Strigătul mesei tăcerii

Scuplturile sînt nemişcate şi mute. Strigătul lor are densitatea pietrei îmbătrânind şi degradându-se; strigătul lor este suferinţa formei într-o materie stâlcită înflorind de muşchiul nepăsării.

Cât de mult regretăm o idee pe care, pentru că nu apucăm s-o scriem, recade în neant? Ştim că am pierdut-o pentru totdeauna. În ansamblul de sculpturi de la Târgu Jiu, Brâncuşi ne-a lăsat, scrisă în piatră,  legenda ctitoririi – spune Noica. Într-o inspirantă intepretare a coloanei infinitului Dan Puric vorbea despre dimensiunea jertfelnică a poporului român. Sculpturile sînt acum resorbite de pământul din care s-au ridicat, forma este resorbită de materie şi riscă să recadă în nimic. În nimicul nepăsării şi al indolenţei noastre. Nu în nimicul din care au fost create, ci în nimicul din care nu se vor mai întoarce niciodată.

Să fie şi sculpturile brâncuşiene încă un dar pe care nu-l merităm?

sursa foto: Nea Costache