polifonie

o, învierea e atât de uşoară şi atât de plăcută, e ca şi când mâna ţi-ar aluneca de pe braţul fotoliului într-un fel de somn mângâietor, învierea e tot un fel de moarte, e celălalt triunghi al clepsidrei, e tot un fel de răstignire bruscă, numai că se întâmplă mult mai des, se întâmplă în timp ce ne sărutăm, se întâmplă în timp ce tu te laşi mângâiată, în timp ce te prefaci că dormi, înviem amândoi consumându-ne ca nişte lumânări, pâlpâind pe rând înainte şi înapoi, uneori mai mult dincolo decât dincoace, ne îndepărtăm şi ne apropiem, fără durere aproape, învierea e atât de uşoară şi de plăcută, ca o răstignire în doi, în ritmuri de jaz vibrând în întuneric ca un fel de cruce, redescoperindu-ne într-un alt spectru tactil, sonor, luminos, înviem şi ne îmbrăcăm repede trupurile crude, fosforescente cu o grabă animalică, rece, firavă. o, cum ne furişăm în moarte ca nişte gânduri murdare în lanurile de unduitoare dendrite, cum ne colorăm de strigătele învierii până globulele noastre roşii ajung de culoarea dragostei şi a mierii, rămânând apoi nemişcaţi ca un copil oprit brusc din plâns, ca o flacără îngheţată, eu uneori viu şi tu uneori moartă.

Advertisements

sic tranzit gloria caeli

întorcându-mă abia spre dimineaţă acasă, învins şi întru câtva ameţit, nu era deloc greu să-l iau drept înger pe cel ce se târa în faţa mea, de-a lungul străzii, cu aripile-i totuşi cabrate şi cu nimbul strălucindu-i cam ca un bec de 60 de watts. trebuie să-l urmăresc, mi-am zis, cu uimirea îndesindu-se în mine şi grăbind, pe cât puteam, mersul. deşi pe jumătate desfăcute şi atingând cu vârfurile ascuţite pământul, aripile rămâneau nemişcate, ca două buze enorme, îngheţate într-un zâmbet. nici vorbă de zbor. nu era greu să mă ţin după el şi chiar să rămân nevăzut, căci strălucirea nimbului trebuie să-l fi orbit ca o lumânare uriaşă. apoi, cât de brusc s-a oprit! atât de brusc încât ecoul paşilor mei înşirându-se pe caldarâm, străluci o clipă, ca un gâlgâit, înainte ca marea de linişte să-l fi acoperit. nimbul se mişcă scurt într-o parte şi-ntr-alta – abia dacă îndrăzneam să respir şi-aproape ajunsesem să cred că nimbul acela tocmai intrase la ceva bănuieli – dar apoi se auzi un fâşâit scurt, cumva liniştitor, ca de fermoar coborât; aripile se strânseră încet, într-un gest de sfiiciune şi teamă, iar nimbul scăzu ca o lampă cu gaz pe sfârşite, devenind mai curând albăstriu; apoi, cu un pocnet, se stinse de tot. în locul acela unde ceva mai devreme nimbul tresărise alarmat, ca o glugă umflată de vânt, întorcându-se într-o parte şi-ntr-alta, s-ar fi putut auzi acum o interjecţie molcomă, prelungă, aproape lascivă şi susurul blând al jetului de urină stropind bucuros caldarâmul. am aşteptat cu respirarea tăiată, nemişcat în întunericul deplin. după o vreme, tot cu un fel de pocnet scurt, ca de piston, nimbul şi-a reluat strălucirea oglindită de-acum în gălbuia băltoacă pentru cam o jumătate de clipă. cu aripile arcuite impunător, deşi totuşi numai pe jumătate, îngerul porni iarăşi la drum, oarecum uşurat. şi eu mi-am luat seama şi l-am urmat, ajungându-l, după câteva sute de metri şi trecând mai departe. ajuns în dreptul lui şi privindu-l cumva încurcat, i-am zâmbit; dar el nu mi s-a părut să se fi sinchisit.

de parcă caut, de parcă sunt căutat

nu eram în stare să; zilele se scurgeau inerte, ca nişte cadavre purtate de ape la vale. mă târam până la cuvinte. nu reuşeam să; singurătatea egală, monotonă, asurzitoare. voiam să-ţi scriu, dar simţeam cuvintele cum se subţiază în mine, nu mai puteam nici măcar să; moartea trebuie să fie asemănătoare, şi mai trebuie să fie de-adevăratelea. mi-e silă de orice gând dus până la; să rămână totul mai bine suspendat, frânt în chiar clipa în care; o jumătate de gură cu care nu se poate săruta. o mână cu care nu se poate prinde. un singur plămân, ca o a altă inimă. în locul inimii. ataxie deplină. atât. nu mai ştiu unde sunt. nu trebuie să ştiu. mă vărs dintr-o zi într-alta ca printr-o dumnezeiască canalizare. de parcă caut ceva. de parcă sunt căutat. mă întorc în matcă cărunt, cu voinţa atârnându-mi de ţeastă ca un steag. de parcă caut, de parcă sunt căutat. nu eram în stare să; mă târam; nu re;

***

sordida amintire de tren, pleoapele ei îmbălsămate, întunericul de molie orbecăindă al vagonului. toate astea mi se învârteau în cap când eram deja de ore bune ajunşi, când tu forfoteai pe lângă mine răsfoind batjocoritor o carte, apăsându-te pe umărul meu şi născând în mine acele buline care se cheamă instinct sexual, hrănind acele plante care se numesc plăcere şi care înfloresc mereu în apropierea ta; mă clatin de dorinţă şi cad ca un trunchi retezat de om mare, îmbătrânind voios, la lumina oaselor tale albe. şi până mâine o să fie mai întâi duminică, o să ne bucurăm de ziua aceasta prin împerecheri şi prin naşteri, o să ne agăţăm îmbrăcămintea de lustre şi o să costumăm spătarele scaunelor, iar noi o să ratificăm tot felul de tratate, goi ca nişte piei roşii abia născute, o să cântăm pe două voci oda bucuriei şi o să creştem în sfinţenie precum porumbeii în cuiburi. apoi o să ne închidem într-o cameră supunându-ne setei şi foamei, o să îndurăm, fiecare pentru celălalt chinurile de nepreţuit ale primilor oameni, până când o să încetăm, îmbrăţişaţi, să ne mai dorim altceva decât să ne devorăm unul pe celălalt, să ne îmbrăţişăm lăuntric, cu tuburile digestive, să ne ghemuim în alveolele pulmonare ale celuilalt şi să ne strigăm de acolo iubirea. n-ar mai exista nimic după, numai un fel de christos care îţi taie respirarea alcătuit din noi ca din două catene de ADN şi pe care fiecare dintre noi, dacă ar mai trăi, l-ar numi eu însumi.

vita nuova

la capătul înmormântării ştiam un singur lucru: că îmi căpătasem vocea mea, pe deplin personală, cu sincopele sau cu graba ei, că de-acum eram singur şi că singur trebuia să văd dacă merita sau nu să cresc mare, dacă merita să mai rămân sau nu în faţa mormanului de pământ proaspăt, pe care cineva uitase câteva coroane de flori, şi că orice aş alege, alegerea mea ar fi fost ceva important. înţelegeam acum că dacă n-aveam forţa să duc ceva până la capăt nici nu mai aveam dreptul să cer cuiva ajutor, că renunţasem, în clipa aceea, la mine aşa cum mă ştiam până atunci, şi că de acum trebuia să construiesc, pas cu pas, un om cu care să pot cât de cât să trăiesc şi care să poată face măcar din când în când vizite la prieteni. ştiam că nu-mi mai puteam dori orice, că eram dator să fiu reţinut şi serios, că trebuia să-mi iau umbrelă atunci când plouă şi să sufăr de căldură atunci când era cald, că trebuia să transpir ca oamenii mari şi să râd tot ca ei şi să mint. în timp ce mă întorceam acasă, singur, mergând cu lentoare de-a lungul străzilor pline de noroi şi de bălţi, ştiam că nu era îngăduit să mă uit înapoi, peste umăr, că nu trebuia să cer un răgaz, un timp interstiţial în care să-mi vin în sine, şi că tocmai această venire trebuia forţată precum o naştere prematură. îmi aduc aminte şi acum de mersul meu care îşi schimba ritmul şi forma, pe măsură ce înaintam, ca şi cum nu numai fizionomia dar şi osatura suferea în mine profunde schimbări, îmi amintesc cum lucrurile începeau, treptat, să apară altfel şi cum, luând colţul, am încetat dintr-o viaţă ca să încep o alta.

 

Cealalta fata a mortii

Obişnuit să trăiască în lumina reflectoarelor, omul Adrian Păunescu n-a putut muri altfel. A ţinut să ne adreseze mereu scrisori, uneori în versuri, înscenându-şi – în sens perfect literal al cuvântului – suferinţa, punând-o între ghilimelele liricului, dramatizând-o, fluturând-o ca pe un drapel în faţa tuturor, iar reflectorul canalelor de ştiri a făcut din ritualul trecerii lui un eveniment media, urmărindu-l pas cu pas, clipă de clipă, marcând ora la care inima i s-a întrerupt temporar, ora la care a început iarăşi să-i bată, operând câte un stop cadru asupra fiecărei etape a prăbuşirii lui. Spaţiul intim al omului Adrian Păunescu, spaţiul acela intim în care fiecare dintre noi este sortit să moară, a fost invadat de camere de televiziune, dat în vileag, transmis în direct, consumat de curiozitatea aparent empatizantă a televiziunilor.

Cu câteva zeci de ore înainte de moarte, omul Adrian Păunescu a insistat să rămână, până şi în faţa propriului sfârşit, poet şi mai ales actor. Patetismul ultimelor lui versuri s-au insinuat până la noi în felul unei ultime chemări de a umple, ca altă dată stadionul pe care, de această dată se petrecea propria lui moarte. Adrian Păunescu n-a putut muri singur, n-a putut rămâne singur în faţa sfârşitului, ci a simţit nevoia să o facă în prezenţa unui public numeros, susţinut de o „galerie” funerară, devenind el însuşi din actor spectatorul propriei sale morţi. Simţindu-se pe deplin nedreptăţit de contemporani şi nerecunoscut la adevărata sa valoare, el a încercat să dobândească, prin publicitatea făcută morţii sale, o ultimă – pentru el atât de necesară – asigurare că va rămâne în istorie aşa cum şi-ar fi dorit.

Pentru câteva zile a obţinut într-adevăr o îndoielnică eternitate. Scrisoarea fiicei lui a fost reluată pe unele dintre canalele de ştiri, corespondenţa intimă din el şi familia sa s-a transformat într-un fel de teleconferinţă la care putea participa oricine. Moartea lui a devenit „breaknews”, a devenit ştire de senzaţie, una dintre acele ştiri care are o viaţă mai lungă de câteva ore şi mai scurtă de câteva zile. Devenită ştire, moartea îşi pierde orice semnificaţie personală şi nu este valorizată decât drept ceva ce poate satisface o curiozitate deplasată, curiozităţi căreia îi pot fi smulse chiar câteva lacrimi ce vor fi probabil înlocuite, imediat ce se va trece la ştirea acordului cu FMI sau la cea despre legea salarizării unice, cu unele dintre acele frumoase cuvinte de duh, neaoş-româneşti. Ca orice ştire, ea nu are valoare în ea însăşi, ci numai în virtutea noutăţii ei.

Împotriva lui Adrian Păunescu nu s-a produs însă nicio agresiune. Moartea lui nu a fost invadată, post-factum, de coloratele camere de luat vederi, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinuciderii Mădălinei Manole, un caz ce a demonstrat că presa română, cu puţine, întristător de puţine excepţii, este complet lipsită de simţ moral şi nu respectă nicio normă etică atâta timp cât ele nu produc acele preţioase puncte de audienţă, morala şi etica valorând ceva numai în măsura în care pot vinde minute de publicitate. Dar nu, cazul lui Adrian Păunescu este unul în mod radical diferit. El s-a folosit de bună voie şi nesilit de nimeni de acest uriaş organism, de această impresionantă infrastructură media pentru a-şi propaga moartea lui în vârful canalelor de ştiri, frica lui – rămasa lui însuşi străină – în faţa morţii s-a transformat într-un ultim, disperat, strigăt de ajutor, crezând că, îndoielnica noastră jumătate de prezenţă îi va servi spre eternizare.

Adrian Păunescu n-a murit. Moartea lui a fost un succes al canalelor de ştiri, însă lui, personal, nu i-a reuşit. Moartea lui a fost un eşec desăvârşit, un eşec asupra cărora în niciun caz noi – iar el cu atât mai puţin – nu vom mai putea reveni. Transformată în spectacol de către omul care a insistat, s-a rugat de noi să-l lăsam să fie poet şi performer până în ultimul ceas, moartea lui s-a consumat în public, iar cel care a murit, a făcut-o fără să fie prezent, fără să fie, nici măcar în ultima clipă, el însuşi. Cerându-ne nouă, tuturor, să-l asistăm la acest „eveniment” care ar fi trebuit să rămână unul numai al lui, moartea lui Adrian Păunescu s-a transformat într-o moarte de duzină.

Şi cât de infinit mai potrivit ar fi fost ca departe de ochii „tulburători” ai lumii omul Adrian Păunescu să-şi ofere, lui însuşi, darul unei morţi perfect omeneşti şi umane; să n-o literaturizeze, să n-o dramatizeze, să nu permită vileagului să-l văduvească de intimul suprem, de propria moarte. Ce frumos ar fi fost ca presa mâzgălită şi cea turuită să păstreze un sfânt moment de linişte, o clipă de reculegere. Deşi poate totuşi prea mult, ar fi fost îngăduit acel „Adio, adică rămâi”.

intoarcerea (poiestire)

[…] apoi Mara m-a ajutat să străbat pârâul acela ţinându-mi mâna în mâna ei şi punând înaintea mea piciorul pe fiecare piatră; ca un orb călăuzit de ea am ajuns pe malul celălalt unde m-am lăsat la pământ ca şi când aş fi suferit de leşin sau de alte încă mai stranii sentimente pe care îmi era greu să le numesc în negura aceea, dar nu, ştiam foarte bine că sângele nu se oprise, îl simţeam înfrunzindu-l pe frunte ca o iederă ce creştea dureros din mine – bea, îmi întinse Mara căuşul palmelor ei şiroind, dar aplecându-mi fruntea să beau, apa se umplu de mici peştişori roşiatici colorându-se ca un sirop de cireşe. am băut totuşi; îmi treceau prin minte atâtea, mi-ar fi plăcut să mor de moartea aceea sau să visez o alta, sau să încremenesc acolo şi să uit de durere sau durerea să uite de mine; asta până când m-am ridicat şi am început să merg iarăşi sprijinindu-mă de umărul Marei ca o aripă frântă, neputincioasă şi nedemnă de îngerul care-o purta, ca o aripă îngânând tot felul de gesturi pentru care Mara nu-mi mai cerea socoteală, ci se mulţumea să fie acolo, înaintând în tăcere, târând după ea nimbul acela defect ce se bălăbănea în urmă precum o uriaşă glugă umflată de vânt, până când, greutatea corpului meu a rămas undeva în urmă trăgându-mă şi pe mine la pământ, ca într-un dans, prăbuşindu-mă cu Mara deodată. plângeam sau Mara plângea, mi-ar fi fost la fel de greu să înţeleg, ridicându-mă, sfidând trupul acela cu un zâmbet trufaş, suferind însă îngrozitor de această trufie, reînvăţând să merg numai până la copacul de-acolo, îmi şopti încurajându-mă Mara, şi ce silă mi se făcuse de disperata dezordine a trupului meu până într-acolo încât aş fi putut să-i strig: lasă-mă! sau aş fi putut să mă prăbuşesc într-adins, să mă pedepsesc rostogolindu-mă la vale ca un bulgăre de pământ, strivind sub mine vreascuri şi frunze; acolo nu trebuia să rămânem prea mult. cât mai rămăsese de mers, nu ştiam; ştiam numai că oricât ar fi fost, într-atât obosisem încât nici să fi zburat şi n-aş fi putut ajunge. simţeam cum voinţa se deşiră în mine tot mai repede, hai, vino!, îmi strigă Mara, şi-n strigătul ei îşi făcu loc o imperceptibilă frică, şi mie nu mi-ar fi părut rău să vin, dacă aş fi putut să rămân acolo cu totul, să mă mut la ea, să locuim împreună, să împărţim trupul acela ca pe o cămăruţă în care eu să trag storurile şi ea să deschidă ferestrele, eu să fac ceaiul şi ea să-l îndulcească puţin; mi se părea absurd că ea ţinea morţiş la trupul acela al meu care mie, dumnezeu ştie dacă mi-ar mai fi trebuit vreodată – deşi înclinam să cred că nu; ea se legase de el ca şi când ar fi fost eu însumi şi oricât aş fi încercat s-o conving, nu vorbind, ci tăcând aşa cum n-o mai făcusem niciodată, nu reuşeam decât s-o aud respirând tot mai repede, oftând, suferind de efort, însă smulgându-mă mai departe, împreună cu propriul şi neputinciosul meu trup, din nereuşita mea moarte.

 

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Nu râde, citeşte-nainte

în cimitir îşi vărsase un dric
coşciugul în pulberea serii
groparii ardeau pe pietre, mocnit
de flacăra nerăbdării.
precând preoţi albi şi roz şi puri
tăiau cu metafore seara
pulpanele lor se umpleau zgomotos
de praf gălbui cum e ceara
în balans lenevos se plecau la pământ
ca nişte siluete de gumă
o pasăre căzu în mijloc şi gri
peste coşciug ca o spumă.
albi şi negri copacii foşneau
ca un ţipăt de femeie ce plânge
şi liniştea se desfăcea în fâşii
de sineală, de aur, de sânge.
Lumea picotea în picoare, bocind
Violetă în amurgul ploios
Şi-i atârnau aripile de plumb
ca o flaşnetă sunând cavernos.

Sa facem salata

mestecam lipitori cu buzele răsfrânte, pământii,

cheflăind ca nişte pleoape de mort (înapoia lor

viermii), mestecam lipitori între două frunze de castan –

ba de nuc – cu buzele mov de culoarea sângelui nostru

care îmi umple bluza,

iubito nu ţi-am spus asta până acum,

dar trebuie să ne despărţim,

mestecam lipitori cu buzele crestate de frig,

înapoia lor carnea moale mustea (deasupra ei

limba viermuind), întinde-te lângă mine –

ba da, vino! – să stăm amândoi cheflăind lipitori

să ne prelingem pe marginea patului, pe podea,

să facem salată,

să ne înfigem degetele unul într-altul

ca pe nişte sonde, prin straturile de dermă

până la sentimente. aminteşte-ţi mai bine

cum mâncam lipitori scuipând oasele lor

minuscule pe la colţurile gurii ca pe nişte coji

de seminţe, cum mestecam cu buzele lăţite

(înapoia lor dinţii)

lăsând să atârne înafară trupul acoperit

de ventuze rozalii, crispat, cu respiraţia tăiată […].

de fapt, poţi să-ţi aminteşti ce vrei, iubito.