sic tranzit gloria caeli

întorcându-mă abia spre dimineaţă acasă, învins şi întru câtva ameţit, nu era deloc greu să-l iau drept înger pe cel ce se târa în faţa mea, de-a lungul străzii, cu aripile-i totuşi cabrate şi cu nimbul strălucindu-i cam ca un bec de 60 de watts. trebuie să-l urmăresc, mi-am zis, cu uimirea îndesindu-se în mine şi grăbind, pe cât puteam, mersul. deşi pe jumătate desfăcute şi atingând cu vârfurile ascuţite pământul, aripile rămâneau nemişcate, ca două buze enorme, îngheţate într-un zâmbet. nici vorbă de zbor. nu era greu să mă ţin după el şi chiar să rămân nevăzut, căci strălucirea nimbului trebuie să-l fi orbit ca o lumânare uriaşă. apoi, cât de brusc s-a oprit! atât de brusc încât ecoul paşilor mei înşirându-se pe caldarâm, străluci o clipă, ca un gâlgâit, înainte ca marea de linişte să-l fi acoperit. nimbul se mişcă scurt într-o parte şi-ntr-alta – abia dacă îndrăzneam să respir şi-aproape ajunsesem să cred că nimbul acela tocmai intrase la ceva bănuieli – dar apoi se auzi un fâşâit scurt, cumva liniştitor, ca de fermoar coborât; aripile se strânseră încet, într-un gest de sfiiciune şi teamă, iar nimbul scăzu ca o lampă cu gaz pe sfârşite, devenind mai curând albăstriu; apoi, cu un pocnet, se stinse de tot. în locul acela unde ceva mai devreme nimbul tresărise alarmat, ca o glugă umflată de vânt, întorcându-se într-o parte şi-ntr-alta, s-ar fi putut auzi acum o interjecţie molcomă, prelungă, aproape lascivă şi susurul blând al jetului de urină stropind bucuros caldarâmul. am aşteptat cu respirarea tăiată, nemişcat în întunericul deplin. după o vreme, tot cu un fel de pocnet scurt, ca de piston, nimbul şi-a reluat strălucirea oglindită de-acum în gălbuia băltoacă pentru cam o jumătate de clipă. cu aripile arcuite impunător, deşi totuşi numai pe jumătate, îngerul porni iarăşi la drum, oarecum uşurat. şi eu mi-am luat seama şi l-am urmat, ajungându-l, după câteva sute de metri şi trecând mai departe. ajuns în dreptul lui şi privindu-l cumva încurcat, i-am zâmbit; dar el nu mi s-a părut să se fi sinchisit.

1 alotsipE

(se dedica tuturor indragostitilor)

o, ce glorios m-aş sinucide

ştiind că o să vă târăsc după mine în moarte!

cu câtă pasiune m-aş jertfi pentru voi

dacă suferinţele voastre ar fi mai violente

decât ale mele!

dac-aţi şti ce fastuoasă ură vă port

şi ce grabnic mi-aş reteza propria mână,

ce nerăbdător aş fi să curm vederea propriului meu ochi

dacă aş putea să adaug oricât de puţin

slavei urii mele!

o, dacă aţi şti ce ură neîntinată port

întru voi –

căci dacă aş renunţa la toate bogăţiile mele

şi mi-aş da trupul să fie ars

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate

le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,

şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

dar aş şovăi în ura mea,

făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

ci voi nu vă temeţi

căci ura mea e ardere de tot!

ea nu va pregeta

alegând grâul de neghină

şi nici nu va aştepta să-i fie întors

celălalt obraz,

ci va purifica deopotrivă totul

şi îl va lovi de două ori pe acela.

căci ura e fără de pată

şi dreaptă; ea nu-l va dispreţui

nici pe întâiul nici pe cel din urmă venit

nu va cunoaşte fiul risipitor de fratele lui

nici tâlharii de leviţi şi nici samariteanul de preoţi

ea nu va şti nici de culoarea apei,

nici de cea a sângelui

ci pentru ea toate vor fi una

şi în focul ei una se vor face.