Cealalta fata a mortii

Obişnuit să trăiască în lumina reflectoarelor, omul Adrian Păunescu n-a putut muri altfel. A ţinut să ne adreseze mereu scrisori, uneori în versuri, înscenându-şi – în sens perfect literal al cuvântului – suferinţa, punând-o între ghilimelele liricului, dramatizând-o, fluturând-o ca pe un drapel în faţa tuturor, iar reflectorul canalelor de ştiri a făcut din ritualul trecerii lui un eveniment media, urmărindu-l pas cu pas, clipă de clipă, marcând ora la care inima i s-a întrerupt temporar, ora la care a început iarăşi să-i bată, operând câte un stop cadru asupra fiecărei etape a prăbuşirii lui. Spaţiul intim al omului Adrian Păunescu, spaţiul acela intim în care fiecare dintre noi este sortit să moară, a fost invadat de camere de televiziune, dat în vileag, transmis în direct, consumat de curiozitatea aparent empatizantă a televiziunilor.

Cu câteva zeci de ore înainte de moarte, omul Adrian Păunescu a insistat să rămână, până şi în faţa propriului sfârşit, poet şi mai ales actor. Patetismul ultimelor lui versuri s-au insinuat până la noi în felul unei ultime chemări de a umple, ca altă dată stadionul pe care, de această dată se petrecea propria lui moarte. Adrian Păunescu n-a putut muri singur, n-a putut rămâne singur în faţa sfârşitului, ci a simţit nevoia să o facă în prezenţa unui public numeros, susţinut de o „galerie” funerară, devenind el însuşi din actor spectatorul propriei sale morţi. Simţindu-se pe deplin nedreptăţit de contemporani şi nerecunoscut la adevărata sa valoare, el a încercat să dobândească, prin publicitatea făcută morţii sale, o ultimă – pentru el atât de necesară – asigurare că va rămâne în istorie aşa cum şi-ar fi dorit.

Pentru câteva zile a obţinut într-adevăr o îndoielnică eternitate. Scrisoarea fiicei lui a fost reluată pe unele dintre canalele de ştiri, corespondenţa intimă din el şi familia sa s-a transformat într-un fel de teleconferinţă la care putea participa oricine. Moartea lui a devenit „breaknews”, a devenit ştire de senzaţie, una dintre acele ştiri care are o viaţă mai lungă de câteva ore şi mai scurtă de câteva zile. Devenită ştire, moartea îşi pierde orice semnificaţie personală şi nu este valorizată decât drept ceva ce poate satisface o curiozitate deplasată, curiozităţi căreia îi pot fi smulse chiar câteva lacrimi ce vor fi probabil înlocuite, imediat ce se va trece la ştirea acordului cu FMI sau la cea despre legea salarizării unice, cu unele dintre acele frumoase cuvinte de duh, neaoş-româneşti. Ca orice ştire, ea nu are valoare în ea însăşi, ci numai în virtutea noutăţii ei.

Împotriva lui Adrian Păunescu nu s-a produs însă nicio agresiune. Moartea lui nu a fost invadată, post-factum, de coloratele camere de luat vederi, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinuciderii Mădălinei Manole, un caz ce a demonstrat că presa română, cu puţine, întristător de puţine excepţii, este complet lipsită de simţ moral şi nu respectă nicio normă etică atâta timp cât ele nu produc acele preţioase puncte de audienţă, morala şi etica valorând ceva numai în măsura în care pot vinde minute de publicitate. Dar nu, cazul lui Adrian Păunescu este unul în mod radical diferit. El s-a folosit de bună voie şi nesilit de nimeni de acest uriaş organism, de această impresionantă infrastructură media pentru a-şi propaga moartea lui în vârful canalelor de ştiri, frica lui – rămasa lui însuşi străină – în faţa morţii s-a transformat într-un ultim, disperat, strigăt de ajutor, crezând că, îndoielnica noastră jumătate de prezenţă îi va servi spre eternizare.

Adrian Păunescu n-a murit. Moartea lui a fost un succes al canalelor de ştiri, însă lui, personal, nu i-a reuşit. Moartea lui a fost un eşec desăvârşit, un eşec asupra cărora în niciun caz noi – iar el cu atât mai puţin – nu vom mai putea reveni. Transformată în spectacol de către omul care a insistat, s-a rugat de noi să-l lăsam să fie poet şi performer până în ultimul ceas, moartea lui s-a consumat în public, iar cel care a murit, a făcut-o fără să fie prezent, fără să fie, nici măcar în ultima clipă, el însuşi. Cerându-ne nouă, tuturor, să-l asistăm la acest „eveniment” care ar fi trebuit să rămână unul numai al lui, moartea lui Adrian Păunescu s-a transformat într-o moarte de duzină.

Şi cât de infinit mai potrivit ar fi fost ca departe de ochii „tulburători” ai lumii omul Adrian Păunescu să-şi ofere, lui însuşi, darul unei morţi perfect omeneşti şi umane; să n-o literaturizeze, să n-o dramatizeze, să nu permită vileagului să-l văduvească de intimul suprem, de propria moarte. Ce frumos ar fi fost ca presa mâzgălită şi cea turuită să păstreze un sfânt moment de linişte, o clipă de reculegere. Deşi poate totuşi prea mult, ar fi fost îngăduit acel „Adio, adică rămâi”.

Cotidianul in epoca lui Cornel Nistorescu

Ca un organism adus la viata de biologi, prin complicate mecanisme genetice, si care scapa apoi de sub control, avand un comportament imprevizibil si violent, Cornel Nistorescu, recuperat parca de undeva, dintr-o ferma criogenica, tine cu tot dinadinsul sa transforme Cotidianul intr-o scalambaiala injurioasa, atancand intr-un mod grosolan multi dintre fostii redacatori si colaboratori ai Cotidianului; nimeni nu trece, in ochii patrunzatori ai domniei sale intoarsa la viata dintr-un pliu al timpului altfel decat drept reprezentantul unei specii sau alteia de nevertebrate sau de batricieni, extraordinarele cunostinte biologice si gama larga de injurii si cuvinte colorate fiind, deocamdata, singurul lucru etalat de noul redactor-sef cu ingamfarea unui organism care a trecut de mult de acele stadii inferioare pe care le identifica la oponentii lui. Evolutia, in cazul asta, nu anunta insa nici un lucru bun.

Transformarea disputelor  in schimburi golanesti de cuvinte murdare, cenzurarea articolelor, “insuflarea” unei atitudini militaresti, de batalion anti-basescu, reprezinta decesul brusc si provocat al unui ziar pe care multi dintre noi il deschideam cu placere zi de zi. Si toate acestea sunt datorate experimentatului intr-ale jurnalisticii, tovarasul C.N.

Sa ne traiasca! (Dar, daca se poate, sa ascunda de noi lucru asta.)

Despre agresivitatea mass-media (cazul “Realitatea” si nu numai)

Posturile de televiziune (in principal cele exclusiv pentru stiri), paginile virtuale ale acestora, dar si ale unei serii intregi de publicatii gen “Jurnalul National”, “Cotidianul”, etc., au in comun un sigur lucru: agresivitatea. Iar aceasta agresivitate ia diferite chipuri, de la cele ale “moderatorilor” care intervin mereu si aiurea, care intrerup pe toata lumea, de la parlamentarul de rand, la ministru, de la primar, la presedinte, la cele ale intrebarilor absurde de genul “Vasile Blaga s-a impiedicat pe scarile hotelului ….Cum comentati?”.

Sa ramanem insa, o clipa, la prezentatorii de stiri de la Realitatea TV, care umbla de obicei in perechi, in dublete, pregatiti intotdeauna sa ofere oricui o replica pe masura, chiar acolo unde nu se pricep, chiar daca risca sa spuna o platitudine, o aiureala. Se pretinde ca, in acest fel, stirile vor fi prezentate “obiectiv”; ca intrebarile sunt cele ale oamenilor de rand, care insa suporta cu greu, in fata televizorului, derapajele prezentatorilor de stiri.

In ceea ce priveste celebre stiri ale ProTv-ului, atat de urmarite de intreaga tara, ele exceleaza la un alt capitol. La cel al ghiveciului de stiri. Va asteptati sa primiti intr-o oarecare ordine stirile interne, apoi cele externe? Sau aveti pretentia sa le primiti pe cele mai importante inaintea celor de tip can-can. Ei bine, nu veti afla de criza gazelor decat dupa ce suportati o serie de stiri despre cazaturile unor vedete, despre viata fotbalistilor, despre sanctiunile aplicate de CNA Otv-ului. Nu va intereseaza Razboiul din Gaza, decat prea putin, si eventual dupa ce aflati ca primarul Oprescu isi propune construirea a inca unei autostrade zburatoare, care sa treaca pe deasupra primeia.

La finalul stirilor ProTv urmeaza legatura cedata mult prea celebrului si hilar imbracatului “Busu”, ca stirile din sport sa invadeze apoi, pentru douazeci de minute ecranele cu fotomodele si cu figura caricaturala a lui Gigi Becali, amenintand, vociferand, ciocanindu-si craniul “fierbinte si gol”. La Antena 1, lucrurile se reiau, insa in mai putine culori si cu mai putine transmisiuni in direct.  

Singura televiziune decenta, ale carei stiri merita urmarite, este Postul National de Televiziune. Din pacate, oamenii prefera spectacolul, zgomotul, circul, unor stiri cu adevarat relevante. De aici si incredibila cota de audienta a unei suite intregi de emisiuni, care emana aerul fetid si innecacios al celor “tradati din dragoste”.

In ceea ce priveste paginile virtuale, voi atrage in mod special atentia asupra deja celebrei fraze “cum comentati?”, care pare a se potrivi in toate contextele si circumstantele. S-a intamplat ceva? Bun. Dar de ce trebuie comentata o cazatura a unui ministru, sau alte lucruri de acelasi gen? Absurdul acestei intrebari, care te invita “sa-ti spui parerea”, pentru ca, nu-i asa “realitatea te priveste”, nu trebuie trecut cu vederea. Asa cum nu trebuie trecute cu vederea aberatiile prezentate pe saitul Cotidianului, drept clasament al descoperirilor stiintifice din 2008, sau alte articole prost documentate, prost concepute, si inca mai prost scrise.