Manuscrisul

Draga mea,

Lucrurile pe care ţi le voi destăinui aici vor lămuri poate multe dintre faptele care te-au nedumerit atât în ultima vreme. Ele nu vor putea trece deopotrivă drept scuze, aşa cum regretul meu pentru distanţa care a crescut între noi ar putea trece. Regretul şi părerea mea de rău că ne-am îndepărtat atât. Însă nu voi vorbi despre aceste lucruri aici. Îţi voi vorbi despre cu totul altceva. Despre faptul că am găsit într-o dimineaţă cam pe vremea asta, pe raftul unei biblioteci dintr-o veche mânăstire din sudul Portugaliei un manuscris înnegrit de vreme, peste care nimeni nu-şi mai aruncase de câteva sute de ani, dacă nu mai bine, privirea. Cum eram acolo numai pentru câteva zile, într-o scurtă vacanţă, pentru a mă reface după boala care mă ţinuse legat de pat mai bine de două luni, m-am gândit, ascuzându-l pe furiş sub bluză, că Dumnezeu, iertător cum este din fire, îmi va îngădui şi acest mic dar pe care mi-l făceam de unul singur.

La plecare însă, călugărul dominican care îmi oferise găzduire într-o chilie a mănăstirii voi să-mi dăruiască în amintirea frumoaselor noastre discuţii filosofice un „manuscript” care, spunea el, fusese uitat acolo din vremuri neştiute, şi pe care poate m-aş fi priceput să-l traduc. Ar fi fost, repetă părintele, cadoul lui de rămas bun pentru mine, plescăi melancolic şi fermecător din buzele lui întoarse ca nişte manşete, apoi plecă imediat să-l aducă. Nu mi-a trecut decât abia mai târziu prin cap, după aproape o jumătate de ceas de aşteptare în curtea mânăstirii, că „manuscrisul” pe care plănuia să mi-l dăruiască părintele Saragoza mi-l făcusem eu însumi deja cadou. Atunci când am înţeles că, după toate probabilităţile, lucrurile chiar aşa stăteau, mi s-a făcut îngrozitor de ruşine şi m-am gândit că va trebui să găsesc o cale să răscumpăr cumva gestul meu pe care îl găseam acum atât de josnic.

Când părintele se întoarse, într-un sfârşit, mişcându-şi cu gesturi largi braţele a nedumerire şi supărare, am înţeles că presupunerea mea fusese adevărată. Scuzele părintelui care nu mai avea ce să-mi dăruiască, vocea lui care începuse aproape să tremure, m-au făcut să mă simt într-atât de îngrozitor, încât nu m-am putut elibera de starea asta tot drumul până acasă. Îmi stăruia în minte despărţirea noastră când părintele, ca şi când ar fi vrut să se scuze, mă conduse până la tren obligându-mă să-l las să-mi care el geamantanul în care eu ascunsesem, cu mare grijă, manuscrisul pe care tot la fel îl furasem. I-am promis însă atunci, în gând, desigur, că mă voi strădui să descifrez scrierea aceea oricât de fadă şi de lipsită de interes ar fi fost.

Acum vei înţelege poate de ce, după mai bine de o lună de muncă asiduă, am sfârşit prin a mă îmbolnăvi din nou, însă de această dată mult mai serios decât înainte. Şi de ce am avut nevoie de suma de bani pe care am primit-o de la tine aproape înainte să ţi-o cer. Cu toate acestea însă, puterile n-au încetat să-mi prisosească decât atunci când ultima literă a manuscrisului fusese tradusă. Textul n-am îndrăznit să-l arăt până acum nimănui, poate şi din cauza stării în care mă aflu; sau pentru că n-am reuşit încă să cuprind întreaga dimensiune a descoperirii (furtului) meu. Pentru că textul pe care ţi-l voi trimite acum este – eu cel puţin aşa cred – unul dintre acele dialoguri platoniciene care s-au rătăcit într-un pliu al istoriei.

Mă vei întreba ce voi face cu el, şi îţi răspund că nu ştiu! Tu ce crezi că ar trebui să fac? Cumva, aş vrea să-l păstrez pentru mine. Să nu-l mai arăt nimănui. Ţie însă ţi-l trimit. Te rog citeşte-l şi păstrează-l numai pentru tine. Iată-l:

Bolile de piele la trilobiti 11

E însă imperios să spunem că, dacă este să dăm crezare jurnalului de bord al căpitanului Saragoza, descoperit în aceeaşi vreme cu nefericitul document despre care fu mai devreme vorba, lupta dintre cele nave s-a încheiat cu o remiză care a mulţumit ambele tabere. Mai mult decât atât, se pare că la finalul ei s-au schimbat invitaţii de complezenţă şi cărţi de vizită. Bravul căpitan Saragoza a acceptat chiar şi un schimb de însemne cu formaţia adversă, dintr-un avânt filantropic care nu avea să rămână fără urmări. Schimbul acesta de însemne l-a pus în dificultate, mai întâi, chiar pe autorul rândurilor de faţă, care se văzu în situaţia de a trebui să ia o foarte grea hotarare, renuntand la unele dintre cele mai frumoase alcătuiri de cuvinte care i-au reuşit până aici, de vreme ce nu ar mai putea să vorbească cu temei despre nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, decât dacă ar dori, prin aceasta, să-l inducă în eroare pe cititorul a cărui atenţie nu a fost nici până acum menajată.

În vreme ce căpitanul Saragoza cădea pe gânduri, mulţumit totuşi de rezultatul înfruntării, nava care purta însemnele piraţilor se depărta de cea care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, după un schimb de identitate care deşi păruse cel mai potrivit pe moment, se va dovedi extrem de băgubos pentru ambele părţi. Dar despre aceste lucruri vom pomeni cu altă ocazie.

Bolile de piele la trilobiti 10

La scurtă vreme de la atacul piraţilor, căpitanul Saragoza înceapea să-şi revină din starea de înţelept budist şi să se scuture de neputinţa care-l transformase, totuşi numai pentru scurtă vreme, într-un mecanism defect, cu circuitele înnodate. Vocea puternică şi pătrunzătoare a căpitanului dibuia acum după marinarii teferi, lovindu-se, la întâmplare, de trupurile surprinse de moarte în cele mai inspirante poziţii. Câţiva începeau să-şi revină, îndemnaţi cu blândeţe şi de unele lovituri zdravene ale căpitanului, alţii înţelegeau abia acum că atacul pe care reuşiră să-l respingă avea să fie ultimul pentru ei. Lucrurile astea contează însă mai puţin. Ceea ce este cu adevărat important, este că imediat după ieşirea căpitanului din transă, singurul vas care mai purta însemnele Casei Regale a Portugaliei pe deasupra apei se îndrepta, cu oarecare dificultăţi de ce să nu recunoaştem, spre nava piraţilor, avariată şi ea destul de serios. Nimeni n-ar fi fost suficient de tâmpit să creadă că mai rămăsese cineva pe vas cu cu mintea întreagă, atunci când căpitanul răcni ordinul de urmărire, cineva care să se opună – şi nu cu puţine argumente – ordinului care se va dovedi mai curând pripit. Zelul lor – aparent măcar, dacă nu sincer – ar fi putut fi pus nu numai pe seama smintelii, ci şi pe seama supunerii îndelung exersate faţă de un conducător de neclintit. De fapt, nu s-ar putea spune din ce motive nimeni dintre cei câţiva membri teferi ai echipajului nu îndrăzni să sufle o vorbă împotriva hotărârii bravului căpitan Saragoza, care ar fi fost în stare să înoate de unul singur până la vasul piraţilor şi să sape o gară în cală cât un pui de balenă, prin care apa s-ar fi putut strecura înăuntru în voie.

La lăsarea întunericului, după o urmărire absolut lipsită de suspans, în care atât urmăritorii cât şi urmăriţii păreau sâcâiţi de căldură şi de aerul încărcat de sare al oceanului şi ar fi vrut să isprăvească mai repede ziua şi să se arunce în aşternut, nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei sufla în ceafa de lemn uzat a celei care se târa cu vreun sfert de milă, dacă nu mai puţin, în faţa ei. Acesta fu şi momentul în care din pieptul bravului căpitan Saragoza izbucni ca o ghiulea strigătul de atac. Cele două ghiulele lansate simultan, ratară însă, premeditat, ţinta. Avertismentul fu urmat de o somaţie, pe care piraţii o primiră cu râsete şi cu câteva focuri stângace de armă. O vreme se trase la întâmplare, iar zgomotele armelor erau cu uşurinţă acoperite de hohotele generale de râs. De fapt, dacă este să ne păstrăm până la capăt obiectivitatea – calitate vitală în astfel de circumstanţe – trebuie să spunem că lupta dintre cele două nave nu prea aduce a luptă. Tocmai de aceea, nu vom vorbi aici despre acte de vitejie ale unora sau altora, deşi despre moarte s-ar cădea să vorbim, chiar dacă numai în trecere şi mai mult ca să umplem foile.

Bolile de piele la trilobiti 7

Câţiva dintre marinarii care îl însoţeau în această expediţie luptaseră alături de el în nenumărate încleştări împotriva navelor spaniole din timpul interminabilelor războaie dintre cele două regate, având prilejul să cunoască o cu totul altă faţă a căpitanului Saragoza decât aceea schimonosită de plâns şi străbătută de spaime metafizice; tocmai de aceea poate le veni atât de greu să se dumirească şi să facă singurul lucru care era de făcut, singurul lucru care ar mai fi putut salva echipajul de asaltul piraţilor şi pe căpitanul Saragoza de sine însuşi. Aşa că doi dintre ei, înţelegându-se mai mult din priviri, au apucat unul dintre colacii de funii de pe punte şi au reuşit să-l imobilizeze pe bravul căpitan Saragoza care privea întreaga desfăşurare ca şi când toate i-ar fi fost scrise dinainte, până în cel mai mic detaliu, iar el nu era altceva decât o rotiţă care se învârtea sub forţa întregului mecanism.

Aşa cum Ulise fusese legat cu multe secole înainte, la cerere, pentru a putea face ochi dulci sirenelor fără ca acest lucru să-l ducă la pieire, căpitanul Saragoza, intonând o litanie care nu era cunoscută decât unora dintre marinarii de la bord, stătea cu spatele sprijinit de catarg şi cu mâinile legate la spate, scoţând la răstimpuri strigăte sparte de om aflat sub blestemul unei vrăji. Mulţi dintre marinari aveau să dea vina pe ochiul cu aripi care, credeau ei, îl scosese din minţi pe bravul căpitan Saragoza, alţii fiind de părere că dimpotrivă, ochiul de aur era singurul lucru care îl mai lega de viaţă. Însă acum nu era timp de păreri, fireşte. Piraţii reuşiseră deja să aprindă prima dintre navele care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei şi se pregăteau de atacul următor.

În urma unor mişcări tactice cu totul inovatoare, care-i nedumeriră pe cei zece piraţi gata să se avânte pe punte şi să ia cu asalt ambarcaţiunea, echipajul a câştigat suficient timp cât să înfunde cu câlţi şi să lege apoi sănătos fălcile mormăitoare ale căpitanului Saragoza care îndemna la non-acţiune cu un zel care i-ar fi descumpănit până şi pe cei mai mari filosofi chinezi pe care căpitanul Saragoza i-a cunoscut în una dintre nenumăratele lui vieţi anterioare  – despre care insa nu putem spune mai multe acum.

De-acum însă fiecare marinar trebuia să-şi ia în serios rolul şi să facă tot ce-i stătea în putinţă să respingă atacul piraţilor care erau depăşiţi numeric de echipajul ambaracaţiunii ce purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, dar care, beneficiind de ascendentul psihologic al atacatorului şi de alinierea câtorva planete al căror nume este foarte des menţionat într-un tratat de astrologie din care vom cita la timpul potivit, păreau a fi în stare să compenseze inferioritatea numerică. Încleştarea nu era numai una a fortelor omeneşti, aşa cum se întâmpla mereu în evii întunecaţi, ci mai ales a unor forţe nevăzute, care saturau pe atunci atmosfera şi hotărau destinele tuturor muritorilor.

Bolile de piele la trilobiti 5

Până să ajungă în mâinile puternice ale căpitanului Saragoza, busola a ajutat deci la fertilizarea femeilor care nu mai reuşeau să rămână grele, la ridicarea de la pământ a zmeielor şi – dacă e să dăm crezare aceloraşi vechi documente, pirdute odată cu moartea călugărului benedictin care fugise cu ele şi trecuse munţii spre Franţa – chiar la prezicerea unor răscoale şi, în bună măsură, la împiedicarea lor. Apoi, vreme de ani buni – ani care nu înseamnă nimic la scara istoriei – busola a zăcut îngropată în nisip, cu „aripile” distruse, ca un peşte uscat, stare în care de altfel a şi fost descoperită de tatăl celui care avea să devină căpitanul Saragoza şi care o va purta cu el la pescuit ani în şir – dar iarăşi, ce înseamnă câţiva ani la scara istoriei? – până când avea s-o dea uitării într-una dintre lăzile vechi, aruncate în podul casei.

E limpede că bătrânul pescar, care se ocupa cu aceleaşi lucruri ca şi bunicii şi străbunii lui, şi a cărui existenţă se desfăşura cumva în afara curgerii fireşti a timpului, prelungindu-se în mit şi legendă, pana in fundul scarii istoriei, n-a avut nici o clipă habar de valoarea nemăsurată a ochiului plin de nisip pe care îl contamplase câteva clipe în lumina soarelui, înainte să-l azvârle cu un rânjet sec pe fundul bărcii. Ca orice om simplu, el a primit darul pe care i l-a pus în braţe soarta cu mirarea celui care n-are ce să facă cu el, şi cu sfiala de a-l arunca a celui care n-a primit în viaţa lui nimic. Dar dacă lucrurile au decurs în felul acesta, şi dacă heruvimul de aur – aşa cum avea să-l numească în taină căpitanul Saragoza, în vremea când îi închina rugăciuni şi-i aducea jertfe – a trebuit să fie găsit de cel mai nepotrivit om de pe pământ, este pentru că destinul se mai juca atunci cu vieţile oamenilor, făcând feste unora şi fericind pe alţii, absolut fără nici o noimă – aşa cum, potrivit câtorva prestigioase institute de statistică, se mai întâmplă şi astăzi, desigur.

Nu vom încerca să aducem justificări acestui fapt, asupra căruia am insistat deja prea mult, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante şi la care vom reveni numaidecât. Înainte de a repune naraţiune pe cursul firesc, ar mai trebui însă spus că fără intuiţia ieşită din comun a căpitanului Saragoza – care, deşi nu avea pe vremea aceea mai mult de paisprezece ani, a reuşit să-l împiedice pe bătrânul său tată să renunţe la ochi în schimbul a câtorva kilograme bune de peşte – noi am fi fost privaţi de plăcerea acestei povestiri, iar lui i-ar fi fost imposibil să se ridice atât de sus pe scara socială încât să i se acorde onoarea de a conduce cele două ambaracaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi cărora le fusese încredinţată o misiune de o importanţă cu totul ieşită din comun, despre care vom spune însă mai multe la locul potrivit.

Bolile de piele la trilobiti 3

Dacă am enumerat până acum o serie întreagă de invenţii care au îmbunătăţit semnificativ viaţa la bord, şi care, în opinia unora, aveau să pună bazele navigaţie moderne, aşa cum o cunoaştem astăzi, am făcut-o dintr-o necesitate internă a naraţiunii, supunându-ne acelor legi inerente unei bucăţi literare care îşi poartă autorul la fel ca o mare spumegândă şmecheria încropită din scânduri şi dotată cu detectoare de mal şi altele asemănătoare. Supunându-ne aceloraşi legi care străbat de la un capăt la altul naraţiunea noastră, suntem nevoiţi să mai numim una dintre invenţiile cu care am insistat până acum, dar despre a cărei valoare nu vom vorbi niciodată îndeajuns. Pentru cei care nu şi-au dat seama încă despre ce este vorba, deşi ar fi trebuit să o facă până acum, vom spune că este vorba despre nici mai mult nici mai puţin o busolă electrică.

Şi-acum fiţi atenţi pentru că lucrurile se complică îngrozitor! Cu câţiva ani înainte de gripa îngrozitoare care a lovit ţinuturile de sud ale Portugaliei şi o mare parte din suprafaţa Spaniei, ucicând zeci de mii de oameni şi rănind grav alte câteva zeci, Academia Roială a Portugaliei pusese la punct un dispozitiv de cel mai mare interes pentru toată lumea. Era vorba, de-acum, de o busolă electrică, a cărei precizie era mult mai mare decât a unei busole obişnuite, şi care fu imediat prezentată Regelui Portugaliei. Acesta însă fu uşor zguduit de electricitatea statică a obiectului, care-i traversă mâna în care ţinea micuţa sferă până la umăr – lucru pe seama căruia ar fi fost atât de uşor să pui accesele de nebunie ale regelui, care aveau să urmeze la doar câteva zile.

Cei care au făcut atunci parte din delegaţia Academiei Roiale a Portugaliei îşi amintesc foarte bine de zâmbetul afişat de rege în urma acestei întâmplări şi de gluma suflată la urechea reginei-mama – pe care n-a fost cu putinţă să o audă nici cele două însoţitoare ale ei. Şi cu toate acestea, spunea cu vădită părere de rău şeful delegaţiei, regele se hotărî să nu găsească nimic special la invenţia care-i fusese prezentată, în ciuda entuziasmului celor care îl însoţeau, dând ordin ferm să nu se mai fabrice astfel de unelte diavoleşti. Aşa cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri, când sunt tot felul de interese nedesluşite în joc, busolele au continuat totuşi să fie construite într-un atelier păstrat secret, undeva, în sudul Portugaliei, pe unde hălăduia, în vremurile despre care insistăm să vorbim, acea nefericită molimă care umpluse cimitirele de sate.

Bolile de piele la trilobiti 2

Dacă am ajuns totuşi să vorbim despre cauzele celor trei săptămâni de derivă – trei săptămâni de excese şi dezmăţ la care s-au dedat marinarii ca la o partidă de dragoste după care masculul-călugăriţă aşteaptă să fie despuiat de existenţă de călugăriţa-femelă – atunci nu putem totuşi porni de-a dreptul, trebuind să urmăm un drum sinuos şi uneori al naibii de plicticos, la sfârşitul căruia, s-o spunem drept, habar nu avem ce ne aşteaptă. Asta şi pentru că nici noi şi nici marinarii care s-au îmbarcat pe cele două nave purtând însemnele Casei Regale a Portugaliei nu ştiau că ceea ce li se pregătise odată cu această expediţie era, până la urmă, un experiment, sau cel puţin aşa trecea în ochii multora – mai puţin în cei ai căpitanului, dar despre acest lucru nu vom vorbi aici.  

Cu toatea acestea, e foarte important să spunem că pentru marinari lucrurile s-au desfăşurat, cel puţin în prima etapă a călătoriei, la fel ca întotdeauna, cu excepţia, desigur, a înlesnirilor care le-au fost aduse de frânghiile parfumate, de detectoarele de ţărm şi de cizmele cu stabilizatori, care le îngăduiau şi celor mai nepricepuţi marinari să străbată în voie punţile ambarcaţiuniilor care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei chiar şi în timpul celor mai mari furtuni. Dar pentru că nu ne propunem să supunem cititorii la chinul unei enumerări care ar trebui să cuprindă un număr mare de obiecte ce aveau să schimbe cu totul viaţa la bord, şi să pună bazele navigaţiei moderne aşa cum o cunoaştem astăzi, ne vom mărgini la a discuta despre un singur obiect de la bordul unuia dintre nave, în opinia unora mult mai preţios decât acele cizme cu stabilizatori, care aveau să fie foarte preţuite printre băştinaşii insulelor Antilele mici, aceştia folosindu-le pe post de recipiente sacrificiale. Iată însă iarăşi alte chestiuni care nu privesc pe nimeni, şi care n-ar fi trebuit consemnate decât, poate, în cărţile de istorie, în dreptul zbuciumatului secol al XVIII-lea, secolul celor mai tulburi şi incerte transformări ale omenirii din întreaga ei istorie de până atunci.  Dar despre chestiunile acestea am discutat cu alte ocazii şi în alte împrejurări decât cele de acum. Să revenim aşadar, pe cât ne stă în puteri, la cele două ambarcaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi de care atârna, în ultima dintre cele trei săptămâni în care cele două nave s-au aflat în derivă, alături de însemnele amintite, steagul triunghiular, dar mult mai uşor de identificat, cu însemnele piraţilor. Aceste evenimente vor trebui să mai aştepte însă până când ne vom putea apleca întreaga atenţie asupra lor.

Bolile de piele la trilobiţi 1

În data de 13 februarie 1777 ajungeau în Antilele mici, fără să ştie, şi mai curând dintr-o întâmplare care ar putea trece drept nefericită în ochii multora – dar nu în ochii căpitanului, însă despre acest lucru nu vom vorbi aici – două ambarcaţiuni cu însemnele Casei Regale a Portugaliei. Cele două ambarcaţiuni beneficiau de câteva invenţii de ultimă oră în materie de vase cu vele, fiind echipate cu ultimul model de frânghii special concepute, datorită cărora marinarii nu mai rămâneau, în urma îndeletnicirii cu ele, cu acele îngrozitoare bătături în palme, din cauza cărora nu avea curaj nici măcar să strângă în braţe femeile pe care le iubeau. Locul acestora fusese luat de pete microscopice şi fine care răspândeau un miros uşor neplăcut, dar cu care marinarii se obişnuiră ca şi cu toanele căpitanului sau ale oceanului.

În afară de aceste frânghii de ultimă generaţie, care aduseseră îmbunătăţiri fără precedent vieţii la bord, ar trebui să amintim şi de cele două tunuri cu care era echipat unul dintre vase, de mărime mijlocie, dar extrem de uşor de manevrat, care erau capabile să arunce ghiuleaua cu o precizie care-l făcu pe regele Portugaliei – pe atunci încă un bărbat numai vag atins de semnele nebuniei şi ale impotenţei – să exclame de bucurie, în prezenţa întregii suite care-i prezentase arma proaspăt scoasă de pe bancul de probe: „Vreau unul ceva mai mic şi pentru mine!”

Nu mai merită adăugat că audienţa n-a priceput sensul cuvintelor regelui, de acest adevăr incontestabil dând mărturie strigătul promt: câte vreţi, măria voastră!, ţâşnit de undeva dintr-un colţ al sălii, care îşi făcuse loc până în faţă, prin mulţime, asemenea unui copil mic al spectacolele aruncătorilor de flăcări. Pe seama acestei neînţelegeri s-ar putea pune şi nedumerirea şi stinghereala care se citea în privirile tuturor, ca un fel de scuză, în vreme ce regina mamă – o femeie fără copii, dar cu un deosebit simţ al umorului – izbucni într-un râs isteric, strigându-i soţului şi stăpânului său câteva cuvinte care nu au putut fi distinse nici de cele două însoţitoare care-i stăteau alături chicotind la rândul lor.

Din nefericire, în ciuda acestor invenţii care schimbară mult în bine viaţa marinarilor, oferindu-le siguranţă în luptele tot mai dese împotriva piraţilor – invenţii asupra cărora nu vom mai insista pentru a nu plicitisi cititorul cu date tehnice care-i depăşesc puterea de înţelegere – nici una dintre cele două ambarcaţiuni, care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei nu mai avea la bord nici măcar o busolă care să funcţioneze la parametri normali, iar lucrul încă mai al dracului, aşa-zicând, era acela că nimeni nu era la curent cu acest fapt de oarece importnaţă totuşi.

Descâlcirea motivelor datorită cărora se ajunsese în această situaţie deloc dezirabilă – după cum e lesne de înţeles – ne va lua prea mult timp ca să merite efortul şi ar provoca, în plus, o digresiune pe care autorul s-a străduit de la bun început s-o evite, pentru a scuti cititorul acestor rânduri de neplăcutele şi sâcâitoarele chestiuni de ordin tehnic, străine cu totul de preocupările omului modern. Însă pentru că povestirea nu poate înainta în lipsa unei astfel de digresiuni – care va rămâne, pe cât posibil, în limitele bunului-simţ şi ale talentului scriitoricesc, desigur – suntem nevoiţi să încărcăm textul cu o serie de amânunte care ar putea fi ocolite, dar peste care nu se poate totuşi sări, aşa cum în concursurile hipice, la modă în Anglia secolelor trecute, caii ar fi putut ocoli obstacolele, pierzând însă prin aceasta concursul.