Prima carte pe care n-am putut-o citi pana la capat

Cine da, din intamplare sau nu, peste Demoni si miracole (H.P. Lovecraft) trebuie sa azvarle cartea cat mai departe si sa uite instantaneu numele cartii si al autorului. Eu, din pacate, n-am facut asa. Si cu credinta ferma – desi tot mai zdruncinata – ca orice carte odata inceputa trebuie citita pana la capat, gasindu-se in mod necesar ceva bun in ea, chiar daca din pura intamplare, am inaintat pana la pagina 184.

Am citit fortandu-ma sa dau pagina, sa suport aiurelile fara nici o noima ale unui scris lipsit de orice calitati literare (fapt de care, in mod cert, nici traducerea nu este straina). Nu exista, in tot acest volum de povestiri o fraza bine incheiata, nici macar trei cuvinte bine potrivite unul langa altul. Se arunca cu lopata, la gramada, cuvinte stranii, idei absurd de prost exprimate, incercari “filosofice” de a raspunde la intrebarile ultime.

Galgaie pretutindeni de absoluturi, de creaturi de pe alte planete de miracole sfasietoare, de personaje care se fataie in sus si in jos prin universuri. Nu exista insa nicaieri nici cea mai mica preocupare pentru o minima coerenta, nu exista nicaieri un fir narativ, o poveste, incoerenta ea insasi scapata de sub control fiind singuea norma a scriiturii care se prabuseste adesea in pueril, in ordinar, in comun.

Pana acum credeam cu sinceritate ca pana si o carte proasta tebuie dusa pana la capat. Trebuie zvarlita cat colo abia cand ai terminat definitiv cu ea. Aflat insa in fata acestei carti a lui Lovecraft credinta aceasta a mea s-a prefacut intr-o absurditate. In loc sa azvarl timpul pe fereastra, sa ma enervez, sa ma ingrozesc, sa raman perpelex de lipsa completa de valoare a scriiturii am hotarat sa nu mai citesc un rand, in viata mea, scris de Lovecraft.

Dar daca aveti pofta sa va convingeti pe cont propriu, profit de aceasta ocazie pentru a anunta ca trimit aceasta carte, prin posta, celui dintai care isi va manifesta dorinta de a avea in biblioteca aceasta pretioasa lucrare, de o nebanuita originalitate.

Rilke, Malte L. Brigge si 559 de paturi in care se moare

Nimeni nu-mi poate muri propria moarte, moartea imi este propriul  cel mai intim, aproapele absolut, iar indemnul atat de des repetat , “iubeşte-ţi aproapele”, ar putea foarte bine să însemne “iubeşte-ţi propria moarte”. Şi cu toate acestea, de cele mai multe ori “se moare”, adică moarte este asumată impersonal, neautentic – cum ar spune Heidegger – adică este înţeleasă ca un punct ultim, ca destinaţie, şi nu ca ceva ce ne însoţeşte din momentul în care ne naştem, clipa de clipa, precum firescul cel mai firesc.

Şi  dacă filosofia reuşeşte să cuprindă acest eveniment al morţii la nivel conceptual într-un mod foarte précis – mai ales deodată cu Heidegger – literatura dă seama în felul propriu de depersonalizarea şi neautenticitatea morţii.  În romanul în bună măsură auto-biografic “Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, Rilke atinge una dintre culmile stilistice atunci când scrie: “Această minunată clădire este foarte veche, chiar şi pe vremea regelui Clovis se murea acolo în câteva paturi. Acum se moare în 559 de paturi. Fireşte, în sistem industrial. La o asemenea producţie enormă, moarte individuală  nu e prea bine executată, dar asta nu mai contează.”

Fragmentul în sine este copleşitor prin profunzime şi prin expresie artistică. Ar fi de ajuns să sesizăm în fraza intenţionat neglijent introdusă, cuprinsă între două virgule ca o observaţie secundară “moartea individuală nu e prea bine executată”, fiorul impersonalităţii morţii; ca şi când cineva, “das Man” (ger.), on (fr.) it (en) moare în fiecare şi cu fiecare, confiscându-le moartea. Se moare fals, se moare gresit, se moare fara talent si fara chef. Se moare ca sa treaca timpul. E păcat că limba română nu păstrează un pronume unic pentru acest impersonal, confundându-l cu reflexivul “se”.

“Cine mai dă astăzi ceva pe o moarte bine pusă la punct? NImeni!”

Rezervatia Puskin – (…si un pic de Kafka)

Scriitura agilă şi plină de vervă, construită din fraze retezate, concise în care cuvintele stridente sunt potrivite cu minuţie, observaţiile fine, tonul ironic şi agresiv sunt calităţile indiscutabile ale stilului micului roman al scriitorului rus, “Rezervatia Puskin” care atinge, în unele locuri, perfecţiunea. Iată, bunăoară, cum este clădită imaginea unui sat azvârlit pe o culme de deal: „Pe-alături umblau vaci monocolore, plate, ca nişte decoruri de teatru. Oi murdare, cu fizionomii decadente, ciupeau fără chef iarba. Deasupra acoperişurilor dădeau târcoale ciorile. […]. Găinile evoluau cu un umblet nervos ca-n filmele de desene animate. Câinii scunzi, flocoşi, lătrau ascuţit.” (p. 31).

Sentimentul de lume părăsită, devorată de cariile uitării, în care miracolul vieţii a fost redus la funcţionarea – ea însăşi defectă – a câtorva mecanisme, ambianţa de „rezervaţie”, sunt surprinse cu o precizie uimitoare. Însă dacă ironia nu ar fi esenţa însăşi a stilului, pericolul, aşteptând de pretutindeni, este prăbuşirea într-o lume kafkiană, nu doar monotonă şi ternă, ci angoasantă şi cotropitoare. Echilibrul – de altfel foarte dificil de menţinut – nu pare a suferi nicăieri, deznădejdea fiind mereu colorată de replicile unor personaje caricaturale, sau de finele observaţii ale naratorului.

Căutând un localnic ce i-ar putea închirea pentru câteva luni o cameră, Boris face cunoştinţă cu unul dintre acele personaje hilare, pentru care strămbăturile şi semnele furişe, făcute din ochi, sunt liniile de conduită: „Făţiş preocupat, Tolik urină din cerdac. Apoi deschise uşa şi strigă: – Alio! Răsscobitule Ivanîci! Eşti căutat. Şi făcându-mi cu ochiul, adăugă: – De la miliţie, pentru pensia alimentară” (p. 32).  

Discuţia privitoare la preţul închirierii camerei dorite se transformă într-o ciudată mărturisire a viciului proprietarului, aşa cum discuţia despre Lizka care „ar trebui spânzurată, da’ nu-mi fa eu de lucru cu ea […]” (p. 36), trădează cu un umor neaşteptat grotescul, dacă nu absurdul unei situaţii conjugale. Evadarea prin alcool, cea mai la îndemână modalitate de a te sustrage „rezervaţiei”, este şi ea citită în cheie ironică, devenind astfel mai puţin condamnabilă, dobândindu-şi un anume firesc care reclamă oarecare înţelegere: „Mă abţin cu uşurinţă de la primul pahar. Dar nu ştiu să mă opresc. Motorul e bun, dar frânele îmi joacă festa” (p. 64).

Dacă la nivel stilistic singurul fel în care se poate evada dintr-o lume ferecată, lipsită de ferestre asemenea unei monade leibniziene, este ironia şi sarcasmul, la nivel existenţial contrapartea acestei trăsături de stil este alcoolismul. Ţinând seama de această observaţie, finalul romanului, scris mai degrabă într-o notă sumbră, lipsit de culoare vie a umorului şi a ironiei, poate fi înţeles ca recursul la un alt fel de evadare, evadare care nu mai poate fi împlinită printr-un artificiu de stil. O evadare care reclamă, aşadar, prăbuşirea în inconştienţa oferită de alcool.

Daca Romanul lui Dovlatov ar fi fost scris in ultima decada, s-ar fi putut foarte bine intitula, nu Rezervatia Puskin, ci Rezervatia Putin, continuand sa fie o imagine autentica si veridica a unei lumi care s-a schimbat atat de putin in atat de mult timp. 


Martorul – Juan Jose Saer

Mi-am amintit zilele astea, nu stiu de ce, de povestirea lui Saer. Am recitit-o si din motivul asta simplu m-am gandit sa pun un manunchi de cuvinte in distanta proaspat investigata dintre mine si ea. Cartea este de fapt marturia unui european captivat de salbatici – desi captivat e ciudat spus – care intelege, pe masura ce trece timpul, sensul profund al celor zece ani pe care i-a petrecut alaturi de unul dintre triburile indiene, ce va avea mai tarziu aceeasi soarta ca cele mai multe dintre triburi; vor fi nimicite de catre europeni.

Incercand sa traduca termeni si expresii din limbajul tribului in cel al limbii europene, “martorul” se vede nevoit sa traduca, de fapt, o viziune  metafizica radical diferita de cea europeana. Scepticismul membrilor tribului fata de realitatea lor si a lumii, nevoia lor de a avea un martor care sa le confirme existenta, care sa le duca numele mai departe, inchiderea lor intr-un spatiu restrans, singurul spatiu in care se simteau “acasa”, singurul spatiu smuls indeterminatului cu care se invecinau pretutindeni primesc accente tulburatoare atunci cand sunt repovestite, marturisite, de cel care va spune, mai tarziu, ca n-a mai descoperit printre europeni decat foarte putini oameni de cand s-a intors din “captivitate”.

Finalul romanului –  ce sta sub semnul imaginii descumpanitoare a unei eclipse de luna si a felului in care aceasta eclipsa este rastalmacita si inteleasa de catre membri tribului –  este poate marturia unei nesfarsite pareri de rau, a unei inutile deznadejdii fata de tot ceea ce civilizatia europeana a distrus, a anenantizat inainte sa cunoasca sau sa inteleaga.

Pământul apelor

Îi invidiez pe aceia care n-au citit încă romanul lui Graham Swift, pentru că le este rezervată o plăcere pe care eu am consumat-o déjà, dar care ţine, de-acum, de trecut.  Acum cateva saptamani trecem prin librarii, asa, nu  pentru a-mi cumpara vreo carte, mai ales ca de cand cu criza asta…Ma plimbam asa, de placere, cum te-ai duce sa spionezi locul de intalnire a doi indragostiti. Rasfoiam una sau alta, analizam copertile si treceam mai departe. Asa m-am trezit citind primele cateva pagini din cartea lui Swift, si tot asa, pe cale de consecinţă, m-am trezit mai întâi la casa de plată, cu ultima hârtie de 50 de lei pe care o mai aveam în portofel si care, de-acum, trecea în sertarele alea micute si pline  de alte asemenea hârtii. Eu ma alesesem cu cartea si aveam sa constat cateva zile mai tarziu ca – si aici va rog sa ma credeti ca nu fac reclama – schimbul fusese în avantajul meu. Am dat o bucata colorată de hârtie, plină cu tot felul de desene ca o carte de colorat, şi am primit în schimb mai bine de cinci sute de pagini legate impreuna de o scriitura controlata perfect, la limita realismului magic.

Pământul apelor este o suita de povesti care ţin toate laolată şi care lasă să se întrevadă, în spatele povestirilor ca atare, plăcerea şi virtutea actului de a povesti ca atare. Act prin care –  aşa cum pământul este furat apelor prin complicate mecanisme de drenare şi în urma unor complicate îndiguiri –   realitatea este ordonată şi luată în stăpânire, devenindu-ne ceva familiar. Abia prin actul secund al povestirii lumea devine lume a noastră şi evenimentele primesc destinul unui sens.

La finaul cărţii mi-a trecut prin cap – şi nu ştiu dacă aş putea să scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, dar câteva pagini tot aş putea scrie, deşi n-o s-o fac! – că deşi – iar “desi”, dar n-am alteva mai scurt – Swift şi contemporanul său turc, Orhan Pamuk aparţin de două lumi perfect diferite, intuiţiile scriitorului englez nu sunt departe de cele ale autorului romanului “Cartea neagra” şi a memorabilului capitol festiv al cărţii “Când vor seca apele Bosforului”.

Acum, ca am epuizat stocul de romane, va trebui  să o apuc iarăşi prin librării – nu înainte să termin cu Levinas! – aşa, la întâmplare, şi fără nici un gând serios. A, şi încă ceva; deşi se scriu astăzi tone de cărţi proaste – de unde ştiu dacă nu le citesc? – se scriu încă unele grozave. De asta merită să trăieşti în secolul XX. În afară de motivul ăsta, e drept, mi-ar fi greu să găsesc altele, dar m-am resemnat. Deja. Cred.

Cinci plecări din prezent

Atunci când deschidem o carte dacă nu facem precum Descartes care încerca (şi reuşea de multe ori, dacă este să-i dăm crezare) să intuiască conţinutul ei din titlu, căutăm de fiecare dată între paginile ei, să descoperim o lume. Lumea noastră sau a altora, lumea unui altcineva sau a acelui altcineva care, cu o vorbă de-a lui Heidegger, suntem de fiecare dată noi înşine. “Exerciţiile fenomenologice” ale lui Alexandru Dragomir, cuprinse sub titlul de Cinci plecări din prezent, ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu, ne aduc, cu precumpănire, în preajma a ceea ce trecusem cu vederea până acum, în preajma a ceea ce, fiind atât de aproape de noi, fiind subînţeles, este uitat, nemaiînţeles, trecut sub tăcere. Acolo unde privirea noastră rămâne neputincioasă, aceea mai exersată a fenome-nologului, srăvede dincoacele lucrului, cu o naturaleţe surprinzătoare.
Scurtele “naraţiuni” fenomenologice unele neşlefuite, şi poate prin aceasta mai preţioase, tocmai pentru posibilul lor, sunt de fapt crâmpeie de gândire în marginea unei impresionante diversităţi de aspecte, intitulate unele dintre ele, asemenea tratatelor aristotelice: Despre oglindă, Despre unicitate, Despre adevăr, sau, pur şi simplu Terminare, Uzura, Străinătăţi banale ale omului. Cele mai multe dintre ele nu depăşesc câteva pagini şi nu de puţine ori se mulţumesc numai să amuşine o idee, să o facă să tresară, ca pe o pasăre sperioasă care zvâcneşte din stufăriş în înaltul cerului. Şi când, cu răsuflarea tăiată, şi cu sângele rece nelipsit, vânătorul ar trebui să ducă arma la ochi şi să apese pe trăgaci, i se face dintr-o dată milă, ori, pur şi simplu, se plictiseşte, sau se rezumă la a descrie puşca, “alcătuită din partea de sus, partea de mijloc şi partea de jos” –aşa cum se întâmplă într-un vers nichitian- , fără a face uz de ea, de-a dreptul, ca şi când n-ar mai avea nici un haz.
Una dintre reflecţiile cele mai întinse, şi cea care dă, de altfel, titlul întregii cărţi este si cea asupra căreia ne vom opri, o clipă, urmărind firul ei despicat, de aceasta dată în cinci, după numărul plecărilor noastre din prezent. Condiţia de posibilitate a aşa-ziselor plecări din prezent este atenţia. Meditaţia se deschide cu o pendulare între a considera atenţia o funcţie sau o stare a conştiinţei, prima fiind voluntară, în timp ce a doua involuntară. “Ce înseamnă, adică, <mă gândesc la…>?” (p. 90), lucru pe care îl fac conştient şi care astfel îşi revendică aspectul lui de funcţie. Nu înseamnă decât că îmi orientez conştiinţa “fie în trecut, fie în viitor, fie în spaţiu” (p. 90). Atenţia are ceva din intenţionalitate, fără a i se suprapune, îndreptarea ei neputând fi o îndreptare către nimic. Ca stare a conştiinţei, atenţia este prezentă atunci când privesc un peisaj, însă atunci când privirea mea se focalizează, izolează un aspect anume, atenţia ca funcţie este cea prin care acest lucru este posibil.
Părăsind prezentul, îmi îndrept atenţia către trecut, către viitor, înspre un alt loc, gândind abstract sau imaginând ceva. Dar cum e cu putinţă aşa ceva, cum se poate ca stând pe loc, nemişcat, să mă sustrag interacţiunii eu-lume, să “ies din prezentul meu” înţeles ca simţ sau faptă, şi să aduc în locul acestora “trecutul amintirii sau viitorul intenţiei” (p. 100)? Acestea sunt posibilităţi pe care omul le poate “accesa” oricând, în sensul caracterului ek-static al ipostazelor temporalităţii, heideggerian vorbind, însă gândul autorului refuză această cale alegând, un drum “mai puţin filosofic” (p. 97). Cele cinci plecări au un caracter ondulatoriu, se desfăsoară treaptă cu dreaptă, de la un mai aproape în spaţiu sau timp, la un din ce în ce mai departe, şi concretizările lor cuprind un domeniu vast. Geografia sau cosmologia sunt rodul plecării spaţiale, istoria, cosmologia, celei în trecut, prognoza sau planificare corespunzând plecării în viitor. Filosofia sau ştiinţa ar fi îndreptarea atenţiei către lumea abstracţiilor, plecarea în imaginaţie fiind condiţia de posibilitatea a artelor. În schimb, trăirea prezentului a dat plăcerea simţurilor, etica şi tehnica. Autorul ne îndeamnă să observăm că toate plecările din prezent tind să aibă atitudine ştiinţifică şi să se constituie ca ştiinţe, conturându-se astfel două planuri, unul existential şi unul ştiinţific.
“Trecutul şi viitorul sunt de două ori (în două feluri) în prezent” (p. 104), ne anunţă autorul în ultimele rânduri ale eseului asupra căruia am întârziat un moment, însă acum nouă nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm, augustinian, cum sunt ele posibile, şi asta pentru că nici gânditorul român nu face altceva, finalul eseului constituindu-se, de fapt, la fel ca şi întreagul volum, sub forma unei invitaţii mereu reiterate la dialog, o provocare neîncetată la propriul tău gând, la propria ta ,,plecare din prezent”.

(Articol apărut în «Adevarul literar si artistic», nr. 860, anul XVI, 2007.)