ultima vârstă

mă opresc din citit. e gata poemul tăiat din vene. cu multe pauze, cu nenumărată încetineală. e gata poemul şi pauzele stau acum lângă uşă, ca nişte urechi apăsându-se curioase pe scorbura cheii, ca nişte urechi între prosoapele ude din baie, ca nişte respiraţii grăbite, feminine, în care presimţi un surâs. m-am oprit prea târziu, când te-am văzut. îmi scânteiau ochii înapoia cuvintelor încât n-am simţit trupul tău în cameră apăsându-mă ca umbra unor tălpi de sanie pe zăpadă. e gata poemul din mine eşti retezată tu. fără speranţă. mă refaci cu blândeţe, citind, în colţul de cameră. alerg suflând cu greutate de pe o filă pe alta. de pe un picior pe altul. salturile sunt un dezvăţ de tine. e gata poemul ca tăişul unei scoici. ne poate răni. pe scena lui străluceşte amintirea culiselor. îmi trag poemul din vene ca şi când m-aş ajuta să-mi crească alte voci. mă golesc, mi-e respiraţia căruntă. camera de spital se termină acolo unde mâna ta învârte, jucându-se, scrumiera. tu te aşezi între mine şi sângele meu, îţi pui umbra ta la hotar, mă mângâi cu beznă. mă ridic pe marginea patului, părul des şi moale al aerului îmi intră şi îmi iese din plămâni ca o gheară de pisică. e liniştitor ca o pastilă. ca somnul de după pastilă. ca dunga de lumină de la capătul camerei în care se aud celelalte voci. poemul e una dintre ele. atârn de marginea patului şi-mi vorbesc. aşez între lucruri distanţe cât mai mari, ca să nu le străbat niciodată. între noi stă un mut gesticulându-ne când pe unul, când pe celălalt. când tu răsari la capătul unui braţ, eu apun la capătul celuilalt. nu e loc în el pentru amândoi. alergăm unul după altul prin gesturile lui, până când îi cădem de pe trup.

poem cu ea şi restul poemului

„pasărea-salpetru, pasărea-hungaroring,

pasărea-crematoriu (aici o să revin cu o explicaţie),

pasărea-de-nu-mă-uita”

da, acesta este un poem foarte ludic!

primele versuri repetându-se ca o incantaţie

din când în când, tet-a-tet,

dau impresia clară de clinchetit

de pahare, de fâşâit de şampanie

este un poem ludic şi totuşi are o miză foarte serioasă

iată, trecem cu el, ajutaţi de el, pe targa lui

în noul an, e 2012 urlă cineva mai beat decât restul

poemului foarte ludic din care

nu lipsesc, e drept, nici metaforele fericite,

pisoar heraldic, alteţe narcotizate,

prafuri nobile şi sentimentale

ar mai fi, dar mă opresc un pic să mai sorb din pahar,

fac o pauză să-mi încolăcesc braţul după mijlocul

unei fete mai frumoase decât tot restul

poemului

pe care toţi o doresc în seara asta

şi ea se face cu atât mai frumoasă decât poemul

cu cât toţi o doresc mai intens,

îmi încolăcesc mâna în jurul ei

ca o brută,

ca o comparaţie falsă

care nu durează mult timp,

căci nici acestea nu lipsesc din poem

ba chiar sunt cu duiumul, dar asta

numai ca să scoată în evidenţă frumuseţea fetei frumoase,

spre contrast

cum se zice în critică atunci când

cuvântul antiteză fusese deja de prea multe ori folosit.

sfârşitul e tandru, e mângâietor

face mai mult decât tot restul poemului

dar mi-ar fi tare greu să mi-l aduc acum aminte:

nici nu e, până la urmă, un final inedit;

ca după orice sfârşit,

nici după el nu mai urmează nimic.

nu cred ca pot

(Mirunei)

nu mai scriu. de foarte mult timp nu mai scriu. stau, aştept, pândesc, visez. uit, îmi amintesc, sper poemul definitiv, cel de care venele mele vor plesni, cel de care ochii mei se vor spulbera, cel de care voi ajunge să trăiesc şi să mor. camera mea e grea de venirea lui, asudă neîncetat prin toţi porii, miroase tot mai dulce a lichid seminal, a pântece apăsându-se pe alt pântece. eu aştept neclintit în mijlocul ei ca un viscere de piatră poemul definitiv, cel de care degetele mele se vor usca, cel de care pereţii plămânilor mei se vor lipi, sufocându-mă, poemul neiertător ca o judecată de apoi. îndur, asud, tânjesc, îmi pierd minţile. mă lovesc peste piept, peste grumaz, peste pulpe. îmi înfig ace de os în pielea obrajilor. mă înfurii, urlu, grohăi ca un animal. mă târâi în patru labe, mă masturbez. dispar şi apar. atârn undeva cu maxilarele înfundate în carnea pereţilor ca un burghiu. atârn şi aştept. mă aprind şi mă sting. nebunia mea iese în lume pătrunde în femei le naşte copii. forcepsuri sfâşie pântece căutând disperate, vaste refluxuri menstruale dezvelesc carenele unor pelvisuri care muşcă din făt şi-l sufocă şi nu-l mai nasc. pelvisuri flămânde şi suferinde. caut şi caut. aşteptarea mea sporeşte cu ele. creşte şi creşte şi creşte. creşte şi creşte şi creşte, ca o vastă placentă desfăşurând de la un capăt la altul ecuatorul aşteptării mele, legănându-l fierbinte prin aer ca pe o coadă ombilicală. o placentă ca o mânuşă enormă de baseball în care aş putea să prind o cometă şi să o nasc. sunt pretutindeni înteţit într-o aşteptare planetară care se hrăneşte din tot şi din mine, sunt o gheară cosmică avidă şi goală. sper şi urăsc cu cimitirele de femei din mine, cu pântecele lor sterpe de piatră. urăsc şi nu mai respir. nu mai suflu. nu mai pot să visez şi să sper.

mi se cere prea mult

apăs aceleaşi litere, degetele tresaltă la atingerea nasturilor tăi roşii, aleargă până la ultimul presimţind şoselele netede ale trupului tău, alcătuind într-un altfel de alfabet seara de până atunci, întâlnirea noastră de la metrou, drumul până acasă. întunericul ne găzduieşte ca un muzeu de istorie a luminii, camerele lui nenumărate sticlesc de copilăriile noastre în care nu ne întâlniserăm încă, adolescenţe trecute aşteaptă răbdătoare în spatele unor vitrine ca nişte costume de epocă în care ne închipuim râzând cum ne-ar sta; suntem peste tot noi, dar suntem unul fără celălalt şi asta ne face să nu ne mai putem recunoaşte. până la ultimul nasture, arcuindu-se în ţipete ascuţite uneori sau tăcând prelung, degetele mele îşi amintesc altfel cum m-ai privit ieri, rescriu trecutul cu semnele trupului tău, corectează cu multă răbdare, făcând largi decupaje care ne fac să ne pierdem uneori conştiinţa. acum suntem atât de aproape încât toate femeile pe care le-am mângâiat redevin tu, tu cea care creşteai zgomotos în sângele lor şi care mă chemai înăuntru. eu n-am reuşit niciodată să le iubesc până la tine. mă înveţi că trupul lor nu fusese decât o îmbrăcăminte a ta, că fiecare clipă ne-ar fi putut aduce înapoi aici, în camera ta, şi eu apăs cu palmele buzele sânilor tăi ca pe nişte nasturi roşii, arzători, care îmi pătrund în piele. mi-e frică şi cumva mi se cere prea mult.

eu m-am născut

eu m-am născut altundeva, niciodată
e o linişte lungă de unde vin
o linişte bruscă precum aceea
a unei inimi oprite
răsunând de ecoul
celei din urmă bătăi.
e o linişte lungă de unde vin
o linişte ca umbra unei linişti
în care totul se termină
şi nimic nu poate începe
de-adevăratelea.

Cartea Iuliei


Am publicat, în câteva rânduri, scurte fragmente (pe care unii dintre voi au avut ocazia sa le citesca) dintr-o scriere care s-a  transformat, treptat, într-un roman: Cartea Iuliei. „Un titlu interbelic”, mi-a atras  atentia, imediat, un prieten de-al meu şi critic literar, Cătălin Sturza, care mi-a  promis totuşi că o va lectura cu cel mai neiertător ochi posibil.

Romanul este povestea unei neputinţe. Neputinţa de a trăi în cuvinte,  neputinţa de a ierta şi de a iubi în cuvinte. Şi povestea unei nevoi. Nevoia de a ierta şi  nevoia de a iubi. Ocolind cuvintele, dincolo de ele, şi totusi cum altfel dacă nu prin  ele. Este cartea Iuliei, pentru ca este scrisă şi citită de Iulia (şi uneori de Grieg),  pentru că este un fel de roman în roman, şi pentru că este un fel de scrisoare (carte)  între cei doi. Şi pentru că actul lecturii este actul erotic suprem între cei doi, modul  suprem de a se dărui unul altuia, tocmai pentru că îi priveşte indirect, pentru că  este despre ei fără să fie cu ei. Pentru că literatura este, până la urmă, un mod de a  evada din cuvinte prin cuvinte, un mod de a ajunge la celălalt. Este actul suprem de  altruism.

Dacă o să vă placă, să-mi spuneti! (Să-mi spuneţi şi dacă nu…).

(p.s.  Am speranta ca lecturarea acestei carti il va determina pe Vania sa renunte la gandurile negre din ultima vreme.

p.p.s. Tin, deasemenea sa multumesc catorva oameni care m-au incurajat cu laudele si cu criticile lor si fara de care romanul nu ar fi aparut: Vladimir Bortun, Amalia Trepca, Iulian Costache, Octavia Sandu, Razvan Andrei si lui Marin Mincu – cel caruia ii este dedicata cartea (lui si Marei) ca o reparatie pentru o invitatie de a citi in cenaclu >Euridice< pe care, din pacate, n-am onorat-o si pe care acum, ca unul dintre noi a murit,  n-o voi mai putea onora niciodata. Ii multumesc deasemenea lui Cristi, Diei, Iuliei,  – si tuturor acelora – care citind fara sa stie fragmente din roman, au avut dintre cele mai incurajatoare cuvinte si m-au facut sa-l scriu pana la capat).

O prea-inspirata biografie

(Am vrut, mai aievea, sa incheg o biografie. A mea, nu a alt-cui-lea. Cum m-am pus sa scriu – pac, inspiratia.

– Pe caine, zic eu, mirandu-ma socratic, da’ ce cauti aici. Falfai de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul si nu zise nimic. Eu am asteptat cateva minute apoi iarasi:

– Hai, du-te, las’ ca te chem eu cand e timpul. Du-te, zic iarasi, dupa o pauza, dar ea falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul (si ce picioare, dumnezeule!) si nu zice pas.

Neavand ce sa fac, fortat la inspiratie, iata ce mi-a iesit drept biografie. Va spun ca nici voi n-ati fi reusit ceva mai bun daca ar fi stat toata ziua pe capul vostru. Si acum cand scriu e aici, de-a dreapta. Falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul, si nu zice pas).

Născut la Reşiţa, am copilărit tot acolo, neavând de ales. Lucrurile astea aveam să le înţeleg însă mult mai târziu. Am mers apoi la şcoală pentru ca erau mulţi care mergeau, până şi sora mea, de la o vreme. Eram înnebunit după matematică; înainte de ea şi în timpul ei; al orei. De matematică. Din motivele astea, prin 2004, după ce mi-am dat Bacu’ (de dragul rimei, desigur) m-am decis pentru filosofie, la Bucureşti (de dragul filosofiei, de astă dată). Şi pentru că nu mai era nimeni care mergea acolo. De atunci sînt înnebunit după fete; înainte de ele şi în timpul lor. Al fetelor. Cam asta ar fi. Restul se întâmplă chiar acum, eu sînt încă în viaţă.

Locul naşterii mele

Orbirea mea cerşeşte îmbrăţişările tale. e dezgustătoare ziua de azi, lumina ei se târăşte ca o gogoaşă de fluture pe străzile acoperite de mâzgă. cine ar putea să se bucure de ea? nu venea de nicăieri nimeni. numai câinii se apropiau ca nişte fluturi de mine, dumnezeii lor de fluturi cu gurile pline de bale ca de şampanie! i-am lovit cu bocancii în burtă, burţile lor amorţite ca nişte clopotniţe au sunat înfundat a moarte de om. le-am zdrobit cu câţiva bolovani ţestele lor colorate de fluturi. aproape că nu mă mai puteam opri să mă bucur de cât de frumos arătau creierele lor îmbrăcând bordura ca nişte dantele. ce reuşisem acolo, din pură-ntâmplare, avea să rămână nevăzut de nimeni. nimeni nu avea să se bucure de trecerea fugară prin lume a acelei neverosimile instalaţii. de asta m-a copleşit o tristeţe stridentă, care m-a făcut să distrug, din câteva lovituri de bocanc, tot ce reuşisem, aproape în silă, puţin mai devreme. şi să mă depărtez de locul acela ca de locul naşterii mele.

Bolile de piele la trilobiti (17)

Farsa unui iubitor de animale

Cand capitanul Saragoza fu adus fortat la curte dupa expeditia nereusita din care s-a intors singur si din pacate in viata, fu nevoit sa astepte mai bine de doua ore pana cand regina si regele se inapoiara din lunga lor plimbare alaturi de cei 12 caini din rasa pitic portughez (asemenatoare rasei soricarului).  Timp de doua ore bietul capitan Saragoza se chinui sa puna la cale o explicatie credibila, sa inventeze o poveste care sa-l indreptateasca, daca nu la o noua expeditie pe mare, cel putin la atat de ravnita libertate. Si iata, dragii mei copii, ca sosi si timpul cand regele si regina intrara, inconjurati de suita canina si prea frumos latratoare, dand cu ochii de creatura mahnita a batranului capitan Saragoza, cel care fusese recuperat de pe mare intr-o stare jalnica si cu totul din intamplare.

Cum ii vazu pe cei doi, capitanul Saragoza dadu sa se arunce la picioarele lor, intr-un gest de neinteles si disperat, ca si cand i-ar fi trecut prin minte, pentru o clipa, sa marturiseasca intreg adevarul, insa pe drum gestul lui se preschimba in altceva, iar capitanul se trezi cocolosind si mangaind unul dintre catelandrii care sarira pe el mai mult in joaca.  Tristul capitan Saragoza simti ca aceasta nu fu doar o intamplare, ci prilejul asteptat de a-si arata gratitudinea fata de inaltimile lor, dintre care cel putin una era suficient de labila psihic ca sa fie pacalita.

– Deci iti plac cainii, intreba ranjit regele Portugaliei, privind amuzat catre capitanul Saragoza care se caznea sa-si arate toata dragostea de care un iubitor al acelor scarboase animale ar fi putut da dovada.

– Nu numai cainii, raspunse cu satisfactie  jucausul capitanul Saragoza, prinzand putin curaj, ci toate animalele. Si dintre toate animalele, maria voastra, cel mai mult imi plac copiii, adauga Saragoza, jovial, insa gluma atarna cateva clipe in aer, intr-o tacere aproape perfecta, ca un strop de sudoare care nu stie pe care parte a nasului s-o apuce. Dar apoi, regina-mama se indura de el si inzbucni intr-un ras care cantari mai mult decat toate argumentele pe care capitanul Saragoza le-ar fi putut aduce in apararea sa. Deodata cu ea izbucni in ras nu doar intreaga asistenta de la curtea regala, ci pana si patrupedele dadura semne clare ca se amuza pe cinste.

Si asa incepu un nou capitol al vietii capitanului, care se vazu, in doar doua luni de zile, comandantul unei alte imbarcatiuni, pregatit iarasi sa se intoarca pe mare cu o sarcina la fel de importanta ca si cea dintai. Despre toate aceste lucrucri insa vom mai avea ocazia sa ne dam cu parerea si cu alte ocazii.

Inceput de roman

– Suntem gata să vă ascultăm atunci. Mai aşteptăm pe cineva?, întrebă unul dintre avocaţi, întorcându-se către tânărul care îl însoţea, şi care stătea înghesuit pe scaunul din colţul mesei. În loc să răspundă, tânărul clătină nesigur din cap, hotărându-se până la urmă pentru un răspuns negativ, pe care îl murmură apoi, ca pentru a se asigura că fusese înţeles.

Ca şi când semnul ar fi fost adresat bărbatului îmbrăcat sumar, cu o figură mohorâtă, în jurul căruia era adunată întreaga asistenţă, acesta dădu să se ridice, de parcă şi-ar fi amintit ceva, apoi căzu înapoi pe scaun, ca un corp inert. Dacă l-ar fi văzut cineva acolo, în camera îngustă în care se înşirau, de la stânga la dreapta, cei doi psihiatri, apoi cei doi avocaţi, apoi, în sfârşit, tânărul care adormise aproape cu caietul sprijinit pe genunchi, ar fi spus că bărbatul nu se mişcase de acolo de câteva zile bune. Şi într-adevăr, n-ar fi greşit prea mult. După ce mai ceru un pahar cu apă, şi permisiunea de a vorbi cu Duhul Sfânt, prin telefon, la numărul deja indicat, bărbatul păru să capituleze din nou, aşa cum o făcuse cu câteva ore înainte. Capitularea devenise punctul de pornire al unei noi ofensive.

– Am să vă spun totul, zise cu nedisimulată sinceritate, frecându-se la ochi, ca şi când s-ar fi străduit să-i vadă pe cei care stăteau în jurul lui şi nu acele înfăţişări fantasmatice care îi tulburaseră întreaga noapte şi care locuiau într-o lume din care nimeni în afară de el nu mai făcea parte. Însă pentru asta, reveni el pe un alt ton, de parcă ar fi găsit dintr-o dată un motiv să se bucure, vă rog să citiţi cu voce tare mesajul acesta pe care Duhul Sfânt m-a însărcinat să vi-l trimit vouă, şi prin voi spălăturii ăsteia de naţii împuţite care doarme ca un beţivan într-o margine de şanţ. Hai, citeşte! Răcni el către tânărul care nu schiţă nici cel mai mic gest de a lua hârtia împăturită ce îi fusese întinsă peste masă. Părea obişnuit cu asemenea gesturi şi deja plictisit de tot ce avea să se întâmple.

Văzând că nimeni nu ia în serios mâna de care atârna ca o batistă folosită hârtia prin care Sfântul Duh binevoise să iasă din tăcerea lui bimilenară şi să se adreseze omenirii, Cosmin aruncă hârtia pe masă, deznădăjduit, şi se prăbuşi înapoi pe scaun. Să dispară ar fi putut numai dacă s-ar fi concentrat foarte tare, dacă ar fi închis ochii foarte strâns, până s-ar fi umplut totul de dansul relaxant al culorilor şi de nesfârşirea goală a întunericului. Bine, nu-i ieşea chiar întotdeauna, şi avea să dea greş şi acum, asta pentru că era obosit, pentru că nu dormise de o noapte întreagă, de mai multe nopţi, se gândi el deschizând ochii ca şi când s-ar fi aşteptat ca toţi ceilalţi să fi dispărut între timp. Dar nu, nici de-al dracu’. Stăteau acolo ca nişte statui îmbrăcate nepotrivit şi în grabă, îşi zise, şi gândul acesta îl umplu de furie şi-l făcu să se ridice de pe scaun, ameninţător, lovindu-se cu genunchii de masa fragilă din lemn pe care fu cât pe ce s-o răstoarne.

– Canalii împuţite!, zbieră el, căutând în gând o continuare potrivită, apoi, vrând să lovească cu pumnul în masă, constată că mâinile îi era prinse una de alta cu două inele groase de metal. Ca şi când lucrul acesta l-ar fi făcut să-şi amintească totul, se prăbuşi înapoi pe scaun, redevenind individul docil de mai înainte. Dacă într-adevăr vederea cătuşelor, sau mai curând a celor doi paznici care se apropiară imediat de uşa încăperii, fiind gata să intervină la cel mai mic semn, l-au făcu pe Cosmin să-şi reia locul, nu ar fi putut să spună nimeni cu certitudine.