Bolile de piele la trilobiti 11

E însă imperios să spunem că, dacă este să dăm crezare jurnalului de bord al căpitanului Saragoza, descoperit în aceeaşi vreme cu nefericitul document despre care fu mai devreme vorba, lupta dintre cele nave s-a încheiat cu o remiză care a mulţumit ambele tabere. Mai mult decât atât, se pare că la finalul ei s-au schimbat invitaţii de complezenţă şi cărţi de vizită. Bravul căpitan Saragoza a acceptat chiar şi un schimb de însemne cu formaţia adversă, dintr-un avânt filantropic care nu avea să rămână fără urmări. Schimbul acesta de însemne l-a pus în dificultate, mai întâi, chiar pe autorul rândurilor de faţă, care se văzu în situaţia de a trebui să ia o foarte grea hotarare, renuntand la unele dintre cele mai frumoase alcătuiri de cuvinte care i-au reuşit până aici, de vreme ce nu ar mai putea să vorbească cu temei despre nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, decât dacă ar dori, prin aceasta, să-l inducă în eroare pe cititorul a cărui atenţie nu a fost nici până acum menajată.

În vreme ce căpitanul Saragoza cădea pe gânduri, mulţumit totuşi de rezultatul înfruntării, nava care purta însemnele piraţilor se depărta de cea care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, după un schimb de identitate care deşi păruse cel mai potrivit pe moment, se va dovedi extrem de băgubos pentru ambele părţi. Dar despre aceste lucruri vom pomeni cu altă ocazie.

Bolile de piele la trilobiti 6

Căpitanul Saragoza avea sincere momente de tristeţe, ba chiar depresie profundă, când medita la adevărul incontestabil că de tot şi de toate se alege negreşit praful, că totul e inutil şi că pentru nimic în lume nu merită nici măcar să-ţi târăşti picioarele de la o punte la alta, deşi el tocmai asta făcea, în vreme ce ofta jucându-se cu heruvimul de aur şi frământându-l în mâini ca pe o minge spartă. În aceeaşi stare de depresie profundă, aplecat peste babord, cu privirea împrăştiată ca un foc de artificii l-a surprins şi atacul piraţilor, a căror ambaracaţiune ar fi putut fi zărită la orizont suficient de devreme pentru ca întâlnirea cu ei să poată fi evitată. Acest lucru nu s-a întâmplat însă din păcate pentru că echipajul uneia dintre cele două nave purtând însemnele Casei Regale a Portugaliei era peste măsură ocupat cu alinarea căpitanului Saragoza care nu se mai putea opri din plâns şi care se stăpâni în ultima clipă să nu arunce în apă ochiul acela auriu, pe care îl cântărea în mână ca un bun jucător de fotbal american ce se pregăteşte pentru o lovitură imparabilă. Dacă n-a făcut gestul acesta care ar fi echivalat cu o sinucidere, este pentru că Benigno, unul dintre marinarii cei mai apropiaţi căpitanului, apreciat de toţi pentru îndemânarea cu care ridica sau cobora velele de unul singur pe vreme de furtună, i-a smuls din mâini în ultima clipă busola, iar căpitanul Saragoza a izbucnit într-un plâns vindecător, care avea să fie totuşi fatal întregului echipaj, desigur.

În timp ce întreg echipajul era preocupat de cele amintite mai devreme, nava străină care purta celebrul şi ameninţătorul însemn se apropiase suficient de cele două nave care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei încât să poată începe acţiunea de luare în stăpânire a celor două ambarcaţiuni, sau, în cazul cel mai nefericit, de scufundare a lor, lucru care era cel mai posibil, deşi nu şi cel mai dezirabil. În loc să ordone punerea în funcţiune a celor două tunuri cu care era echipată propria sa navă, cele mai bune tunuri cu care fusese vreodată dotată o navă cu vele, căpitanul Saragoza, străbătut de sentimentul inutilităţii tuturor lucrurilor ca de un spasm, a ordonat cu voce răguşită să nu se clintească un deget împotriva piraţilor. Fiecare îşi are propriul destin, continuă oftând căpitanul Saragoza, şi cu vocea tot mai sugrumată de plâns, şi nu i se poate sustrage, orice ar face şi oricât ar încerca. Să ne aşteptăm deci soarta, dragii mei copii, şi să ne împăcăm cu ea înainte de a veni, pentru că de schimbat nu putem schimba nici o iotă, îşi aminti inexact căpitanul Saragoza un citat din biblie, şi toată lumea păru cuprinsă de stupoare în faţa atitudinii bravului căpitan, care ar fi fost altădată gata să se împotrivească de unul singur unui asalt din partea piraţilor, şi cu oarecari şanse de reuşită, desigur.

Bolile de piele la trilobiti 2

Dacă am ajuns totuşi să vorbim despre cauzele celor trei săptămâni de derivă – trei săptămâni de excese şi dezmăţ la care s-au dedat marinarii ca la o partidă de dragoste după care masculul-călugăriţă aşteaptă să fie despuiat de existenţă de călugăriţa-femelă – atunci nu putem totuşi porni de-a dreptul, trebuind să urmăm un drum sinuos şi uneori al naibii de plicticos, la sfârşitul căruia, s-o spunem drept, habar nu avem ce ne aşteaptă. Asta şi pentru că nici noi şi nici marinarii care s-au îmbarcat pe cele două nave purtând însemnele Casei Regale a Portugaliei nu ştiau că ceea ce li se pregătise odată cu această expediţie era, până la urmă, un experiment, sau cel puţin aşa trecea în ochii multora – mai puţin în cei ai căpitanului, dar despre acest lucru nu vom vorbi aici.  

Cu toatea acestea, e foarte important să spunem că pentru marinari lucrurile s-au desfăşurat, cel puţin în prima etapă a călătoriei, la fel ca întotdeauna, cu excepţia, desigur, a înlesnirilor care le-au fost aduse de frânghiile parfumate, de detectoarele de ţărm şi de cizmele cu stabilizatori, care le îngăduiau şi celor mai nepricepuţi marinari să străbată în voie punţile ambarcaţiuniilor care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei chiar şi în timpul celor mai mari furtuni. Dar pentru că nu ne propunem să supunem cititorii la chinul unei enumerări care ar trebui să cuprindă un număr mare de obiecte ce aveau să schimbe cu totul viaţa la bord, şi să pună bazele navigaţiei moderne aşa cum o cunoaştem astăzi, ne vom mărgini la a discuta despre un singur obiect de la bordul unuia dintre nave, în opinia unora mult mai preţios decât acele cizme cu stabilizatori, care aveau să fie foarte preţuite printre băştinaşii insulelor Antilele mici, aceştia folosindu-le pe post de recipiente sacrificiale. Iată însă iarăşi alte chestiuni care nu privesc pe nimeni, şi care n-ar fi trebuit consemnate decât, poate, în cărţile de istorie, în dreptul zbuciumatului secol al XVIII-lea, secolul celor mai tulburi şi incerte transformări ale omenirii din întreaga ei istorie de până atunci.  Dar despre chestiunile acestea am discutat cu alte ocazii şi în alte împrejurări decât cele de acum. Să revenim aşadar, pe cât ne stă în puteri, la cele două ambarcaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi de care atârna, în ultima dintre cele trei săptămâni în care cele două nave s-au aflat în derivă, alături de însemnele amintite, steagul triunghiular, dar mult mai uşor de identificat, cu însemnele piraţilor. Aceste evenimente vor trebui să mai aştepte însă până când ne vom putea apleca întreaga atenţie asupra lor.