poem într-o gamă minoră

să îmi scapi mereu. să fugi şi să nu te uiţi înapoi. eu o să inventez, în graba disperării, o geografie în care să ne putem întâlni, în care să te pot avea, la fel ca înainte. mai definitiv şi mai sângeros decât înainte. un oraş apoi o stradă, apoi o cameră în care să te urmăresc pretutindeni ca un ucigaş. asta o să-mi ia foarte mult timp. foarte mult. tu o să poţi ajunge foarte departe, până acolo unde nici măcar gheara disperării mele n-o să te poată ajunge, până acolo unde o să fiu forţat să-ţi spun ea ca să mă mai pot gândi la tine, ca să mai pot iubi până la tine. tu o să fii atât de departe încât de furie şi de neputinţă eu o să mă laud în faţa tuturor cu absenţa ta de pretutindeni. asta o să-mi ia foarte mult timp, pentru că tu o să lipseşti cu multă râvnă, şi lipsindu-mi o să poţi ajunge foarte departe şi n-o să-ţi pese şi n-o să mai ştii. o să-mi fie tot mai uşor să scriu, prezenţa ta mă făcuse neputincios şi cu cât eşti mai departe de mine cu atât îmi vine mai uşor să refac din cuvinte tot ce aş fi vrut să trăiesc cu tine şi să îndrept tot ce am trăit. cu atât e mai frumos şi mai simplu între noi totul. cuprins de înfrigurarea scrisului viaţa mi se pare o ciornă uriaşă plină de trăiri incerte, împlinite numai pe jumătate, plină de nesiguranţe, de ezitări, de greşeli. fără tine e tot mai uşor să corectez totul şi să trec pe curat adevărata viaţă, aseptică, cea care nu poate fi trăită, dar care merită pusă în vitrină asemenea unui manechin. şi munca asta mă consumă şi mă întârzie foarte mult încât reuşesc tot mai rar să-mi fac timp să trăiesc. şi, cumva, nici nu ţin morţiş la asta.

antipoem

vei fi albastră şi rece ca umbra de la picioarele tale. o vară cu cer. foarte subţire şi de nestrăbătut. oricând ai fi, eşti sub un clopot de sticlă. destul că orice apropiere de tine se consumă pe căile altor simţuri decât ale mele. trupul tău se poate număra pe degetele de la o mână. te recunosc numai atunci când cumpăna lunii se leagănă deasupra ta, şerpeşte, iscându-ţi acest fel de trup. care e mai mult liră, decât trup. cânt şi desţelenesc vitrinele aerului dintre noi şi zvârl pretutindeni arginţi la răspântii. nerăbdarea mea se preface în gheară. în noaptea spre tine, eu însumi mă prefac, pe rând, când în turnuri când în ruine. cât de tânără eşti. atât de tânără încât aerul pe care îl expiri e poros şi verde, ca şi când ai avea încă în loc de plămâni frunze de iederă. o, tu, visul celei dintâi euglene. te scriu şi în urma cuvintelor se vede chipul tău şi mâna ta fluturând ca o bancă verde într-un parc. scriu, şi un fel de lapte mi se scurge prin degete, un fel de sânge, un plânset necontrolat care mi se adună sub unghii.

poem de dragoste

tu eşti fluviul amazon
înecând turme de antilope.
eu sunt disperarea lor
însemnată în urmele violete
de copite lăsate în mâl.
tu mă strigi ucigându-le
de-a valma,
eu îţi scriu,
cu moartea lor,
poeme de dragoste.

mi se cere prea mult

apăs aceleaşi litere, degetele tresaltă la atingerea nasturilor tăi roşii, aleargă până la ultimul presimţind şoselele netede ale trupului tău, alcătuind într-un altfel de alfabet seara de până atunci, întâlnirea noastră de la metrou, drumul până acasă. întunericul ne găzduieşte ca un muzeu de istorie a luminii, camerele lui nenumărate sticlesc de copilăriile noastre în care nu ne întâlniserăm încă, adolescenţe trecute aşteaptă răbdătoare în spatele unor vitrine ca nişte costume de epocă în care ne închipuim râzând cum ne-ar sta; suntem peste tot noi, dar suntem unul fără celălalt şi asta ne face să nu ne mai putem recunoaşte. până la ultimul nasture, arcuindu-se în ţipete ascuţite uneori sau tăcând prelung, degetele mele îşi amintesc altfel cum m-ai privit ieri, rescriu trecutul cu semnele trupului tău, corectează cu multă răbdare, făcând largi decupaje care ne fac să ne pierdem uneori conştiinţa. acum suntem atât de aproape încât toate femeile pe care le-am mângâiat redevin tu, tu cea care creşteai zgomotos în sângele lor şi care mă chemai înăuntru. eu n-am reuşit niciodată să le iubesc până la tine. mă înveţi că trupul lor nu fusese decât o îmbrăcăminte a ta, că fiecare clipă ne-ar fi putut aduce înapoi aici, în camera ta, şi eu apăs cu palmele buzele sânilor tăi ca pe nişte nasturi roşii, arzători, care îmi pătrund în piele. mi-e frică şi cumva mi se cere prea mult.