Despărţire

bucureştiul e ca un vis în care m-am trezit, ciopârţit, cu carnea atârnând de mine, mulatru, împărţind ghiocei pe victoriei, pe magheru. bucureştiul s-a împrăştiat rapid în mine, din gara de nord cu metroul, schijele îmi mângâie fluşturatic osul, îmbrăţişarea lor şi mirosul acru-înţepător al dâmboviţei şi vocea care îmi spune nu, nu, nu mă ţin în viaţă aşa cum ţine mama copilul de mână. la un pas se află cealaltă lume, e ca un flux care se retrage dezvelind amintirile ca pe nişte cranii acoperite de alge, vocea care îmi spune nu, nu, nu mă îmbrăţişează, mă iubeşte, e lângă mine, se retrage deodată cu fluxul, scade se pierde, mă uită. prin cişmigiu câinii se iau după noi, ne mângâie cu cozile lor, ne latră, plouă, ne plimbăm aruncându-ne cuvinte unul altuia vocile noastre care spun nu, nu, nu se moaie, se sparg, dincolo de ele, singură, îmbraţişarea noastră – apoi iar goana pe străzi, cuvintele ajungându-ne din urmă, gesturile înflorind din noi ca din două morminte în care morţii se caută unul pe altul fredonând o melodie prin bucureşti e noroi, e timpul, ne despărţim, ne depărtăm, eu cobor, privirea mea e retezată de uşile metroului izbite brusc, cu zgomot, în vis bucureştiul rămâne cu străzile lui aşteptându-ne. plouă.

Umilinta (V) – Adevarul te va face liber

Căzând ca o cortină trasă prea curând, mâinile tale au descoperit o faţă desfigurată de plâns. Muşchii obrajilor şi ai gurii aşezaseră trăsăturile într-o grimasă hilară, de neînţeles, imaginea perfectă a stării tale sufleteşti din clipa aceea. Liniştea era aproape sufocantă; cu neputinţă de suportat. Ai început să vorbeşti, dar parcă n-o făceai cu cuvinte. Te-ai oprit. Braţele atârnau de tine inerte. Privirea ei încremenise ca într-un spasm. Gândul se arcuia în gol. Cuvintele erau tot mai greu de găsit. I-ai mărturisit, în cioturi de fraze, tot ce putea fi mărturisit. Te apropiai, clătinându-te, înaintai ca un orb spre ultima silabă. Renunţai. Apoi te ridicai iarăşi până la cuvinte, reluai şirul, ca să ajungi, necruţător, la deznodământul căruia nu i te mai puteai sustrage. Până la urmă, ai înţeles că trebuie să spui totul. Fără nici o scuză, fără nici o amânare. Nu puteai s-o priveşti. I-ai mărturisit că erai impotent.

Înainte să rosteşti cuvântul, viaţa ta de până atunci, cât mai rămăsese din ea, luase sfârşit. Nu mai puteai, de acum încolo, decât să-ţi târăşti papucii dintr-o cameră în alta; să răsfoieşti aiureli şi nimicuri; să fumezi şi să te uiţi pe geamul de la bucătărie, pe geamul de la baie; pe gaura cheii. Să bei apă, multă apă; doi litri pe zi; vara dublu; aşa era sănătos şi tu îţi propuseseşi să trăieşti mult, dacă se putea la nesfârşit. Astea toate, într-adevăr, şi încă multe altele puteai face. Ce bine că erau multe. Ce liniştitor. Da, cât mai multe să fi fost să te poată acoperi; să te înnămoleşti în ele şi să te bucuri de fiecare minut pe care reuşeşti să-l treci cu bine.

Lumea aia concretă până la sânge şi lucrurile care zgârie retina şi zdrelesc genunchii nu prea aveau de suferit. Se prăbuşise însă altă lume, a dorinţelor, a părerii de rău când te părăsea, la ora trei şi jumătate Lena, şi tu te prefăceai că ai fi vrut să rămână; te prefăceai până când ajungeai să crezi că totul nu era decât un joc; de pe geam priveai în urma ei şi te gândeai că mâine poate va veni iarăşi. Că mâine va pleca iar sau poate va rămâne.

Ai repetat încă o dată cuvântul, însă fără să o poţi privi, ca şi când umilinţa pe care i-o provocai ei era mai mare decât a ta. Acum, că a rămas într-adevăr, aşa cum ţi se părea că îţi doreai în fiecarea seară, nu se putea întâmpla nimic. Absolut nimic. Afară de faptul că s-a prăbuşit totul. Până acum imaginaţia ta crease un spaţiu în care întâlnirea mergea, în fiecare seară, mai departe; nu vă despărţeaţi niciodată; trupurile voastre străbăteau îmbrăţişate, noapte de noapte, realitatea sterilă, hrănindu-se dintr-un trecut în care acest lucru s-ar fi putut într-adevăr întâmpla. Din locul acela nu mai rămânea acum nimic. Realitatea dizolvase totul; nici un sertar n-a răms necercetat, nici o uşă nedeschisă; degetele ei au pipăit şi au întors pe dos fiecare rămăşiţă de iluzie; din străfundurile încăperilor tale cele mai secrete, chircit şi înfometat, se târa acum afară adevărul cel mai insuportabil şi mai nimicitor. Adevărul care avea să te facă liber. Adevărul care nu folosea la nimic şi nu era la nimic bun.