Viteza de eliberare

Să nu faci nimic zile şi zile întregi e din ce în ce mai uşor. Somnul e cel mai bun somnifer, scrie Proust. Timpul încetează să existe, sau pur şi simplu nu mai contează. E un ocean de nepăsare între mine şi ziua de mâine. În mod straniu e mereu mâine, dar e mâine mereu prea devreme. Un mâine care nu-i trebuie nimănui. Un viitor inutil, obosit, din care timpul s-a scurs deja, ridat de neputinţă, schimonosit de nepăsare. Poate că o să sune telefonul. N-o să pot răspunde. E aşa de obositor să răspunzi şi să joci intreaga şaradă a celui care tocmai pleca şi n-are timp să stea de vorbă. Pentru că nu poţi vorbi. Cu nimeni. Ai nevoie de ceilalţi, cumva, dar în acelaşi timp nu poţi îndura prezenţa lor în niciun fel. Ai nevoie de un celălalt înţelegător, care să te ierte imediat, pentru tot, care să glumească cu tine şi să vadă în tine mai mult decat poţi vedea tu însuţi, ai nevoie de cineva care să se încăpăţâneze, cu blândeţe, să te tragă în sus, să te scoată din acea cameră întunecată, să te developeze cu entuziasm şi cu grijă şi fără să-ţi dea vreun moment impresia că îţi face un serviciu. Ai nevoie de cineva care să te iubească din senin şi fără motiv. Care să te iubească şi atât. Şi mai mult decât atât. Doar că el nu există. Există numai telefonul care sună la răstimpuri şi la care nu poţi răspunde, căci din receptor nu ajung, până la tine, decât pretenţiile celorlaţi deghizate în grijă, în cel mai bun caz, şi dezamăgirile lor faţă de tine. Există draperia grea cu care  te ascunzi de privirile celorlalţi, fără să te poţi ascunde de râsetele lor, de zgomotele fericirii lor. Poate să treacă o săptămână sau o lună, timpul are o textură foarte stranie, până când reuşeşti să te ridici din pat, într-o dimineaţă, convins că astăzi n-a sosit prea devreme. Convins că astăzi o să învingi, cumva, forţa gravitaţională care te schimonoseşte. Gregor Samsa măcar se zbătea, flluturându-şi picioarele de artropodă prin aer, cu frenezie. Pentru Samsa există, cumva, salvare. Te îmbraci şi mergi să-ţi cumperi ceva de mâncare.  După câteva amânări şi după tot atâtea lupte cu tine însuţi pe care nu numai că ai curajul nebănuit de a le purta, ci şi surpriza de a le câştiga, te aşezi la masă şi începi să lucrezi. Poate scrii câteva pagini la persoana a doua. În care te înfrunţi pe tine însăţi, însă disimulezi înfruntarea, de teama, sau din laşitate, în impersonalul persoanei a doua. Nu poţi scrie la persoana întâi, pentru că te-ai prăbuşi sub povara unor adevăruri prea dureroase pentru a le înfrunta de unul singur. Nu poţi însă scrie nici la persoana a treia, pentru că atunci scrisul n-ar mai fi altceva decât o prefăcătorie. N-ar mai avea cum să te ajute, nu ţi-ar mai fi de niciun folos. Dacă îţi mai pui o mască, peste toate măştile pe care le porţi, te poţi duce imediat dracului. Încet, te împaci cu tine însuţi, sau reuşeşti cumva să accepţi totul, să te ierţi, măcar în parte, să găşeşti o scuză bună, cu efect paleativ. Ştii că sînt toate numai vorbe goale, că totul e o înscenare mai mult sau mai puţin sofisticată, dar iarăşi nu te poţi privi în ochi. Trebuie să pui distanţă, cât mai multă distanţă între tine şi tine însuţi, dar fără să te pierzi cu totul. Să fugi cât mai departe, să te ascunzi, să te deghizezi. Poate că e mai bine să scrii la persoana a treia. Măcar pentru o vreme. Până când? Trebuie să te pregăteşti îndelung pentru a te înfrunta, pentru a te privi cu ochiul celuilalt. Zile, săptămâni întregi, ai zăcut. Timpul s-a scurs, toate acele zile de mâine n-au fost iluzorii, ar fi putut să fie de-adevăratelea. Fiecare dintre ele a avut un cer şi un soare, şi fiecare a fost o zi de primăvară. Şi în fiecare dintre ele n-ai făcut nimic. Gândul ăsta este insuportabil. Ai pierdut zile şi săptămâni în şir. Zile şi săptămâni care n-or să vină niciodată înapoi. Zile şi săptămâni şi luni care au trecut pentru totdeauna, fără vreun rost, fără să însemne ceva. Cum să nu te apese povara acelei morţi? Primul lucru pe care l-ai face, atunci când reuşeşti să te ridici din pat şi să te aşezi la masa de lucru ar fi să recuperezi, cumva, oricum, acele zile. Să răscumperi timpul pierdut, care te sufocă, care nu îţi îngăduie să trăieşti ziua asta, în care în sfârşit te-ai întors la viaţă, să vrei toate acele zile de ieri care n-au fost niciodată astăzi; care nu s-au întâmplat niciodată. Vrei, cu o forţă cumplită, toate acele zile de ieri, le vrei cu aceeaşi frenezie cu care Samsa îşi mişca picioarele de coleopteră prin aer, le vrei şi nu ştii cum şi cui să le ceri. Nimic nu te consumă mai mult decât această încăpăţânare aburdă. Te consumă şi, până la urmă, te striveşte. La sfârşit, nu-ţi rămâne decât să-ţi recunoşti suprema neputinţă. Orice ai face, ceea ce e pierdut va rămâne pierdut pentru totdeauna, cercul nu se va întoarce niciodată înapoi. Şi neputinţa asta te sufocă. Oricât de absurdă ar fi pretenţia ta, ea îţi apare ca singurul, cel mai legitim lucru. Altfel cum să ajungi înapoi la tine însuţi? Cum să te regăşeşti, când trebuie să accepţi că ceva s-a pierdut iremediabil pe drum? Că nu mai poţi începe cu începutul. Că nu vei putea niciodată? Că trebuie să te mulţumeşti cu câteva fragmente, cu câteva cioturi, şi că trebuie să le îmbini cât mai bine, cât mai convingător, să faci din ele un fel de viitor care să merite. Treptat, pe măsură ce se face seară, îţi dai seama că nu poţi. Că nu mai e nimic de făcut. Astăzi nu te poate ierta pentru ieri şi nu îl poate răscumpăra. Nu există nicio soluţie. Îţi dai seama, până la urmă, că n-ai făcut nimic toată ziua. Iarăşi. Că ai avut curajul nebun de a porni la război, dar că ai ai fost înfrânt înainte să înveţi să lupţi. Şi înainte să afli cu cine trebuie, de fapt, să te lupţi? Ai fost înfrânt şi acum eşti mai obosit ca oricând. Şi niciun somn, nimic nu te poate vindeca. Te întorci în pat şi îţi întinzi mâinile pe lângă corp. Ţii ochii deschişi şi tavanul se apropie şi se depărtează de tine. Ţii mâinile pe lângă corp, pentru că dacă ţi le-ai aşeza pe piept, ar fi semnul infrangerii absolute. Ar fi moarte. Moartea dinainte de moarte, însă mult mai cruntă decât ea, căci e o moarte în care îţi păstrăzi conştiinţa. Ştii că eşti mort şi că nu se mai poate face nimic pentru tine şi că de multe ori mâine va trebui să vină şi să treacă până când te vei putea ridica din nou împotriva a tot şi a toate, până când te vei putea răzvrăti din nou, cu acel curaj nebunesc care te-a făcut să te ridici din pat, să mânănci şi să te aşezi la birou şi să scrii. Poate că nu se va mai întâmpla niciodată. Nu există nicio garanţie că va mai fi vreodată mâine de-adevăratelea, şi nici nu eşti sigur că a fost vreodată. Orele încep să treacă. N-are nicio importanţă că e zi sau noapte, uneori, cu draperiile trase, e tot mai greu să faci diferenţa. Ore egale, monotone. Nu trec prea încet, nu trec nici repede. O singură oră care se repetă la nesfârşit, până se goleşte de orice sens. O singură zi care se repetă la nesfârşit până se goleşte de orice sens. O bâlbâială fără şir de care poate că nu eşti vinovat. Poate că nu trebuie să faci nimic pentru că nu poţi să faci nimic. Aşa cum nici un condamnat la moarte nu trebuie să facă nimic. Trebuie doar să aştepte. Nici prea mult, nici prea puţin. Iar timpul n-o să treacă nici prea repede, nici încet. O să treacă. S-ar putea să dormi câteva ore, dar somnul n-o să-ţi aducă nimic. O să fie un somn fără vise, în care povara neputinţei tale n-o să te părăsească nicio clipă. Şi când o să te trezeşti n-o să-ţi pese că eşti treaz, fiindcă nici acesta nu este decât un fapt lipsit de importanţă. De fapt nu eşti treaz, eşti mort. O moarte de care eşti conştient şi împotriva căreia nu poţi face nimic. Amâni, continuu, totul. Toate gândurile care îţi vin, se întorc de unde au venit, sub pretextul că „altădată”. Nu există nimic pe lumea asta, nu-ţi poţi imagina nimic care să te smulgă din această letargie, din această moarte dinaintea morţii. Un singur gând revine, la intervale aproape egale de timp, cu intensitate din ce în ce mai mare: gândul inutilităţii tale. Şi nici măcar nu e un gând, e un sentiment care se ridică dinlăuntrul tău ca o duhoare şi care te anesteziază. Numai cu mari eforturi te poţi mişca de pe o parte pe alta. Nu poţi decât să asişti neputincios cum orele trec pe lângă tine, prin tine, fără să lase nicio urmă, până când aproape că îţi pierzi realitatea. Simţi că trebuie să te agăţi cumva, că trebuie să fii, că trebuie să umpli cumva golul. Aşa se naşte în tine foamea. O foame care e tot o formă de neputinţă. Mănânci pentru că nu ştii să trăieşti altfel. Mănânci, pentru că e ultimul lucru care ţi-a mai rămas. Nu mănânci, devorezi, cu aceeaşi frenezie cu care Samsa îşi mişca prin aer picioarele de artropodă, de frică, de ruşine, de teamă. Mănânci ca şi cum asta ar fi ultima ta şansă la tine însuţi. Dar viaţa nu curge în tine, ci oboseala unei digestii suprasolicitate. Mâncarea nu te hrăneşte, ci îţi hrăneşte disperarea. Acum chiar nu ţi-a mai rămas nimic. Absolut nimic. Nicio cale de scăpare, nicio amânăre, nicio diversiune de care să te poţi folosi. Ai putea vomita pentru a o lua de la început. Ţi-e rău. Te întinzi pe pat şi aştepţi. Timpul trece. Nici prea repede şi nici încet. Egal, monoton, fără să-ţi aducă şi fără să-ţi ia nimic. Trece pur şi simplu, repetându-se, ca şi cum s-ar izbi de pereţii camerei fără să poată ieşi. Orele îşi pierd consistenţa până când nu mai înseamnă nimic. Până când nu mai sînt. Te trezeşti şi adormi de mai multe ori şi toate astea nu înseamnă nimic. Se face mâine, de mai multe ori, fără să aibă vreo importanţă. Poate să treacă oricât de mult timp, pentru că, într-un fel, nu trece. Nu ştii că trece. Nu afli că trece decât atunci când, fără să ştii de ce, te trezeşti iarăşi, într-o dimineaţă, şi afli de el. Răzbunător şi cuprins de furie şi de ură faţă de tine însuţi vrei, iarăşi, ceva; orice. Vrei să fii, şi nu încăpăţânându-te, căci voinţa ta nu are de jucat niciun rol aici, ci pur şi simplu, ca şi când, dintr-o dată, cineva te-ar cupla la propriile tale vise şi aspiraţii ca la o baterie. Dar esti atat de mult ramas in urma fata de tine insuti! Si totusi, pentru prima oară, după mult timp, e iarăşi mâine. Pare imposibil. Trebuie să te grăbeşti, pentru că nu ştii cât o să ţină. Îţi faci curat în cameră, aeriseşti, te aşezi la masa de lucru. Poate că o să scrii câteva pagini…

Arjana (1)

Îmbătrânirea e procesul prin care devenim noi înşine. În tramvai, pe scaunul din faţa mea, stătea o femeie bătrână cu braţele lipite de corp şi cu palmele aşezate pe genunchi, ca într-un exerciţiu de răbdare. Cu cât o femeie e mai în vârstă, cu atât e mai uşor s-o priveşti făţiş, să te plimbi cu privirea peste trăsăturile ei fără să trebuiască să fi mereu în gardă, mereu atent la pericolul de a fi privit înapoi şi demascat ca un agresor. Timpul transformă chipurile în metafore. Oglinda feţei, încărcată de riduri, e numai urma, numai reziduul chipului proaspăt, imaculat, lipsit de orice semn, odihnindu-se după primul plâns. Poate de aceea, privind un chip îmbătrânit, mă surprind, adeseori, încercând un exerciţiu de des-figurare; un exerciţiu la capătul căruia nu reuşesc însă niciodată să ghicesc chipul perfect alb, de nou născut, al celei care se află în faţa mea. Nu reuşesc, pentru că acel chip nu e, încă, cineva sau ceva; fiind al tuturor, e al nimănui; acel chip nu există. Chipurile sunt metafore, dar nu trimit nicăieri; nu aflăm cine am fost decât la sfârşit, când e oricum prea târziu să mai fi fost cineva; originea este irecuperabilă; chipurile sunt metafore improprii.

Am coborât la Bertoldsbrunnen. Nici acum nu ştiu exact cine a fost Bertold, dar nu mă simt vinovat pentru asta. Statuia e înaltă, pare din piatră, dar sunt sigur că nu e, Mira mi-a spus odată că piatra nu poate fi cioplită aşa, iar eu cred că are dreptate. În cinci minute, poate patru, dacă mă grăbesc şi dacă nu e foarte aglomerat, ajung la universitate. Acum mergeam la un colocviu despre Platon şi Husserl, cineva urma să citească o lucrare, apoi cel mai probabil se va mai discuta cam o oră. Citisem rezumatul textului, dar mi se păruse cam straniu, aşa că eram destul de curios. Deşi nu întârzii niciodată, acum eram în întârziere. Cam la o sută de metri de statuia ecvestră a lui Bertold fluturând sabia deasupra mulţimii înghesuindu-se în tramvaie sau grăbindu-se dintr-o parte într-alta, se înalţă unul dintre cele mai vechi turnuri din Freiburg, cândva una dintre porţile de intrare în oraş. Prin o mie două sute şi ceva, probabil tot într-o primăvară, o vrăjitoare necunoscută, de vreo 27 de ani, era aruncată din turn şi la câteva secunde mai târziu, sau mai puţin, trupul ei se izbea de caldarâm. Cei care o aruncaseră se felicitau că avuseseră dreptate, căci de vreme ce braţele divine nu se întinseseră s-o prindă, acuzaţia se dovedise pe deplin întemeiată şi pedeapsa fusese îndreptăţită. Păcat ca niciunul dintre cei doi nu avea simţul umorului suficient de dezvoltat ca să-l pună la probă pe celălalt, ca între creştini.  Dreisam-ul trecea şi pe atunci prin Freiburg, ca şi acum, dar tot ca şi acum era o apă mică, unde vrăjitoarele nu puteau fi puse la probă. Aşa că locuitorii oraşului au fost forţaţi să se descurce cu ce aveau la îndemână. Până la urmă, la 27 de ani, pe vremea aia, era deja o femeie bătrână. Astăzi, urmaşii celor care se felicitau, în vârful turnului, pentru că avuseseră iarăşi dreptate, şi-au făcut timp să cioplească o inscripţie, la baza turnului, în memoria tuturor vrăjitoarelor ucise de-a lungul celor aproape o mie de ani de infantilism mintal şi exaltare religioasă. Pe măsură ce mă îndepărtam de turn, imaginea vrăjitoarei – care, în mod straniu, avea trăsăturile bătrânei din tramvai – mi se ştergea din minte. Ştiam că înainte de a intra în clădirea universităţii trebuia să mai trec proba de foc a fast-food-ului turcesc. O halcă uriaşă de carne tocmai fusese aşezată pe rotitor şi, fiind încă îngheţată, arată ca un maldăr de gunoi. Însă cât de apetisant va fi când nuanţele de gri-murdar, de verzui şi de violet vor fi preschimbate de flăcări, şi va primi acea nuanţă atât de apetisantă care ne face să mâncăm cadavre de trei ori pe zi şi, uneori, fructe între mese. Am închis umbrela şi am intrat în clădire.

polifonie

o, învierea e atât de uşoară şi atât de plăcută, e ca şi când mâna ţi-ar aluneca de pe braţul fotoliului într-un fel de somn mângâietor, învierea e tot un fel de moarte, e celălalt triunghi al clepsidrei, e tot un fel de răstignire bruscă, numai că se întâmplă mult mai des, se întâmplă în timp ce ne sărutăm, se întâmplă în timp ce tu te laşi mângâiată, în timp ce te prefaci că dormi, înviem amândoi consumându-ne ca nişte lumânări, pâlpâind pe rând înainte şi înapoi, uneori mai mult dincolo decât dincoace, ne îndepărtăm şi ne apropiem, fără durere aproape, învierea e atât de uşoară şi de plăcută, ca o răstignire în doi, în ritmuri de jaz vibrând în întuneric ca un fel de cruce, redescoperindu-ne într-un alt spectru tactil, sonor, luminos, înviem şi ne îmbrăcăm repede trupurile crude, fosforescente cu o grabă animalică, rece, firavă. o, cum ne furişăm în moarte ca nişte gânduri murdare în lanurile de unduitoare dendrite, cum ne colorăm de strigătele învierii până globulele noastre roşii ajung de culoarea dragostei şi a mierii, rămânând apoi nemişcaţi ca un copil oprit brusc din plâns, ca o flacără îngheţată, eu uneori viu şi tu uneori moartă.

de parcă caut, de parcă sunt căutat

nu eram în stare să; zilele se scurgeau inerte, ca nişte cadavre purtate de ape la vale. mă târam până la cuvinte. nu reuşeam să; singurătatea egală, monotonă, asurzitoare. voiam să-ţi scriu, dar simţeam cuvintele cum se subţiază în mine, nu mai puteam nici măcar să; moartea trebuie să fie asemănătoare, şi mai trebuie să fie de-adevăratelea. mi-e silă de orice gând dus până la; să rămână totul mai bine suspendat, frânt în chiar clipa în care; o jumătate de gură cu care nu se poate săruta. o mână cu care nu se poate prinde. un singur plămân, ca o a altă inimă. în locul inimii. ataxie deplină. atât. nu mai ştiu unde sunt. nu trebuie să ştiu. mă vărs dintr-o zi într-alta ca printr-o dumnezeiască canalizare. de parcă caut ceva. de parcă sunt căutat. mă întorc în matcă cărunt, cu voinţa atârnându-mi de ţeastă ca un steag. de parcă caut, de parcă sunt căutat. nu eram în stare să; mă târam; nu re;

A doua primăvară (scrisă cândva, prin 2003)

crescură dintr-o dată ca valuri pe oglinda

aproape adormită a mării înverzite

şi cum o voce-nceată de nu-i pricepi nici limba

se umple de viaţă-n ecouri înzecite

la fel acea-ntâmplare de nimenea văzută

ce străbătu frunzişul cu-n freamăt parcă stins

şi-i zgârie obrazul ca într-o joacă mută

se transformă-ntr-o seară din blând oftat, în plâns.

crescură dintr-o dată îmbrăţişând albastrul

ca umbrele prelunge de trupuri prinse-n dans

ca limbi de foc murinde ce-mbrăţişează astrul

şi-n strigăte şoptite şi-n aurit balans

îl mută de pe boltă, în zare coborându-l

ca pe un zmeu în flăcări, ca pe un cerc aprins

cu mângâieri de frunze purtate-n slăvi de vântul

ce le alintă-n cercuri şi le coboară-n nins.

crescură dintr-o dată pădure scăpărândă

copacii roşii-ai toamnei cu trupuri de bătrâni

ce fără să trăiască nu pot să moară încă –

tot sângerând de frunze sfârşi-vor nişte spâni.

şi-n negura albastră a nopţii ce se-ncheagă

precum o rugăciune din smirnă şi din fum

te-ai aştepta privind-o, să vezi pădurea-ntreagă

cum mistuită arde şi se preschimbă-n scrum.

dar flacăra-i tresaltă în noapte mai departe

neconsumând bătrâne braţele lor slăvind

nu viaţa dinainte, ci propria-le moarte

un efemer, sălbatic, prea-timpuriu colind.

o, ce frumoasă moarte cuprins-a întreg codrul

ce mândră-napoiere a sufletului lor

de parc-această moarte le fu de-a dreptul rodul

sau dreapta-le-nflorire spre slava tuturor.

 

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Muzica si film

Deocamdată nu voi spune decât atât. Am trăit, zilele trecute, una dintre cele mai mişcătoare experienţe cinematografice uitându-mă la un film de care nici măcar nu auzisem până atunci. Un film despre neputinţă, despre suferinţă, despre ororile inimaginabile ale Celui De-al Doilea Război Modial, despre crimele de neinchipuit, de nesuportat si de nevazut ale “rasei superioare”. Un film brutal şi agresiv şi totuşi în acelaşi timp liric, plin de metafore şi de imagini care se grefează pe retină: IDI I SMOTRI (Vino şi vezi),  de Elem Klimov. Un film străbătut uneori de o atmosferă specifică filmelor lui Kusturica, un film în care animalele nu sînt simple piese de decor, ci semne ale pierderii unei lumi şi ale prăbuşirii în absurd (aşa cum este apariţia berzei). Un film străbătut de suferiţa atroce a mamei lui Fanny şi Alexander (din filmul lui Bergman cu acelasi nume) al cărei geamăt modifică parcă geometria locuinţei. Un film care ne lasă să intrăm, pentru o clipă – prin intermediul celor două micuţe fetiţe gemene, răzând, şi bătând din palme – în lumea filmului lui Mulligan (To Kill a Mocking Bird).

TREBUIE să-l vedeţi!

Apoi,

sa treceti pe la:

Cella bucuroasa de drum

Gabriela Savitsky spunandu-ne povestea mucenicilor (sa tot fie vreo 40 de ei)

Paul Gabor ironizand fin, dar pe deplin indreptatit “bratarile de aur”

Ivan Usca impletind mirozne de vaduve vopsite

Cristian Lisandru perorand despre dragoste

Flavius si ascensorul in minus

Ana si acvariul unei mustacioase (sa va luati asadar si costumul de scafandru) si cealalta

Ana spunandu-ne povestea picioarelor care incurca la mers

Andi, care ne vorbeste miercuri despre ritualurile de exorcizare de marti, ca sa fie sigura ca n-o sa le aplicam!

(si inca mai hoinaresc…)

Zana, care face o poza rotilor care ne petrec prin viata (cu multumiri!)

Bolile de piele la trilobiti 8

Cândva, la sfârşitul anului 1752 sau la începutul anului următor – documentele păstrate în arhiva Casei Regale a Portugaliei se contrazic în această privinţă ca şi în multe altele, dar pe noi, care urmărim desfăşurarea evenimentelor cu un ochi dezinteresat, acest lucru ne interesează mai puţin – căpitanul Saragoza dădea primele semne de îmbolnăvire. Era vorba, desigur, de acea molimă necunoscută care se răspândise prin satele Portugaliei umplând bisericile cu un potop de coşciuge în care trântea, la întâmplare, când o babă încă nedespuiată de feciorie, când un zdrahon de maur cu mădularul cât coada de la mătură, când unii peste alţii copiii albi şi mulatri ai unei familii sărace care cumpărase scânduri suficiente numai pentru unul dintre ei, iar ei  se înghesuiau acum cu totii spre lumea cealaltă pe culoarul tare strâmt şi acoperit numai pe jumătate cu o scândură ruptă, ca si cand acolo toate acestea ar fi fost gratis. Nu e ruşine să spunem  că lemnul era atunci la mare căutare, numărul de morţi sporind considerabil preţul lemnului – lucru care ar fi putut să-i bucure pe negustori, dacă n-ar fi fost ei înşisi primi care să contribuie la sporirea preţului.

Oamenii din vremurile acelea – unii dintre ei morţi şi de câteva sute de ani, potrivit unor sondaje foarte credibile – şi l-ar fi amintit pe căpitanul Saragoza ca pe un vlăjgan plin de vână, care striga în loc să vorbească şi o făcea mai mult în silă, singurătatea fiindu-i mai apropiată decât cei mai mulţi dintre oameni, fie ei vii sau morţi. Nici unul dintre ei nu l-ar fi recunoscut în trupul slab, întins pe o blană de lemn şi cu pielea scorojită de soare ca de un fel de râie pe Vincenzio Saragoza, singurul fiu al bătrânului pescar care se aşezase în marginea satului lor cu zeci de ani în urmă. Şi cu toate acestea, copilul acela care descreştea şi se subţia văzând cu ochii, suferind de o boală în faţa căreia nimeni nu izbutea mai mult decât să moară – e drept, cu o oarecare uşurinţă chiar – nu era altcineva decât viitorul căpitan Saragoza, cel în seama căruia avea să fie lăsata o misiune de o foarte mare importanţă pentru Academia Regală a Portugaliei.

Poate că lipsa apei şi a hranei l-au salvat pe copilul acela care trebui apoi să crească iarasi, ca şi când ar fi dat din el un nou vlăstar sau ca şi când ar fi trăit o a doua viaţă. Lăsând însă la o parte ipoteza orecum stranie şi contrariantă pentru cititorii secolului nostru – aceea că, murind, sufletul căpitanului Saragoza şi-a făcut cu încăpăţânare din nou loc în trup, de astă dată undeva mai jos de glanda pineală, luându-şi iarăşi în stăpânire corpul – nu ne rămâne decât presupunerea că tânărul acela de nouăsprezece sau douăzeci de ani a găsit de unul singur leacul împotriva morţii. Mulţi dintre cei care vor fi susţinut această presupunere nu vor fi fost surprinşi să vadă, la câteva luni de la însănătoşire, un nou Vincenzio, pe care nu-l mai interesa nimic din jur, şi în faţa căruia toate lucrurile aveau acelaşi preţ. Unii spuneau chiar că murise, dar că mai rămăsese o vreme aici, într-un fel de neînţeles, şi că avea să ia cât de curând drumul celorlalţi.

Moartea fără busolă

Ion Iliescu împlineşte astăzi 79 de ani; tineri de 18 şi 20 de ani au murit, în 1989, pentru ca cei 79 de ani să poată fi sărbătoriţi astăzi. Sute de oameni au luptat unii împotriva altora, pentru ca înainte de a împlini 79 de ani, omul acesta veşnic viu, să creadă în comunism când el se prăbuşea pretutindeni. Sute de oameni au murit pentru o idee, sunte de oameni au murit pentru libertate, pentru ca barbatul care refuza sa moara sa le poata aduce în fiecare decembrie coroane de flori. Ca să le poată construi monumente hilare în faţa cărora să se entuziasmeze. Iliescu n-a murit. Încă. Şi dacă va muri, va continua să trăiască. Pentru că prin el generaţiilor tinere le-a fost transmisă gena comunismului, a discursului debil, însă angajat, mincinos, însă sincer.

Ion Iliescu împlineşte astăzi 79 de ani,  însă eu, ca român, sunt nevoit să aştept ziua când se vor sărbători, prin uitare deplină, 79 de ani de la moartea lui. Da, aceasta este o declaraţie de ură, şi mai ales o declaraţie de dispreţ faţă de moartea care şi-a pierdut busola. Faţă de moartea care a ales complet aiurea între bărbatul care soarbe acum şampanie, cum făcea altădată în plenară şi la cincinale, în timp ce sute de morţi îl privesc dispreţuitori de sub pământul pe care el l-a aşternut, cu multe rânduri de mânuşi, deasupra lor.

Ion Iliescu împlineşte astăzi 79 de ani, dintre care nu-i pot ierta nici măcar unul.