dragostea mea (poiestire)

lumea mea a durat un timp ca o durere plapanda în oase. apoi a trecut prin mine ca un glonte, mărunţindu-mă, explodându-mi orbitele; trebuie să fii foarte mulţumită acum, îmi închipui. era ca şi când trupul meu ars ar fi zăcut în faţa unei uşi zăvorâte, prăbuşit la pământ, cu ochii închişi, acoperiţi de pleoape ca de un scuipat. ca şi când m-aş fi târât înapoi în mine însumi, ca o flacără ascunzându-se tot mai adânc în propria mea carne. ca un secundar adâncindu-se în măruntaiele de metal ale unui ceas. tu trebuia să ştii cine consuma pe cine! vertebrele mele foşneau risipindu-se ca nişte ţagăre prin mine. pe tine ar fi trebuit să te întreb, dacă mi-ar fi stat în puteri să schimb secundarul urii mele într-o limbă mânuitoare de cuvinte. numai pe tine. au mai trecut pe lângă mine câteva maşini albe şi unele roşii ca nişte îngeri prin ninsoare, mâna mea s-a ridicat din trupul acela al meu – un abur fluturând în deşertul de aer câteva degete ca nişte gâturi retezate. o spumă. era atâta linişte în jurul meu încât ar fi explodat în mine dacă vârful unui ac mi-ar fi atins timpanul. apoi au venit oamenii aceia mărunţi cu ochii lucioşi scotocind prin mine cu privirile lor trupurile dragi ale morţilor mei. au băut din mine apă cu cănile lor sparte de tablă. mi-au curăţat orbitele de nămol şi de zloată. i-am îmbrăţişat, le-am sărutat mâinile ca pe nişte săbii care mi-au însângerat gura. ce mai era de făcut, iubito? aş fi putut să mă vând, şerpuind prin desimea acelor secunde, dragostea mea, aş fi putut să te caut cu trupul meu putrezit în burta acelei zile; ridică-te şi umblă, mi-am spus, zâmbindu-mi mie însumi, obosit, ca unei copile.