Umilinta (V) – Adevarul te va face liber

Căzând ca o cortină trasă prea curând, mâinile tale au descoperit o faţă desfigurată de plâns. Muşchii obrajilor şi ai gurii aşezaseră trăsăturile într-o grimasă hilară, de neînţeles, imaginea perfectă a stării tale sufleteşti din clipa aceea. Liniştea era aproape sufocantă; cu neputinţă de suportat. Ai început să vorbeşti, dar parcă n-o făceai cu cuvinte. Te-ai oprit. Braţele atârnau de tine inerte. Privirea ei încremenise ca într-un spasm. Gândul se arcuia în gol. Cuvintele erau tot mai greu de găsit. I-ai mărturisit, în cioturi de fraze, tot ce putea fi mărturisit. Te apropiai, clătinându-te, înaintai ca un orb spre ultima silabă. Renunţai. Apoi te ridicai iarăşi până la cuvinte, reluai şirul, ca să ajungi, necruţător, la deznodământul căruia nu i te mai puteai sustrage. Până la urmă, ai înţeles că trebuie să spui totul. Fără nici o scuză, fără nici o amânare. Nu puteai s-o priveşti. I-ai mărturisit că erai impotent.

Înainte să rosteşti cuvântul, viaţa ta de până atunci, cât mai rămăsese din ea, luase sfârşit. Nu mai puteai, de acum încolo, decât să-ţi târăşti papucii dintr-o cameră în alta; să răsfoieşti aiureli şi nimicuri; să fumezi şi să te uiţi pe geamul de la bucătărie, pe geamul de la baie; pe gaura cheii. Să bei apă, multă apă; doi litri pe zi; vara dublu; aşa era sănătos şi tu îţi propuseseşi să trăieşti mult, dacă se putea la nesfârşit. Astea toate, într-adevăr, şi încă multe altele puteai face. Ce bine că erau multe. Ce liniştitor. Da, cât mai multe să fi fost să te poată acoperi; să te înnămoleşti în ele şi să te bucuri de fiecare minut pe care reuşeşti să-l treci cu bine.

Lumea aia concretă până la sânge şi lucrurile care zgârie retina şi zdrelesc genunchii nu prea aveau de suferit. Se prăbuşise însă altă lume, a dorinţelor, a părerii de rău când te părăsea, la ora trei şi jumătate Lena, şi tu te prefăceai că ai fi vrut să rămână; te prefăceai până când ajungeai să crezi că totul nu era decât un joc; de pe geam priveai în urma ei şi te gândeai că mâine poate va veni iarăşi. Că mâine va pleca iar sau poate va rămâne.

Ai repetat încă o dată cuvântul, însă fără să o poţi privi, ca şi când umilinţa pe care i-o provocai ei era mai mare decât a ta. Acum, că a rămas într-adevăr, aşa cum ţi se părea că îţi doreai în fiecarea seară, nu se putea întâmpla nimic. Absolut nimic. Afară de faptul că s-a prăbuşit totul. Până acum imaginaţia ta crease un spaţiu în care întâlnirea mergea, în fiecare seară, mai departe; nu vă despărţeaţi niciodată; trupurile voastre străbăteau îmbrăţişate, noapte de noapte, realitatea sterilă, hrănindu-se dintr-un trecut în care acest lucru s-ar fi putut într-adevăr întâmpla. Din locul acela nu mai rămânea acum nimic. Realitatea dizolvase totul; nici un sertar n-a răms necercetat, nici o uşă nedeschisă; degetele ei au pipăit şi au întors pe dos fiecare rămăşiţă de iluzie; din străfundurile încăperilor tale cele mai secrete, chircit şi înfometat, se târa acum afară adevărul cel mai insuportabil şi mai nimicitor. Adevărul care avea să te facă liber. Adevărul care nu folosea la nimic şi nu era la nimic bun.

Umilinta (IV)

Înapoi de unde te-ai smuls cu atâta dificultate. Trupul tremurând al Lenei se lipeşte iarăşi de tine şi braţele tale schiţează mai întâi o îmbrăţişare, apoi se strâng firesc dăruind căldură. Nici nu ştiai că doi oameni pot sta îmbrăţişaţi aşa cum stăteaţi voi atunci. Nu era prima femeie pe care o ţineai în braţe. Nu, nu despre asta era vorba. Ci despre sinceritatea care făcea ca gestul să fie total. Ce odihnitor devenise dintr-o dată trupul de goliciunea căruia îţi era iremediabil frică. Însă în acelaşi timp, sentimentul de teamă continua să se intensifice. Aveai impresia certă că numai tu nu ştiai ce avea să urmeze; de fapt, nimeni nu ştia mai bine decât tine ce avea să aducă acel bis, cerut cu îndărătnicie de tine însuţi, când spectacolul trebuia să ia de mult sfârşit.

Iulia făcu o pauză discretă, pentru a observa dacă o ascultam. Ne-am privit o clipă, apoi ochii ei au căzut iarăşi asupra rândurilor scrise. Eram atent.

Lângă tine, trupul ei începea să se mişte. Nu mai tremura acum. Cât de viu era! Se desfăcea încet din îmbrăţişare, ca şi când aceasta ar fi trebuit să continue în alt fel, însă o treaptă mai sus. Mâinile ei au coborât de pe umeri cu intenţia clară de a repara dezechilibrul dintre cele două trupuri.

Hainele de pe tine începeau să te părăsească, fără vreun efort din partea ta. Cădea ultima barieră în spatele căreia te-ai fi putut ascunde, aşa cum sperai până atunci, la nesfârşit. De câteva ori mâinile tale au încercat să se împotrivească, ca şi când asta ar fi făcut parte din scenariul acelei nopţi. Însă orice era inutil, şi fiecare gest făcea deznodământul tot mai greu de evitat.

Pentru câteva clipe ai reuşit chiar s-o opreşti. Atunci ea a ridicat privirea şi s-a uitat la tine deloc descumpănită, ca şi când însemnătatea gestului tău ar fi fost, pentru ea, alta. Într-adevăr era. Trupul ei s-a ridicat pe vârfuri şi răsuflarea ei ţi-a atins buzele, înainte să simţi gustul neplăcut de ruj al celorlalte buze, cele care nu erau ale tale. Saliva a spălat însă stratul de culoare cărămizie şi gustul lui a fost înlocuit de ceva în stare să-ţi dea un fior de plăcere. Ai simţit iarăşi mâinele ei mişcându-se, şi în spatele gestului intenţia era uşor de intuit. Abia când s-au oprit ţi-ai dat seama că nu mai rămăsese pe tine aproape nimic.

Ai încremenit iarăşi. Ea s-a desprins din îmbrăţişare şi s-a întins pe pat, acolo unde stătuse cu câteva ore înainte sprijinindu-se de umărul tău, neputincioasă; aştepta. Nimic nu prevestise comportamentul ei din clipa în care a refuzat să mai plece; atât de precis. Dacă ai fi privit-o atunci, ar fi trebuit să recunoşti că frumuseţea nu se ştersese cu totul de pe chipul ei, care mai păstra, ca pe o bijuterie de preţ tăinuită până atunci, ceva din prospeţimea tinereţii.

Chemarea ei n-a produs în tine nici un efect. Ai auzit-o cumva fără s-o înţelegi. Cuvintele se împrăştiaseră în încăpere, înainte să străbată timpanul. Corpul tău a revenit la nemişcarea din care se smulsese cu atâta dificultate. Ţi-ai mutat privirile pe trupul ei, urcând spre bărbia lăţită şi ridicată întrebător, apoi n-ai mai putut evita să-i întâlneşti privirea.

Ai fi vrut să-i spui ceva, însă ai sfârşit prin a îngăima nişte sunete ininteligibile, ca un fel de scuză. Tremurai. Ţi-ai strâns mâinile în jurul trupului. Mâna ei s-a întins spre tine ca o prelungire a unei chemări deja rostite. Ai încercat să faci un pas; pasul care ţi se cerea. Atunci totul s-a prăbuşit în tine. Ca şi când fuseseşi prefăcut într-un castel din cărţi de joc. Acum se risipeau, fără zgomot, pe jos. Ţi-ai acoperit faţa cu palmele. Nici tu nu ştiai când ai început să plângi.

Din pat, Lena te privea ea însăşi încremenită. Simplitatea şi firescul gesturilor ei, care o puseseră treptat în postura de a cunoaşte fiecare mişcare a ta, au fost deopotrivă iremediabil învinse. Un univers întreg scapase parcă de sub control, ca la un teatru de păpuşi când celui care mânuieşte personajele îi alunecă din mâini toate sforile.

Privirea neputincioasă a celui care vede prăbuşindu-se figurile atât de vii o clipă mai devreme, era privirea descumpănită a Lenei, care îşi acoperise, cu un gest nervos, trupul. Ca şi când abia acum şi-ar fi dat ea însăşi seamă că rămăsese fără nici o haină pe ea. I se făcuse frig; sau îi era teamă; teama inconştientă a celui mai slab, a celui învins.

Cum să refacă drumul înapoi, cum să reia complicata aşezare a lumii din acea noapte? Un labirint nesfârşit de clipe. Gesturi inutile risipite pretudindeni, cuvinte care îşi pierduseră conţinutul, îndemnuri care rămăseseră fără sens. Şi mai era privirea ta, cu neputinţă de suportat, ea însăşi suferindă. Gestul ei rămăsese suspendat, chemarea plutea în aer, fără destinaţie; o gură de aer deja respirată.

Umilinta (I)

După plecarea tuturor – cu excepţia Lenei – destinul te îmbrâncise în văgăunile cele mai adânci ale umilinţei; şi parcă nici acum nu încetai să te rostogoleşti, să te afunzi tot mai adânc în  nesfârşitele ei pliuri. O umilinţă care pusese stăpânire pe tine şi crescuse în tine, absorbindu-te, ca o gaură neagră. Ce deznodământ neaşteptat, şi totuşi cât de firesc. În fond, ti-ai spus, de ce ai lăsat-o să rămână? N-ar fi trebuit decât să nu răspunzi în nici un fel vorbelor ei care te luaseră prin surprindere. Să nu înţelegi. Nu trebuia decât să zâmbeşti compătimitor şi cu un aer vag de superioritate. Asta ar fi fost nimicitor pentru ea; dar cât de frumos ar fi fost s-o poţi contempla coborând scările, purtând după ea vaporii de alcool din încăpere şi regretele tale; apoi de la geam ai fi urmărit-o cum se pierde la capătul unei străzi, în întunericul nelocuit, molfăind aceleaşi remuşcări, al căror gust îţi era atât de familiar.

Dacă ţi-ar fi părut rău? Dar nu se întâmpla aşa în fiecare seară? Nu devenise despărţirea ceva atât de suportabil tocmai pentru că nu era niciodată definitivă? De vreme ce erai destul de convins că s-ar fi întors. Poate nu seara următoare, însă n-ar fi trecut două, trei zile şi ar fi fost iarăşi acolo, ca şi când era aşteptată. Şi chiar era. De data asta însă ai scăpat din mână jocul acesta al aşteptării mereu amânate, niciodată până la capăt consumată şi ai lăsat-o să rămână.