Am orbit, plângeţi-mă.

am orbit, plangeti-ma

am orbit. privirea mea e numai tâmple. cad. faceţi loc, mâinilor! transpir o prezenţă. în jurul meu cresc ziduri. nu mi-e greu să trec prin ele ca o fantomă. Ziduri, ziduri la nesfârşit. trupul meu de nevăzător e subţire ca o placentă. ziduri, ziduri la nesfârşit. copile, mie nu mi-e frică să trec prin ele. (mă strecor ca prin râset). ziduri, ziduri, ziduri. ca un vălătuc plutesc prin ele, ca un nimb strălucitor, mânjindu-le cu har. sunt orb, plângeţi-mă. ziduri, ziduri, la nesfârşit. aburind de trupul meu ca de măruntaiele unui ied abia jertfit. ziduri, ziduri, ziduri, numai ecoul meu însumi se loveşte de ele ca de nişte oglinzi şi tresaltă. ţie, doamne! – desfrâu de prezenţe. mie nu mi-e greu să trec prin ele, ca un duh tânjind după trup, iubindu-te. ziduri, la nesfârşit, numai sudoarea trupului meu se prelinge pe ele picurând ca dintr-o candelă, ca dintr-o tristeţe aţipită, abia fumegând, înşirându-se în urma mea ca o privire pentru care nu mai sunt viu. deodată, am fost altcineva. (mie nu mi-e frică să trec prin ele – mă strecor ca prin râset).

 

Colaj

imaginează-ţi cum ar fi să-ţi împrăştii trupul pe vreo câteva sute de metri – cam două staţii de tramvai, să zicem de la Römerhof până la Hassemanstrasse. Nu, nu vreau să-ţi spun eu cum ar fi, ci vreau să ne imaginăm împreună cum ar arăta câteva degete de-ale tale plantate în gardul viu din dreptul grădiniţei, ce frumos ar putea îmbrăca scalpul tău semaforul din centrul intersecţiei cu brăduţi argintii şi poate că ochilor tăi verzi, enigmatici, le-ar sta bine drept globuri pe cele mai de sus mlădiţe, ca să nu se mai sature de privit. Freiburgul, sub zăpadă, e o încântare. Dar nu, nu vreau să privesc eu prin ei, ci te rog pe tine să faci pentru o clipă exerciţiul ăsta, să te laşi înşirată de-a lungul micuţului bulevard freiburghez, să te încrunţi la mine atârnând de stâlpii de iluminat public, să-mi şopteşti descoperirile tale când o să trec cu tramvaiul într-o parte şi-într-alta, să mă veghezi de sus, suferind în ger, şi nerăbdătoare să mă înduplec să te dau jos de acolo, şi apoi să te refac, culegându-ţi mâinile şi buzele şi coapsele şi sânii – uneori greşit, prefăcându-mă că nu ştiu ordinea, încurcându-mă în fiinţa ta complicată ca o machetă de motor de avion, adormind cu tine alături, încă neterminată, ci numai aproape gata. Apoi, la sfârşit, numai eu ştiu cât de nerecunoscătoare îmi vei fi, cum vei uita toate lucrurile prin care am trecut pentru tine, nopţile pe care le-am pierdut reconstituind culoarea unghiilor tale, potrivind falangele în ordinea corectă, chinuindu-mă să disting tibia ta subţiratică de humerusul tău prelung, dezamestecându-ţi vertebrele, şi, în fine, lipindu-le pe toate, cu multă, multă trudă. Numai eu ştiu cât de nerecunoscătoare ai să fii şi cât de puţin o să-ţi pese când o să fii gata că eu ţi-am mijlocit trupul acela fermecător, că eu am ţinut la tine mai mult decât tu însuţi şi că te-am iubit mereu şi asiduu, cu mult înainte de a fi gata, pe când nu erai decât o schemă neclară în capul meu, şi un trup înşirat de-a lungul micuţului bulevard freiburghez. Apoi o să ne despărţim tocmai pentru că ne iubim atât de mult, şi o să ne vedem numai întâmplător şi întotdeauna tu o să te grăbeşti şi eu o să-mi aduc aminte, privindu-te, cu câtă atenţie îţi potrivisem genele, şi câte nopţi trudisem la aluniţa din colţul buzelor tale, numai pentru ca ele să-mi zâmbească acum ca două străine.

Întâmplare

Muştele se topeau în alcool ca nişte afine; mucegaiul se zaharisise deasupra lor înflorind albăstriu ca o cicoare, ca mama cărând pescăruşi, ca focul bolborosind printre pietre, ca două iede. Iată ziua aceea, lamura ei neîntinată ca o dulce subţioară de fată, desfăcându-se molcom în priveliştea serii cum îşi desfăceau crengile merii. iubito, mi-am spus murmurând, cu gândul la cana albastră de apă, ia şi te-adapă. şi aşa trecu ziua aceea scăpărând peste vii cu picioarele ei numai rar numărate şi după ceasul meu trecu şi cam o jumătate din noapte. dar ce toropeală şi ce reavăn pământul peste care, desculţi, treceam visători, închipuindu-ne prerii şi tundre aşa cum citisem cândva că trebuie să fie altunde. şi când îţi era somn, mititico cu ochii ca frunza de mentă, te lăsai la pământ ca omătul şi-ntunericul te-nvelea în placentă. dar bea, îţi spuneam, şovăielnic, cu glasul ca nişte tulpini cărora vântul le smulse înflorita mansardă şi mâinile noastre le crescuseră spini. tu dispăreai din locul acela apărând altora şi numai în vis, până când îmbătrâneam şi mă umpleam de mucegai ca de griş.

Despartire

seara se lasă târziu peste case, ca un geamăt molcom. îşi desface fluturii în curţile caselor ca pe nişte flori cafenii, izbindu-le alert de duliile becurilor, de bulbii luminoşi ca nişte stupi, atârnând printre frunzele de vie. întunericul împodobit de urletul câinilor ne face să ne-împiedicăm unul de altul, să râdem fără să ne vedem măcar chipurile. miroase a fum, a vară, pietrele pe care călcăm duhnesc de căldură ca măruntaiele iezilor proaspăt tăiaţi. ne lungim pe pământ ca nişte şopârle muiaţi de lumina vagă a lunii, fără să ne vedem măcar chipurile; neclintiţi unul lângă altul sincronizându-ne bătăile inimii ca pe nişte ceasuri. apoi răcnetul bunicului azvârlit din burta nopţii ca un râgâit, sfârtecând apropierea noastră, ameninţările lui violente, poarta trântită, încuiată, cât de uşor mi-ar fi fost s-o sar oricând, spre dimineaţă, mâine, numai să rămân acolo nemişcat învelit de îmbrăţişarea Marei, în întuneric. pleacă!, mi-a făcut semn Mara, ca şi când ar fi desprins un măr de pe creangă şi mi l-ar fi dăruit. peste zid umbra mea alunecă surdă.

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Desen

Albe ca nişte oase de sepie erau mâinile ei pe care le ascundea în buzunarele lungi. era seară când îşi scoase mânuşile negre, dezvelind porţelanul braţelor ei pe care le aşeză alături, pe pernă. ochi s-au deschis pretutindeni s-o privească dormind. privirea mea hoinărea prin întunericul camerei ca un colind dezmierdând aerul respirat mai înainte de ea. cobora uneori pe scară pentru a-i amuşina paşii, vârfurile picioarelor ei care urcă, şi urcă, şi urcă, desfăcând înserarea în fâşii subţiri, în petale. parfumul se deşiră în urma ei, coborând înapoi treptele, una câte una, până la uşă, de unde urmele trecerii ei pe strada luminată de stinghereala apusului se mai puteau zări încă; vârfurile picioarelor ei care se-apropie mereu, dezvelind înserarea până la muguri, au lasat nu de mult trotuarul luminat cu globuri sonore de paşi. în urma lor, nerăbdarea de-a ajunge îşi descoperă capul acoperit de glugă rotindu-şi ca o bufniţă gâtul, balansându-se înapoi, până acolo unde ea răsfoieşte o carte. e după-amiază. timpul se apropie de ea amuşinând-o ca un câine, şi mâna ei pluteşte în aer mângâind creştetul nevăzut, privind înapoia după-amiezei, într-o altă lume. dimineaţa doarme până târziu lângă ea, ca o cafea, şi miroase a zeamă de corcoduşe şi a stup de albine. toate privirile se lipesc de ea ca nişte căpuşe; numai privirea mea hoinăreşte prin încăperea puţin luminată, neîndrăznind. ea doarme lăsându-se privită, amestecând dimineaţa şi seara ca într-o ninsoare, aşa cum ai alcătui din petalele tuturor florilor o singură floare şi mâinile ei dorm lângă ea ca nişte stamine acoperite de polen, adâncite în perne.

Ea era ema… (poiestire)

ema stătea înşirată pe pat, goală şi tristă. numai lentoarea întrepicioarelor ei era văruită, pe jumătate, cu o batistă. lacrimile i se prelingeau pe obraji, tresărind ca nişte sfârcuri rozalii, ca nişte codiţe de şoricei înotând prin aer şi gri. am suflat către ea o respirare şi batista a fluturat peste coapsele ei în chip de ninsoare, dezmierdând privirea mea şi mâna mea mută. ema îşi rotunji colţurile genunchilor şi miji spre mine ochii ei roşii de plâns ca două rubine. eu am întins atunci mâna mea de albuş spre ea ca o salivă picurându-i pleopa lascivă şi i-am purtat-o apoi prin păr, înmănuşată.ema scâncea ca şi când numai ea ar fi fost vinovată..

Retorica

se dedica lui Vania

de la etajul IV trupul dansând pe acordurile gravitaţiei, perfect, timpul trecând prin el în celălalt sens ca un ţăruş, explozia organelor înainte de-a ajunge jos, frumuseţea incandescentă a gurii stropite cu sânge. iată imaginea, în cuvinte mişcările se potrivesc întocmai, îşi aşază grumazul tremurător pe butuc iar cuţitul sculptează perfect metaforele, jubilând. şi dacă n-ar fi din cuvinte? dacă cenuşiul etajului IV ar exploda ca un cheag de sânge imens pe îmbrăcămintea aseptică a chirurgului, dacă prăbuşirea ar fi rizibilă şi umilitoare, iar trupul consumat de cădere un zâmbet strident de femeie uşoară cu gura murdară de ruj. defenestrarea e un balet superb atunci când e consumat în cuvinte. schimbată în gesturi, trădată, din ea nu rămân decât membrele dezarticulate ale unei îmbrăţişări stâlcite, zgura zilei de astăzi şi-a zilei de mâine, în care nu se poate trăi sau muri. să ne sinucidem cu toţii, ca să fim vii!

Despărţire

bucureştiul e ca un vis în care m-am trezit, ciopârţit, cu carnea atârnând de mine, mulatru, împărţind ghiocei pe victoriei, pe magheru. bucureştiul s-a împrăştiat rapid în mine, din gara de nord cu metroul, schijele îmi mângâie fluşturatic osul, îmbrăţişarea lor şi mirosul acru-înţepător al dâmboviţei şi vocea care îmi spune nu, nu, nu mă ţin în viaţă aşa cum ţine mama copilul de mână. la un pas se află cealaltă lume, e ca un flux care se retrage dezvelind amintirile ca pe nişte cranii acoperite de alge, vocea care îmi spune nu, nu, nu mă îmbrăţişează, mă iubeşte, e lângă mine, se retrage deodată cu fluxul, scade se pierde, mă uită. prin cişmigiu câinii se iau după noi, ne mângâie cu cozile lor, ne latră, plouă, ne plimbăm aruncându-ne cuvinte unul altuia vocile noastre care spun nu, nu, nu se moaie, se sparg, dincolo de ele, singură, îmbraţişarea noastră – apoi iar goana pe străzi, cuvintele ajungându-ne din urmă, gesturile înflorind din noi ca din două morminte în care morţii se caută unul pe altul fredonând o melodie prin bucureşti e noroi, e timpul, ne despărţim, ne depărtăm, eu cobor, privirea mea e retezată de uşile metroului izbite brusc, cu zgomot, în vis bucureştiul rămâne cu străzile lui aşteptându-ne. plouă.

Ars vivendi!

Luca îşi agăţă de masă bila. domnu’ Vasile îşi scutură peste dânsu’ zambila şi râse la el cu capul fâsâind a frunziş. baba Minda cioflăia la măcriş cu gura ei de cuvinte încruşişate. era seară şi se făcuse departe. aşa începu ziua aceea şi următoarea, domnu’ Vasile îşi scutura negreşit peste toate zilele floarea şi Luca se ostenea cu bila lui flască pe care o lua din când în când de nevastă. să mai spunem că baba Minda se crucea şi-şi scuipa în sân când îi vedea. da lu’ domnu’ Vasile puţin îi păsa şi se muta cu lujerul lui pe altă cărare şi-l scutura ziua în amiaza mare, sau Luca se juca lovind bila de beton, dar mai dădea şi el uneori câte-un telefon. şi cui i-ar fi trebuit asta? baba Minda îşi frânse într-o vreme coasta când domnu’ Vasile tocmai era cu mâna la zambile. deci iată cum Luca îşi aduse într-o clipă mingiuca şi-i mângâie babei Minda ştiuleţii. şi aşa se plăcură şi se iubiră precum mistreţii. da’ lu’ domnu’ Vasile nu-i prea păsa. el avea zambila lui şi ştia ce ştia. să mai spunem că tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda îi crescu şi muri. rămase numai Luca bătându-şi mingiuca şi Vasile scuturând din zambile. copiii se făcură mari ca nişte blocuri şi gri. baba Minda iarăşi muri şi rămaseră numai Vasile şi Luca. Luca îşi sparse într-o zi mingiuca, dar Vasile, umblând la zambile imediat i-o lipi. tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri. rămase numai tânărul Luca, admirându-şi mingiuca şi bătrânul Vasile fâlfâind din zambile. dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri.