mai puteam suporta nimic. Pătura, aşternutul, lumina. Îmi era silă să mă ridic din pat, să mă aşez pe scuan, să mă mişc, să respir. Ea tot nu-mi scria. Treceam de la deznădejde la furie apoi la nerăbdare. Eram definitiv înfrânt. În starea asta de plâns am petrecut ziua, fără să vorbesc cu nimeni, singur cu spaţiul şi timpul meu, de parcă aş fi fost un fazan pus la macerat. Îmi devenisem mie însumi ridicol şi aş fi vrut să mă scap de mine şi să fug. Îmi devenisem străin.
Era iarăşi seară, şi mie mi se părea că trecuse o veşnicie şi câteva zile în plus de la seara dinainte, când o strânsesem în braţe, sărutând-o, rugând-o să se întoarcă duminică; şi ea mă rugase să-i scriu. M-am trântit în pat, apoi…Se opri, ca şi când n-ar mai fi vrut să continue. Tăceam amândoi, el privind pe fereastră, şi eu uitându-mă, uneori, în ecranul calculatorului. Şi apoi? L-am întrebat, până la urmă, şi l-am văzut întorcându-şi din nou privirea spre mine. Ştii, mi-a spus, ca şi când ar fi răspuns întrebării mele, suferinţa e mult mai adâncă decât fericirea; mult mai riguroasă şi mai reală. Apoi?, întrebă de data asta el. Nimic. De-atunci n-am mai văzut-o niciodată, dar nu mai aştept să-mi scrie. Am încetat să aştept a treia zi dimineaţă. Aşteptarea nu durează niciodată mai mult de două zile. Dacă în timpul ăsta nu te vindeci, atunci eşti definitiv pierdut. Mă gândesc, uneori, în joacă, mă gândesc că aş putea primi, într-o zi, un mesaj de la ea. Dar nu e gândul meu, îmi zic imediat, ci ultimele zvâcniri, notele de final ale aşteptării, care se zvârcoleşte în mine, învinsă, ca un o coadă retezată de şopârlă.