intoarcerea (poiestire)

[…] apoi Mara m-a ajutat să străbat pârâul acela ţinându-mi mâna în mâna ei şi punând înaintea mea piciorul pe fiecare piatră; ca un orb călăuzit de ea am ajuns pe malul celălalt unde m-am lăsat la pământ ca şi când aş fi suferit de leşin sau de alte încă mai stranii sentimente pe care îmi era greu să le numesc în negura aceea, dar nu, ştiam foarte bine că sângele nu se oprise, îl simţeam înfrunzindu-l pe frunte ca o iederă ce creştea dureros din mine – bea, îmi întinse Mara căuşul palmelor ei şiroind, dar aplecându-mi fruntea să beau, apa se umplu de mici peştişori roşiatici colorându-se ca un sirop de cireşe. am băut totuşi; îmi treceau prin minte atâtea, mi-ar fi plăcut să mor de moartea aceea sau să visez o alta, sau să încremenesc acolo şi să uit de durere sau durerea să uite de mine; asta până când m-am ridicat şi am început să merg iarăşi sprijinindu-mă de umărul Marei ca o aripă frântă, neputincioasă şi nedemnă de îngerul care-o purta, ca o aripă îngânând tot felul de gesturi pentru care Mara nu-mi mai cerea socoteală, ci se mulţumea să fie acolo, înaintând în tăcere, târând după ea nimbul acela defect ce se bălăbănea în urmă precum o uriaşă glugă umflată de vânt, până când, greutatea corpului meu a rămas undeva în urmă trăgându-mă şi pe mine la pământ, ca într-un dans, prăbuşindu-mă cu Mara deodată. plângeam sau Mara plângea, mi-ar fi fost la fel de greu să înţeleg, ridicându-mă, sfidând trupul acela cu un zâmbet trufaş, suferind însă îngrozitor de această trufie, reînvăţând să merg numai până la copacul de-acolo, îmi şopti încurajându-mă Mara, şi ce silă mi se făcuse de disperata dezordine a trupului meu până într-acolo încât aş fi putut să-i strig: lasă-mă! sau aş fi putut să mă prăbuşesc într-adins, să mă pedepsesc rostogolindu-mă la vale ca un bulgăre de pământ, strivind sub mine vreascuri şi frunze; acolo nu trebuia să rămânem prea mult. cât mai rămăsese de mers, nu ştiam; ştiam numai că oricât ar fi fost, într-atât obosisem încât nici să fi zburat şi n-aş fi putut ajunge. simţeam cum voinţa se deşiră în mine tot mai repede, hai, vino!, îmi strigă Mara, şi-n strigătul ei îşi făcu loc o imperceptibilă frică, şi mie nu mi-ar fi părut rău să vin, dacă aş fi putut să rămân acolo cu totul, să mă mut la ea, să locuim împreună, să împărţim trupul acela ca pe o cămăruţă în care eu să trag storurile şi ea să deschidă ferestrele, eu să fac ceaiul şi ea să-l îndulcească puţin; mi se părea absurd că ea ţinea morţiş la trupul acela al meu care mie, dumnezeu ştie dacă mi-ar mai fi trebuit vreodată – deşi înclinam să cred că nu; ea se legase de el ca şi când ar fi fost eu însumi şi oricât aş fi încercat s-o conving, nu vorbind, ci tăcând aşa cum n-o mai făcusem niciodată, nu reuşeam decât s-o aud respirând tot mai repede, oftând, suferind de efort, însă smulgându-mă mai departe, împreună cu propriul şi neputinciosul meu trup, din nereuşita mea moarte.

 

fragment II

Plecând din casa bunicilor, la începutul toamnei, pentru a mă întoarce la şcoală, simţeam pentru prima dată că despărţirea, oricât de tragică mi s-ar fi părut atunci, era numai iluzorie, şi că aveam să iau cu mine o după-amiază de vară cât toate după-amiezile lumii, şi că intensitatea cu care o trăisem nu avea să se piardă în amintire, aşa cum pierdusem atâtea alte lucruri pe care îmi dorisem să le păstrez fără să reuşesc, ci avea să se amplifice şi să se adâncească mereu, cumva împotriva voinţei mele şi totuşi de dragul ei, sporind irealitatea timpului care trecuse de atunci, şi a tuturor întâmplărilor care alcătuiau, de-acum, viaţa mea.

Deşi se întâmplase în acea după-amiază, mi se părea – şi aşa avea să mi se întipărească în amintire pentru totdeauna – că înmormântarea avusese loc într-o altă zi. Era suficient pentru asta un simplu calcul matematic, şi la capătul lui, adunând laolaltă timpul cât durase drumul până la capelă, apoi slujba de înmormântare, apoi drumul înapoi şi, în sfârşit, masa pentru pomenirea celei moarte, rezulta fără urmă de îndoială că, dacă toate ar fi avut loc în acea după-amiază de duminică, ar fi fost nevoie de întreaga zi. Şi cu toate astea, îmi aduc foarte limpede aminte că, în aceiaşi zi, am privit ore în şir, înainte să mă refugiez în camera de la stradă încercând să adorm şi să câştig trişând lupta cu valurile de căldură ale acelei după-amiezi, mişcările ritmice ale coasei bunicului, lucirile înşelătoare ale tăişului, la umbra nucului de pe care şiroiau furnici ca nişte broboane de transpiraţie vie, înţepătoare, care mă făcea să strivesc mereu între degete stropii alerţi de sudoare care mi se strecurau pe sub haine. Am încercat de mai multe ori să dau de capătul acestei benzi a lui Moebus, reuşind însă de fiecare dată să încurc şi mai tare şirul evenimentelor, lucrurile şi oamenii, pentru a renunţa, în cele din urmă, mai curând din teama de a pierde cu totul şirul propriilor mele amintiri, de a mă rătăci, fără nicio speranţă de salvare, în mine însumi, rămânând captiv propriei mele memorii, aşa cum Icar şi Dedal fuseseră închişi în labirintul tot de ei construit, plătind cu moartea încercarea de a se elibera. M-am gândit adeseori, întorcându-mi privirea înapoi către acea vară, şi către acea după-amiază mai ales, că amintirile trupului şi nu cele ale minţii sunt adevăratele noastre amintiri, singurele care pot fi distinse, fără dificultate, de fanteziile din care sunt alcătuite celelalte amintiri ale noastre. Însă trupul meu visător de copil, fibrele lui prea fragede pentru a putea primi şi adăposti în ele teniile zburătoare ale acelei zile ca pe nişte fotografii care ar fi putut fi developate mult mai târziu, nu reţine nici el din acea zi decât fragmente, tresăriri, atingeri.

fragment

Mă trezeam mereu, la intervale scurte de timp, sâcâit de căldură şi de muştele care sfredeleau toropeala fierbinte a după-amiezii, fără să fiu în stare nici să mă dezmeticesc de-a binelea, nici să adorm, urmărind, în oscilarea mea între trezie şi somn, mişcările parcă tot mai încete ale pendulei care îmi dădea impresia – şi nu era, din câte ţineam minte, pentru prima oară – că încetinea treptat şi că avea să se oprească definitiv, lăsând în încăpere un vid de timp. Fără să fiu obosit, mi se părea mai sigur să încerc traversarea acelei după-amiezi fierbinţi într-o stare cât mai aproape de inconştienţă, care să mă lase să număr minutele şi orele cu sentimentul că nu trebuie să le îndur, ci că locuiam cumva în afara lor şi le observam impasibil trecerea de la umbra unei stări ireale. Şi totuşi îmi amintesc după-amiaza aceea de duminică despre care nu ştiam când şi dacă avea să se sfârşească, ca şi când aş fi trăit-o numai pentru a o transcrie, mai târziu, pentru a o repeta, din cuvinte, şi nu cu intenţia de a-i spori realitatea, ci pentru a i-o diminua, aşa cum putem spera vindecarea povestind altora suferinţele trecute. Şi mi-o amintesc ca şi când, dacă aş vrea, nu m-ar costa mare lucru să mă întorc înapoi în ea ca într-un vis din care te dezmeticeşti, trezit de un zgomot brusc, numai pentru a constata irealitatea sporită a încăperii şi a patului învelite în întuneric, întorcându-te apoi liniştit la visul care îţi este mai familiar – şi de aceea mai real – decât realitatea. Lumina se zaharisise pe lucruri, mânerele uşilor erau lipicioase şi respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde, împănate cu mobile vechi, pe care căldura le înghesuise acolo aşa cum ai îndesa lemne într-un cuptor, pregătindu-te apoi să-l aprinzi. Decupându-se în aerul leşios, coroziv, care le împrumutase nu numai culoarea lui de gutuie şi mirosul de mere putrede, dar şi transparenţa lui fluidă, nucii din faţa casei îţi dădeau mai curând impresia de hologramă. Nu existau, nu ar fi putut să existe. Însă ştiam toţi că fuseseră cândva acolo, aşa cum scaunul care continua să se legene după ce Mara dispăruse din el era mărturia mută a unei prezenţe, iar legănarea lui era ecoul râsetului picioarelor ei care fluturau deasupra pământului, dând plictiselii mişcările bruşte ale gleznelor ei. după-amiaza aceea durase – şi eram sigur de asta, o ştiam aşa cum puţine lucruri ştiam – o vară întreagă.

Despartire

seara se lasă târziu peste case, ca un geamăt molcom. îşi desface fluturii în curţile caselor ca pe nişte flori cafenii, izbindu-le alert de duliile becurilor, de bulbii luminoşi ca nişte stupi, atârnând printre frunzele de vie. întunericul împodobit de urletul câinilor ne face să ne-împiedicăm unul de altul, să râdem fără să ne vedem măcar chipurile. miroase a fum, a vară, pietrele pe care călcăm duhnesc de căldură ca măruntaiele iezilor proaspăt tăiaţi. ne lungim pe pământ ca nişte şopârle muiaţi de lumina vagă a lunii, fără să ne vedem măcar chipurile; neclintiţi unul lângă altul sincronizându-ne bătăile inimii ca pe nişte ceasuri. apoi răcnetul bunicului azvârlit din burta nopţii ca un râgâit, sfârtecând apropierea noastră, ameninţările lui violente, poarta trântită, încuiată, cât de uşor mi-ar fi fost s-o sar oricând, spre dimineaţă, mâine, numai să rămân acolo nemişcat învelit de îmbrăţişarea Marei, în întuneric. pleacă!, mi-a făcut semn Mara, ca şi când ar fi desprins un măr de pe creangă şi mi l-ar fi dăruit. peste zid umbra mea alunecă surdă.

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Cartea Iuliei


Am publicat, în câteva rânduri, scurte fragmente (pe care unii dintre voi au avut ocazia sa le citesca) dintr-o scriere care s-a  transformat, treptat, într-un roman: Cartea Iuliei. „Un titlu interbelic”, mi-a atras  atentia, imediat, un prieten de-al meu şi critic literar, Cătălin Sturza, care mi-a  promis totuşi că o va lectura cu cel mai neiertător ochi posibil.

Romanul este povestea unei neputinţe. Neputinţa de a trăi în cuvinte,  neputinţa de a ierta şi de a iubi în cuvinte. Şi povestea unei nevoi. Nevoia de a ierta şi  nevoia de a iubi. Ocolind cuvintele, dincolo de ele, şi totusi cum altfel dacă nu prin  ele. Este cartea Iuliei, pentru ca este scrisă şi citită de Iulia (şi uneori de Grieg),  pentru că este un fel de roman în roman, şi pentru că este un fel de scrisoare (carte)  între cei doi. Şi pentru că actul lecturii este actul erotic suprem între cei doi, modul  suprem de a se dărui unul altuia, tocmai pentru că îi priveşte indirect, pentru că  este despre ei fără să fie cu ei. Pentru că literatura este, până la urmă, un mod de a  evada din cuvinte prin cuvinte, un mod de a ajunge la celălalt. Este actul suprem de  altruism.

Dacă o să vă placă, să-mi spuneti! (Să-mi spuneţi şi dacă nu…).

(p.s.  Am speranta ca lecturarea acestei carti il va determina pe Vania sa renunte la gandurile negre din ultima vreme.

p.p.s. Tin, deasemenea sa multumesc catorva oameni care m-au incurajat cu laudele si cu criticile lor si fara de care romanul nu ar fi aparut: Vladimir Bortun, Amalia Trepca, Iulian Costache, Octavia Sandu, Razvan Andrei si lui Marin Mincu – cel caruia ii este dedicata cartea (lui si Marei) ca o reparatie pentru o invitatie de a citi in cenaclu >Euridice< pe care, din pacate, n-am onorat-o si pe care acum, ca unul dintre noi a murit,  n-o voi mai putea onora niciodata. Ii multumesc deasemenea lui Cristi, Diei, Iuliei,  – si tuturor acelora – care citind fara sa stie fragmente din roman, au avut dintre cele mai incurajatoare cuvinte si m-au facut sa-l scriu pana la capat).

Despărţire

bucureştiul e ca un vis în care m-am trezit, ciopârţit, cu carnea atârnând de mine, mulatru, împărţind ghiocei pe victoriei, pe magheru. bucureştiul s-a împrăştiat rapid în mine, din gara de nord cu metroul, schijele îmi mângâie fluşturatic osul, îmbrăţişarea lor şi mirosul acru-înţepător al dâmboviţei şi vocea care îmi spune nu, nu, nu mă ţin în viaţă aşa cum ţine mama copilul de mână. la un pas se află cealaltă lume, e ca un flux care se retrage dezvelind amintirile ca pe nişte cranii acoperite de alge, vocea care îmi spune nu, nu, nu mă îmbrăţişează, mă iubeşte, e lângă mine, se retrage deodată cu fluxul, scade se pierde, mă uită. prin cişmigiu câinii se iau după noi, ne mângâie cu cozile lor, ne latră, plouă, ne plimbăm aruncându-ne cuvinte unul altuia vocile noastre care spun nu, nu, nu se moaie, se sparg, dincolo de ele, singură, îmbraţişarea noastră – apoi iar goana pe străzi, cuvintele ajungându-ne din urmă, gesturile înflorind din noi ca din două morminte în care morţii se caută unul pe altul fredonând o melodie prin bucureşti e noroi, e timpul, ne despărţim, ne depărtăm, eu cobor, privirea mea e retezată de uşile metroului izbite brusc, cu zgomot, în vis bucureştiul rămâne cu străzile lui aşteptându-ne. plouă.

Melancolie (culinara)

Cumpărasem un flutur mirositor cu bani peşin de la baba Lena care-i ţinea în curte ca pe nişte ciute. eu eram înnebunit după fluturi, între două petale aveau un gust grozav, aripile lor care se lipeau de cerul gurii şi trupul lor micuţ, topindu-se ca o acadea, dădeau un farmec aparte fiecărei zile. cei mai frumoşi fluturi îi păstram pentru Mara. ea îi apuca de vârfurile aripilor şi le cânta ceva ştiut numai de ea în timp ce le ronţăia antenele. Mara îmi aducea în schimb furnici pe care le lăsam să se plimbe un pic prin gură înainte să le înghit, vii, imaginându-mi cu câtă surpriză or să se trezească direct în stomac. câteodată, când o sărutam, îi treceam Marei, cu limba, câte-o furnică, ce se mişca înviorată pe buzele ei înainte ca Mara să-i arate drumul, împingând-o grijuliu, cu degetul, aşa cum ai şterge o fărămitură de pâine de la colţul gurii. nici lăcustele nu lipseau vara din meniul nostru, mai ales că unele aveau picioarele lungi şi crocante, cu un gust uşor acrişor; alergam toată ziua să le prindem, până ni se făcea foame şi sete şi trebuia să mergem acasă. anii ăstia au fost cei mai frumoşi. m-am întrebat de multe ori când au început fluturii să nu-mi mai placă? şi micuţele furnici amărui? Şi petalele albe şi roşii de trandafir cu gust de miere şi ceară? când am pierdut totul? cine ar putea şti…

Sărutul (poiestire)

Mara răsfoia lângă mine o carte cu mâna ei mică odihnindu-se pe cotor, cu obrazul plecat uşor într-o parte şi multicolor. peste mâinile Marei treceau hieroglife, euglenele verzi ale ochilor ei îmbrăcau la răstâmpuri pleopele ca pe nişte petule din care se desfăceau mângâietoare spre mine şi somnambule. eu ştiam îmbrăţişarea asta făţişă, labirintul ei de priviri şi de gesturi, nerăbdarea, alunecarea în somn; lumina îmi cădea mângâietor peste pleoape, eram furios pe mine c-o să adorm. vara începea acolo unde surâsul Marei se desfăcea peste scris şi mugurii de flori şi de frunze îi sângerau din iris. cu buzele mele murdare de dude mă întindeam către ea s-o sărut; ea îmi acoperea, jucând-se, buzele cu frunze de dud din care dinţii mei făceau confetii, mărunţindu-le până la amarul lor suc, până când dinţii mei întâlneau palmele Marei; atingerea era pe jumătate sărut.

Cuţitul de desfăcut portocale

mă pregătisem să spun totul într-un singur cuvânt, să concentrez suferinţa într-o silabă pe lângă care auzul tău n-ar fi putut trece fără să sufere el însuşi; hm, era extraordinar ce găsisem, era un geamăt dincolo de care se lăsa liniştea ca o pădure tropicală, ca o îmbrăţişare într-o blană de vulpe a unei jumătăţi de floare cu o jumătate de fată. – aici, spunea cineva ca şi când am fi fost într-un muzeu, aici se mai poate vedea scalpul şi o jumătate din lama de os cu care el a fost răzuit de pe craniu. în cuvintele lui se simţea plictiseala celui nevoit să scalpeze, efortul lui ajungea până la noi împrăştiat în câteva duzini de cuvinte; eu mă plimbam privind într-o parte şi într-alta ca un satelit artificial, înghiţind toate acele descrieri amănunţite. auzeam mereu vorbindu-se de radiaţii de fond, de cranii de oameni, de cai şi albine sălbatice şi n-am îndrăznit să suflu o vorbă despre asta. dar acum, dacă tot am ajuns la sfârşit, îmi dau seama că nici n-aş mai avea timp să vorbesc despre tot, şi nici nu vreau de fapt să mă deşir în cuvinte, vreau să concetrez totul într-o singură silabă şi apoi să văd un film, să mănânc o felie de măr. delicat era obrazul tău de pe care dosul palmei tale ştergea săruturile mele ca pe un lichid de curăţat parbrize; era 8 seara undeva, după un fus orar, mi-era rău, vomitasem cu o zi înainte, nu puteam să-mi scot din craniul meu nescalpat gândul că trebuia să găsesc un cuvânt, o femeie uşoară, o silabă, un geamăt al unei guri pe jumătate deschise ca o magnolie în zăpadă, ca o şenilă ruptă acoperită de sânge. un geamăt care să crească din trup şi din carne, nu din spiritul care mestecă gumă şi fumează şi merge din când în când la saună. ce dumnezeului voiam era un mister până şi pentru mâna din mine, până şi pentru ochii din cap, până şi pentru craniul meu nescalpat, acoperit de coamă, în care se zbătea gândul că îmi trebuia un singur cuvânt, un fel de blestem, un geamăt de siguranţă, o cruce dacă vrei să spui aşa, un ceva, la dracu’! cu care aş fi putut să arunc în aer totul, privirea ta care miroase a afine, auzul tău încântător, caietele pe care strângeai rime, muzica ta preferate, cuţitul tău special de desfăcut portocale.