(Preludiu si) fuga din sala oglinzilor

(se dedica lui Mihai Eminescu)

Totul începuse la câteva străzi depărtare, de acolo ne prelungim până aici ca nişte ţevi, ca o minunată orgă, îmbrăţişaţi în sunete ca într-un râset. şi tot acolo au rămas semenele transformării noastre celeste, semnele plecării noastre din lume, sărutul nostru de bun rămas, culoarea albastru de pe pereţi. când cineva pe care nu-l cunoşteam a venit la mine în sala oglinzilor, am tremurat ca nişte unde radio şi mi-a fost teamă că zborul meu va fi descoperit şi în final redus la o mână de pene. stăteam în sala oglinzilor concentrat la aparatul radio cu care împrăştiam seminţele zborului meu în tot universul când s-a declanşat ca o veche tristeţe alarma şi cineva a ţâşnit de lângă mine până când nu l-am mai putut vedea. numai ce-mi plimbasem mâna ca o privire prin încăpere şi focul şi-a început ascensiunea în lucruri ca un dans nupţial în sala oglinzilor. erau mângâierile lui şi mângâierile mele. eram eu însumi îndrăgostit. starea mea de mare tristeţe se înteţise în mine ca o pădure virgină, invadând prin undele radio întreg universul. câteva voci au sunat la mine, fumul care umpluse sala oglinzilor forfotea de siluete ca de nişte pupile căutându-se una pe alta prin întuneric. m-am prăbuşit de pe scaun ca dintr-un zbor, neînvins, numai suferind de oboseala triumfului. întocmai aşa s-au întâmplat toate, dacă mă întrebi: la câteva străzi depărtare, în sala oglinziilor, lucrurile s-au dezbrăcat mai întâi de trup, dezvelind flacăra ce ardea în ele ca pe un costum de baie superb; cineva – nu-l cunoşteam – a venit înotând cu mânile prin fum, stricând cu mişcările lui sălbatice lentul preludiu al ţevilor de fum care făcuseră din încăpere o orgă-n mişcare; tâmpitul! mi-am zis căzând de pe scaun, eu însumi devenit ţeavă de orgă şi covor zburător, înteţit în încrederea mea ca un foc exultând într-o pădure virgină. la final s-a lăsat peste strigătele tot mai greu de distins o cortină mişcătoare de fum.  întocmai aşa s-au întâmplat toate, v-o spun cinstit, la câteva străzi de aici, în sala oglinzilor, aparatul radio prin care mă pregăteam să emit zborul meu mântuitor în tot universul a explodat din motive pe care nu le cunosc. nu s-a întâmplat însă nimic nefiresc, eram gata să spun, apoi mi-am amintit că lucrurile s-au lăsat atât de uşor posedate de demonul flăcărilor încât cineva care era lângă mine şi pe care nu-l cunoşteam le-a numit desfrânate. şi gemete moi, sulfuroase au cuprins dintr-o dată sala oglinzilor. acuplarea se petrecu dureros pentru toţi, multiplicată la nesfârşit în fiecare oglindă, iar eu, nemaisuportând reflexiile măcinate de durere ale chipului meu, repetat la nesfârşit, de pretutindeni, m-am prăbuşit de pe scaun, nu murind, ci nemaisuportând să trăiesc, iubito. întocmai aşa s-au întâmplat toate.