şi acum serviţi ceaiul

.

eu nu sunt poetul, eu sunt cel care moare în poem. sunt fratele mort al poetului, în poemul în care apuc să mor. poemul migrează cu mine pe lumea cealaltă. iar pe marginilea lui cresc frunze grase de cai, frunze grele de animale sălbatice. poetul le aşează acolo, decorează moartea cu frişca inoxidabilă a unei metafore. eu nu sunt poetul, eu sunt poemul. poetul nu poate fi contactat. poetul e moartea poemului şi începutul de cealaltă parte, căzătura care lustruieşte ochiul genunchiului. eu sunt poemul, adică restul nu există. lumea se opreşte la marginea mea pictată cu frunze ca nişte păstăi de cal, decorată foarte atent cu motivele morţii poetului. lumea se opreşte şi oftează la marginea mea, mai şi aruncă un ban în fântână. le oglindesc tuturor pentru foarte puţin chipurile, îi sorb pe toţi prin paiul privirii, înăuntrul meu, apoi oglindesc în afară iluzia libertăţii lor. eu nu sunt poetul, sunt moartea poetului şi iluzia morţii lui. eu sunt poemul în care v-aţi rătăcit de voi înşivă pentru totdeauna. şi acum, vă rog serviţi ceaiul.