a creature called time

it’s the mornings when i feel it the most
the heavy shadow of years past
growing threateningly like a deamon’s wings
i feel older than the universe
with every breath of air that forces itself into my lungs
like a resolute woman trying a pair of shoes
too small to fit her.
sometimes it feels like I am breathing you
all naked, with your smile filling my windpipes
like forgotten notes of a chopin nocturne
being slowly downloaded into my blood
ever so painfully
and then, finally, it’s the afternoons
when young girls
wearing red sneakers and airy dresses
pass me by
while their scarves wave at me with indecent irony
it’s the hours when driven mad by heat
dogs chase yellow taxis full with perfume and plans
for the evening dinner
it’s the hours when I choke on your dark hair
trying to figure it all out
what’s left of everything and which way to go
and the sounds, the heat and my thoughts of you
fade ever so painfully
slowly breaking down into something else
as if my whole life were a complicated digestive process
of a strange creature
called time.

sinaxar

nimic geamuri ude tăcere mai înainte de a începe
prelungirea dezamăgirii deznădejdiei fricii
prăbuşirea în pat, nesomnul, ajutorul venit prea târziu…
cu sângele ăsta îngroşat trebuie să scriu
să mânjesc spaţiile virtuale, pereţii reflectorizanţi
ai lumii mele în care greul e dus de timp
în care totul ameninţă să se sfârşească pentru că
nimic nu mai poate începe
să siluiesc silabe să târăsc după mine rime
împerecheri moarte, împreunări nereuşite
din care cu braţele înainte şi scuturându-se de sânge
ca un câine ud ţâşnesc spre mine
feţi nenăscuţi cu platoşele lor strălucitoare
de ţipete
cu ochii încă nedezghiocaţi, hipnotizaţi
de trecutul lor embrionar
aşteptând să primească lumină
şi eu mă ţin cu mâinile de litere
fără să fiu în stare
ca şi cum aş avea undeva o spărtură
prin care totul se scurge înapoi în nimic
nelăsând nicio urmă
înainte să ajungă în burta creierului meu
unde mucegăieşte sinaxarul vieţilor mele pierdute
uitate, trăite la întâmplare, pe jumătate, pe sfert
unde nişte copii se joacă în lut
într-o maşină veche, ruginită, din care n-a mai rămas
decât fantoma unei caroserii
unde se desface o curte cu leşul unui miel
cu ochi groşi şi albaştri
de copil în vacanţa de paşti
duhnindu-şi căldura sub un liliac înflorit
care îşi scutură florile mici şi mov
între coastele lui golite de intestine
sub o pătură veche unde, sufocat de căldură
am ţinut în mâini sânii primei fete pe care am sărutat-o
ca pe nişte ouă de paşte decojite şi moi
şi am râs cu urme de gălbenuş între dinţi
fără să ştiu ce să fac mai departe
într-o cameră mică, răcoroasă,
unde vara citeam până când se întuneca
şi ieşeam să prindem lilieci cu plase de sârmă
ca să-i zdrobim de asfalt şi să-i dăm la câini
să ne luăm apoi la bătaie între noi
sau să râdem auzind maxilarele lor zdrobindu-le craniul
ca pe nişte nuci verzi
de care mi se înnegreau întotdeauna palmele
buzele gingiile
unde sub o viţă de vie
se deschid cu un scrâşnet porţile cărămizii de metal
şi o dacie crem intră cu spatele 
puţind a bezină şi, după ce bunicul coboară,
a răchie de prun
unde în gemetele liniştitoare ale sobei
am dormit singurul somn 
de care m-am odihnit vreodată…

am pierdut, am învins!

nu mai e nimic de văzut de salvat
s-au uzat stindardele s-au tocit chemările la luptă
am pierdut am învins
nimeni nu mai ştie
tot ce contează pentru noi acum
e să ajungem undeva şi să ne aşezăm jos
să ne întindem să dormim să murim
măcar cinci minute
să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm hainele să ne privim trupurile
şi să râdem de ele să le scuturăm de praf
şi să râdem de rănile lor să le dispreţuim
sau încă mai mult să nu ne pese
poate că alţii vor găsi în ele
semnele înfrângerilor şi victoriilor noastre aşa cum
inelele truchiurilor de copac poartă în ele fără să ştie
semnele anotimpurilor
poate că alţii ne vor dezgropa şi ne vor căuta numele
trângându-ne afară pe buza gropii comune a istoriei
în care zac de-a valma oasele criminalilor alături de
oasele celor ucişi de ei
întro îmbrăţişare dincolo de orice victorie sau înfrângere
dincolo de orice dreptate dincolo de orice răzbunare dincolo
de orice sens
poate că ei vor reuşi să înţeleagă mai bine decât noi
în locul nostru
la ce bun
înainte să-i cadă ei înşişi pradă
poate că ei vor reuşi să ne înţeleagă destinul
citind în pictogramele fără sens ale osemintelor noastre
poate că ei ne vor spune povestea
şi noi ne vom putea în sfârşit odihni în ea
de-adevăratelea

o să fie (până la urmă)

o să fie mâine

aşa am crezut pentru un timp

şi m-am gândit că era bine

ploua stropii cădeau pe asfalt

în întuneric

îi simţeam

aş fi vrut să-i aud

o vreme aşa mi s-a părut

nu ştiu dacă trebuia să plec

foarte aproape de tavan

în camera goală ardea un neon

era aşa de frumos aşa de nedrept

şi aşa de linişte

o să-mi schimb cămaşa şi bluza

o să las totul să se repete

ce rău e în asta

o să mă prefac o să aştept

o să fie noapte până la urmă

o să fie bine.

totul va fi (bine)

[…] au venit felceri să taie ce e în plus,
cum i-au tăiat bunicului piciorul.
dacă se întâmplă să taie cu prea multă râvnă,
m-a consolat mama,
poţi oricând reface totul dintr-un lemn bun,
de esenţă tare, mirositor în tot universul,
până în mormântul adânc al bunicului
pe care stă duhul sfânt şi-l cloceşte,
scoţând un fel de fum alburiu şi un ţipăt dacă îl atingi.
(şi din când în când scoţia)
[…]
când lucrurile cele mai simple sunt gata
trebuie construită în ele toată aparatura de rotiţe zimţate,
elice metalice, curele de transmisie, mici ochişori paraplegici,
micuţe fărâme de sinceritate
cu care lucrurile să-şi facă confesiuni unele altora;
în fine, fiecare lucru trebuie prevăzut cu o broască
şi o cheiţă trebuie să aştepte în ea să fie întoarsă.
(ca să nu uit de asta, făceam un nod în batistă).
iată, apoi mă aşezam pe o piatră
desenată într-adins cu multă moliciune
şi începeam să-mi închipui restul.
mă gândeam tot mai intens la ceva minuscul,
fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă,
ceva doar cât o umbră de unghie în oglindă,
pentru care, mai târziu (îmi făceam deja planuri),
să pot inventa microscoape şi tot felul de nume sofisticate
într-o limbă plină de consoane
despre care deocamdată nu ştiam mare lucru.
aveam cumplit de multă treabă (nu-mi ardea de dezmăţuri)
şi bunicul era şchiop sau murise,
sau fusese aruncat de mult într-o luptă pe o altă planetă,
inventată de altcineva, la mâna unor puşlamale ca mine
iar mama făcea rebus pe covorul din sufragerie
şi n-avea niciodată timp (atât de muncitoare era, săraca).
iată cât de singur eram în încercarea mea!
cam fără chef am apucat uneltele facerii şi m-am pus pe treabă:
o noapte întreagă am trudit la celule de toate felurile,
(şi atunci nu erau aparate ca azi)
am meşterit o recuzită bogată înăuntrul lor
ca sertarele pline de piuliţe în care umbla numai duhul sfânt
şi bunicul (şi din când în când cărtărescu, dar îşi acoperea foarte bine urmele).
după vreo 10 ore de muncă intensă mi s-a făcut rău
de hărmălaia pe care o creasem
şi am rugat-o pe bunica să-mi aducă o cană cu suc de soc
care creştea pretutindeni pentru că era planta mea preferată.
(era singurul lux pe care mi-l permiteam,
şi-o desemnasem pe bunica, din lipsă de personal,
să se ocupe cu fabricatul licorii).
pentru că firile inteligente lucrează mai bine noaptea,
eu preferam să dorm ziua, iar mama făcea mai departe rebus
pe covorul din sufragerie, dar se antrena deja pentru cel mai mare, din hol.
pentru mama inventasem, în grabă, un concurs mondial de rebus
pe care urma să-l câştige.
(sora mea înprăştiase hărţi peste tot şi sărea dintr-o ţară într-alta)
[…]
când m-am trezit din anestezie,
am ştiut că lipseşte ceva şi aşa mi-am dat seama cât de singur eram
că nici nu îndrăzneam să vorbesc despre asta.
dar erau o sumedenie de urme prin cameră:
urma zilelor în care murisem aproape
mirosind a spirt şi a bandaje şi a cărţi de joc folosite
urmele gesturilor cu care chirurgii şi asistentele
indicau ustensilele care trebuiau folosite
şi, mult mai neclare, urmele cuvintelor de încurajare
care se auzeau de dincolo de uşă
şi spaimele pe care n-ar fi trebuit să le aud
apoi, mult mai clară, urma mamei
care încerca toate cuvintele cu şapte litere care-i veneau în minte
le desfăcea pe degetele ei şi le număra, în timp ce eu tăceam,
şi-i creşteam mamei binevoitor mereu alte şi alte degete
ca să poată număra, săraca, până la paişpe mii şi ceva
eu tăceam (am mai zis asta) dar în secret tăceam deja despre altcineva.
acum ştiam, scormonisem cu mintea mea ploioasă
până la adevăratul motiv pentru care dumnezeu
îşi murdărise mâinile cu adam.
îmi bătea inima tot mai tare şi cheiţele se învârteau frenetic în lucruri,
încuviinţându-mă.
ştiam de ce creaţia trebuia să treacă prin adam ca printr-o gară de provincie
înainte să atingă destinaţia finală
şi asta avea să mă ajute şi pe mine să-mi desăvârşesc creaţia.
adam era unealta divină de cucerit eve, peţitorul divin,
intermediarul neţărmuritei dar atât de timidei iubiri divine.
dumnezeu plănuise totul, din prima zi,
aşezase toate lucrurile după o schemă perfectă,
pentru ca, la sfârşit, eva să-i cadă în braţe.
tot tam-tamul creaţiei nu fusese decât un pretext,
aşa cum toată furia divină revărsată asupra perechii adamice
n-a fost decât accesul de gelozie al unui dumnezeu înfrânt de propria-i armată,
ca napoleon la waterloo.
dar eu căscam deja liniştit ştiind că n-aveam să repet greşelile lui
mai era foarte puţin până când totul avea să fie gata
şi figurile geometrice din jurul meu se schimbau, la nesfârşit,
unele într-altele ca şi când ar fi îngânat, liniştitor:
totul va fi bine, puiuţă, totul va fi bine.

victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează

eu respir că mi se face în mine sete. decupez cu ceva ca un foarfece, ceva ca o palmă de-a ta, mai aproape de mine, cu coatele atent sprijinite în tăblie. reculul îmi smulge bocete spectaculoase. cu ceva ca un fel de mână de-a mea scriu fiindcă nu mă mai pot controla şi opri. o mască îmi înscenează un chip. decupez mai departe, fac un rotocol, încă unul, până îţi simt pe degete ceva albastru dar sălciu ca o picătură de sânge. ceva ori e sânge ori e altceva de altă culoare. miroase a abur dinăuntrul tău. te iubesc, mi se face rău şi vărs un fel de lichid amniotic mirosind a portocale lângă mâna mea care ţine foarfecele, tremurând sub biciul reculului, şi mâna mea ca o lanternă scriind cu febrilitate mai departe tot ce mă traversează împreună cu ceea ce urmează să gândesc. se face în mine o redistribuire a funcţiilor respiratorii, circulatorii, urinare. se votează acum pentru plămâni, acum pentru inimă, acum pentru rinichi. se strigă, se fac aranjamente între organe. politica trupului meu e un hăţiş înghesuit de planuri, de incertitudini, de lupte. ai vedea ceva asemănător dacă ai privi la microscop diviziunile trupului meu în perioada alegerilor, când simt că ceva mă părăseşte, când mă închid în baie să respir sau să vărs. să-mi tărăgănez victoria şi înfrângerea în oglindă. tot ce mă traversează ajunge să fie cumva consemnat de mâna mea dreaptă care se angajează în depăşirea mâinii mele stângi. la capătul străzii creşte un zid cum creştea bunicul porumbei. mâna mea stângă virează mai departe, decupând cubuleţe şi sfere în ceva ca o carne moale, o mână pe care picură un lichid tot mai asemănător cu şamponul de care mă ustură ochii. e bună lumina. am să mă strădui să fiu gata până diseară. atunci o să sărbătorim împreună victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează.

trebuie numai să aveţi răbdare

despre hârtia roz cu care acopăr lampa

am scris

despre cum este să nu poţi

am scris

şi ca să fie totul ceva mai simplu

înainte să dau pagina

o să fac o promisiune

de care o să mă ţin

când o să am timp:

despre tot ce n-

am scris

până acum

o să scrie, cu siguranţă,

altcineva.

trebuie numai să aveţi răbdare.

only then (will I know)

if my heart and my bones if

my flesh and my blood

withered away some day

i won’t feel abandoned

i won’t lose all hope

but instead i’ll patiently wait

and not need them

until the air begins coughing out birds

and the trees start shouting their flowers at me

and the morning unleashes upon me

the mujahideens of your presence

 

only then will I know

it is time.

zâmbetul tău e ca o cameră cu uşa crăpată puţin, 
cât să se audă scârţâitul căluţului de lemn 
al copilăriei mele. 
mai departe, în sud, 
părul tău se varsă în elba, 
mai departe, în sud, 
cartea îmi alunecă de pe genunchi. 
se clădeşte o linişte între noi; 
bună draga mea, iată, urmele copiilor noştri 
se pierd în noi ca o formă albă 
care ne intră în carne. 
mai departe, în sud, 
disperarea şi singurătatea mea 
se varsă în elba cea sfâşietoare. 
mai departe, în sud, pur şi simplu 
încetez să fiu. 
mai departe, tot mai departe, 
în sud.

apa cu stea

din aşternuturi creşte o dimineaţă albă ca albul ochilor ei. e limpede în mine şi e acasă destul cât să-mi aşez hainele pe spătarul scaunului, cât să aştept, amintindu-mi de ea, somnul. prin somnul meu roşu curg venele ei. mâinile mele se strâng ca un fluture, ea mi-a spus poate, altcândva. fumul m-a purtat pe braţe afară respirându-mi-o din plămâni pe ea. am luat mâna, mi-a atins pleoapa. creşte chipul ei în mine cum se ridică din apele cerului luna până când n-o mai poţi cuprinde. privirea mea se goleşte într-una de pietricele albe ale chipului ei, il aşază înapoi şi înainte, ca o clepsidră, mângâindu-i fiecare grăunte de trup. lumina se împuţinează, sânii ei poartă o cruce. valul cald al mângâierilor ei îmi curge pe sub bluză ca un var stins. adormind, aşez ceva între mine şi moartea mea..