Orasul orbilor I

De la Accademia di Romania am evadat în Roma, urcând printre platani şi pini spre Vila Borghesi.  Un loc invadat de oameni şi păsări de leandri înfloriţi în albastru, în roşu, în galben, în mov. De Magnolii uriaşe împrăştiind parfumuri ameţitoare. S-ar putea scrie un tratat despre copacii Romei, i-am spus Dianei. S-a scris deja, mi-a răspuns, zâmbitoare, îndemnându-mă să privesc tempul grec construit cumva în joacă pe o insulă minusculă din mijlocul unui lac. Ieşind parcă din timp şi din apă. Râzând. Învingând timpul.

În Roma, am observat, timpul trece cu o dezinvoltură descumpănitoare dintr-o epocă istorică în alta. Am plecat, asta trebuie spus, căutând Fontana di Trevi. Numai Diana ştia unde era. Noi nu. Când am dat cu ochii de prima fântână, în timp ce tocmai ieşeam din parc, am repetat entuziasmat numele fântânii. Nici vorbă, mi-a spus Diana, stăpânindu-şi râsul. Fontana di Trevi e de zece ori mai mare. Râd şi eu. Mergem pe Corso. Lume pretutindeni, lume şi clădiri impresionante, blocuri de piatră bimilenare, mărturisind despre vremuri care nu mi se pare că ar fi putut exista vreodată. Nu-mi vine să cred că bisericile şi colonadele şi obeliscurile sunt mai vechi decât platanii. Totuşi istoria invadează leandrii, curgându-ne printre degete ca apa pe care o bem abia suportând căldura. Isoria înscrisă în coloanele templului grec transformat în biserică. Mi-e tot mai cald. Mi-e frică. E îngrozitor de frumos. Ajungem la altă fântână. Fontana di Trevi? Întreb neştiutor, pregătit să scormonesc după o monedă. Să mă asigur că o să mă întorc cândva la Roma. Fontana di Trevi e de zeci de ori mai mare, îmi spune Diana izbucnind în râs, şi eu o privesc şi râd.

Piaţa Spania e invadată de lumină şi oameni. De flori şi păsări. Freamătă ca o vietate. Nu ne oprim. Mergem mai departe. Înainte de asta aruncăm câţiva bănuţi. Şi la adevărata Fontana di Trevi o să trebuiască să arunc, încep eu glumind, şi Diana îmi face semn să tac. O să arunc eu pentru tine.

Nu mai am monede.  Mi-e foame. Străzile lungi, străjuite de clădri, străjuite de leandri sunt fără capăt.  În Roma nu te poţi rătăci. Atunci să mergem fără să ne pese.

Ne rătăcim totuşi. Ne regăsim apoi. Toate străzile duc acolo unde suntem noi acum. Râdem. Diana arată cu degetul râzând, privindu-mă de foarte aproape. Fontana di Trevi, îmi şopteşte. Râd şi eu. Fontana di Trevi e de zece ori mai mare, răspund. Diana râde şi se sprijină cu mâna de umărul meu.

Diana râde şi apoi se face întuneric şi seară. În jurul nostru biserici, arcade, ziduri. Lumina se plimbă printre blocurilde piatră cu graţia unei italience desculţe mâncând îngheţată. Noi râdem.  Ana e cu noi. Ne hotărâm să vedem Coloseum-ul. De aici ar trebui să-l vedem, ne spune Diana. Dacă ar fi ziuă. Ne întoarcem toţi să privim.  Vedem o coloană crescând din întunericul limpede în lumina câtorva mici reflectoare.  Lumina se joacă printre ruine ca un copil care nu ştie nimic. Nu înţelege nimic. Râde. Întunericul e mult mai înţelegător.  E Columna lui Traian, hotărăşte Diana, şi noi nu mai râdem, nu mai respirăm.  E Columna. Trecutul se lasă privit numai cu răsuflarea tăiată, la lumina palidă a câtorva reflectoare. Numai tăcând. Diana se lasă îmbrăţişată şi râde.

Ana e obosită şi pleacă. Căutăm toţi trei hotelul. Nu-l mai găsim. Ana e obosită. Şi pleacă. Căutăm. Culegem cireşe amare şi le mâncăm. Diana a crescut cu un cireş amar, retezat acum câţiva ani, îşi aminteşte şi e tristă mâncând din cireşele copilăriei ei.

Constantin Noica e la filosofia come salvezza

Sub egida Accademia di Romania in Roma, Universita di Roma La Sapienza, Facolta di Filosofia si a Forum degli intellettuali romeni in Italia s-a desfasurat la Roma, in zilele de 3 si 4 iunie, Conferinta Internationala “Constantin Noica si filosofia ca mantuire”. Au fost doua zile de conferinte in care comunicarile si discutiile au trecut dincolo de rigorile si limitele unei asemenea intalniri, doua zile de discutii vii care au demonstrat ca filosofia lui Constantin Noica, atunci cand este luata in serios de catre noi, cei vorbitori de aceeasi limba si simtitori de acelasi (ironizat) sentiment romanesc, poate fi luata in serios si de altii, straini sau vecini cu limba si cu asa-zisul nostru sentiment.

Cele doua zile de conferinte au demonstrat, dincolo de orice indoiala, ca gandirea lui Noica poate trece granitele limbii, ca este astfel o gandire vie, capabila sa fascineze si sa uimeasca, sa nasca controverse si dispute serioase, sa provoace  extaze ale gandului.

In ciuda faptului ca italiana mea este cu totul rudimentara, si ca nu imi permite decat sa inteleg (intr-o masura), iar nu sa vorbesc, am ramas surprins de incisivitatea si inteligenta speculativa a uneia dintre prezentari, cea a Dragei Rocchi – Constantin Noica: movimiento e divenienza, care isi propunea intelegerea problemei devenirii (a miscarii) la Noica, prin prisma discutiei aristotelice asupra miscarii ca “energeia ateles”.

La sfarsitul celor doua zile de discutii si conferinte (dar si la sfarsitul celor trei nopti de hoinarit intens prin Roma, pana spre dimineata) bucuria de a ne fi intalnit si de a fi vorbit despre filosofia lui Noica, de a-i fi simtit gandirea vie, asa cum sigur si-a dorit, asa cum spera, s-a impus in dauna oricarei alte concluzii.

Roma este o lume intreaga (poate chiar lumea!). Dar gandirea lui Noica este la randul ei o lume. In cele doua zile, cele doua lumi s-au intalnit prin noi, si noi, italieni si romani ne-am intalnit prin ele. Doua intalniri care au devenit una. Si intalnindu-ne, dupa bunul indemn Noician, n-am ramas neschimbati. Deci ne-am meritat numele.

Roma – orasul orbilor

Am fost la Roma. Cum si mai ales de ce o sa lamuresc alta data. Acum nu pot scrie decat foarte putin. Am vazut Roma cu retina lipita de lucruri, cu respiratia taiata, am vazut Roma dimineata si seara si mai ales noaptea, am vazut-o cu ochii flamanzi ai unui indragostit. In Roma totul e vedere. O vedere de o intensitate cumplita care-si domina privitorul, care-l ia in stapanire si il poseda si il indragosteste. Am vazut Roma, dar traiesc ca si cand ea m-ar fi vazut pe mine si numai albia privirii ei a ingaduit privirea mea. Am vazut Roma fara sa inteleg cum poti vedea Roma. Am vazut Roma ca un suferind de vedere ce sunt si m-am vindecat. Acum nu mai sufar. Roma – orasul orbilor.