Piane bine dezacordate

De ce iubesc sunetul unui pian foarte puţin dezacordat? Bine, am motivele mele – şi sînt motive, nu raţiuni – dar cred ca există şi raţiuni. De fapt, pot sa numesc una; a făcut-o deja Nichita, când a scris: „Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” Şi aici nu e vorba (doar) de o chestiune epistemologică, în sensul că abia imperfecţiunea ne atrage atenţia asupra perfecţiunii posibile, privându-ne de ea. Ci de faptul că orice perfecţiune, ca deplinătate, este cumplită. Este limitată şi închisă în ea însăşi. Este insuportabilă şi plictisitoare. Şi doar o infimă imperfecţiune o poate face să fie perfectă. Perfecţiunea este întregită de ceea ce îi lipseşte, fără ca lipsa aceasta să fie însă, prin aceasta, „sublimată”, în maniera dialecticii hegeliene, care depontenţează continuu negativitatea, ci tocmai păstrându-se ca negativitate. Pianul puţin dezacordat este pianul acordat perfect.

ea era ema (poiestire 2)

moto: ,,ea era frumoasa ca umbra unui gând/ între ape numai ea era pământ”

dimineaţa, pe la şase jumate, era cât p’aci să adorm. da, reuşisem să mă târăsc până acolo, în starea aia dinainte de vindecare, în care durerea este atât de difuză şi vagă încât e până la urmă plăcută. ca şi când, pe gheaţă, mama mi-ar fi dat drumul la mână şi eu n-aş fi fost încă hotărât să-mi iau avânt. şi buf, m-a pocnit atunci după ceafă, fă-ţi vânt pramatie mică, du-te-nvârtindu-te, mi-a strigat mama, şi eu am privit-o cu măruntaiele care explodaseră în mine de furie. am sărit în picioare, pregătit s-o iau la fugă, ca un vânat, de parcă totul ar fi fost în curând, când m-a durut până-n plămâni ema, privirea ei care îmi supraveghea nebunia, ca şi când mi-ar fi vârât tocurile ei de cinşpe centimetri pe gât. aş fi vrut atunci să vomit ziua de ieri, să dau afară din mine trupul zvârcolit al emei, gemetele ei care mi se loveau de timpane; asa am inventat pe loc câteva lovituri, cu dosul palmei mai mult, care nici nu s-au auzit; aproape. aha, ea era ema, zăcea prăbuşită acum pe podea ca un pământ între ape.

De-ale nimanui

Eu m-am gandit la asta – bine, e drept, nici n-am avut cine stie ce timp – dar poate gasiti voi ceva mai bun in loc. Si daca gasiti, va rog sa nu va deranjati sa-mi spuneti, sa nu strigati orzul la gaste, ca pe o ureche le intra, pe alta le iasa, asa asimptotic. Deci ma gandisem cat de usor e, adica cu cata usurinta se poate renunta la cele mai frumoase vise, pentru a fi fericit.

Parca suntem toti niste personaje de romane, pana si voi care atarnati, vorba lui Nichita, ca le zicea mai bine decat mine, de capatul privirii care va soarbe ca pe niste babe-oarbe ce sunteti (cu “u”, ca asa-i-n tenisul pe echipe jucat la academia romana, atunci cand nu ploua si joaca un pocher ca sa le vina inspiratia pentru lucrarile ale magnifice pe care le scriu:)

Bai ce chestie!