Cartea Iuliei


Am publicat, în câteva rânduri, scurte fragmente (pe care unii dintre voi au avut ocazia sa le citesca) dintr-o scriere care s-a  transformat, treptat, într-un roman: Cartea Iuliei. „Un titlu interbelic”, mi-a atras  atentia, imediat, un prieten de-al meu şi critic literar, Cătălin Sturza, care mi-a  promis totuşi că o va lectura cu cel mai neiertător ochi posibil.

Romanul este povestea unei neputinţe. Neputinţa de a trăi în cuvinte,  neputinţa de a ierta şi de a iubi în cuvinte. Şi povestea unei nevoi. Nevoia de a ierta şi  nevoia de a iubi. Ocolind cuvintele, dincolo de ele, şi totusi cum altfel dacă nu prin  ele. Este cartea Iuliei, pentru ca este scrisă şi citită de Iulia (şi uneori de Grieg),  pentru că este un fel de roman în roman, şi pentru că este un fel de scrisoare (carte)  între cei doi. Şi pentru că actul lecturii este actul erotic suprem între cei doi, modul  suprem de a se dărui unul altuia, tocmai pentru că îi priveşte indirect, pentru că  este despre ei fără să fie cu ei. Pentru că literatura este, până la urmă, un mod de a  evada din cuvinte prin cuvinte, un mod de a ajunge la celălalt. Este actul suprem de  altruism.

Dacă o să vă placă, să-mi spuneti! (Să-mi spuneţi şi dacă nu…).

(p.s.  Am speranta ca lecturarea acestei carti il va determina pe Vania sa renunte la gandurile negre din ultima vreme.

p.p.s. Tin, deasemenea sa multumesc catorva oameni care m-au incurajat cu laudele si cu criticile lor si fara de care romanul nu ar fi aparut: Vladimir Bortun, Amalia Trepca, Iulian Costache, Octavia Sandu, Razvan Andrei si lui Marin Mincu – cel caruia ii este dedicata cartea (lui si Marei) ca o reparatie pentru o invitatie de a citi in cenaclu >Euridice< pe care, din pacate, n-am onorat-o si pe care acum, ca unul dintre noi a murit,  n-o voi mai putea onora niciodata. Ii multumesc deasemenea lui Cristi, Diei, Iuliei,  – si tuturor acelora – care citind fara sa stie fragmente din roman, au avut dintre cele mai incurajatoare cuvinte si m-au facut sa-l scriu pana la capat).

Inceput de roman

– Suntem gata să vă ascultăm atunci. Mai aşteptăm pe cineva?, întrebă unul dintre avocaţi, întorcându-se către tânărul care îl însoţea, şi care stătea înghesuit pe scaunul din colţul mesei. În loc să răspundă, tânărul clătină nesigur din cap, hotărându-se până la urmă pentru un răspuns negativ, pe care îl murmură apoi, ca pentru a se asigura că fusese înţeles.

Ca şi când semnul ar fi fost adresat bărbatului îmbrăcat sumar, cu o figură mohorâtă, în jurul căruia era adunată întreaga asistenţă, acesta dădu să se ridice, de parcă şi-ar fi amintit ceva, apoi căzu înapoi pe scaun, ca un corp inert. Dacă l-ar fi văzut cineva acolo, în camera îngustă în care se înşirau, de la stânga la dreapta, cei doi psihiatri, apoi cei doi avocaţi, apoi, în sfârşit, tânărul care adormise aproape cu caietul sprijinit pe genunchi, ar fi spus că bărbatul nu se mişcase de acolo de câteva zile bune. Şi într-adevăr, n-ar fi greşit prea mult. După ce mai ceru un pahar cu apă, şi permisiunea de a vorbi cu Duhul Sfânt, prin telefon, la numărul deja indicat, bărbatul păru să capituleze din nou, aşa cum o făcuse cu câteva ore înainte. Capitularea devenise punctul de pornire al unei noi ofensive.

– Am să vă spun totul, zise cu nedisimulată sinceritate, frecându-se la ochi, ca şi când s-ar fi străduit să-i vadă pe cei care stăteau în jurul lui şi nu acele înfăţişări fantasmatice care îi tulburaseră întreaga noapte şi care locuiau într-o lume din care nimeni în afară de el nu mai făcea parte. Însă pentru asta, reveni el pe un alt ton, de parcă ar fi găsit dintr-o dată un motiv să se bucure, vă rog să citiţi cu voce tare mesajul acesta pe care Duhul Sfânt m-a însărcinat să vi-l trimit vouă, şi prin voi spălăturii ăsteia de naţii împuţite care doarme ca un beţivan într-o margine de şanţ. Hai, citeşte! Răcni el către tânărul care nu schiţă nici cel mai mic gest de a lua hârtia împăturită ce îi fusese întinsă peste masă. Părea obişnuit cu asemenea gesturi şi deja plictisit de tot ce avea să se întâmple.

Văzând că nimeni nu ia în serios mâna de care atârna ca o batistă folosită hârtia prin care Sfântul Duh binevoise să iasă din tăcerea lui bimilenară şi să se adreseze omenirii, Cosmin aruncă hârtia pe masă, deznădăjduit, şi se prăbuşi înapoi pe scaun. Să dispară ar fi putut numai dacă s-ar fi concentrat foarte tare, dacă ar fi închis ochii foarte strâns, până s-ar fi umplut totul de dansul relaxant al culorilor şi de nesfârşirea goală a întunericului. Bine, nu-i ieşea chiar întotdeauna, şi avea să dea greş şi acum, asta pentru că era obosit, pentru că nu dormise de o noapte întreagă, de mai multe nopţi, se gândi el deschizând ochii ca şi când s-ar fi aşteptat ca toţi ceilalţi să fi dispărut între timp. Dar nu, nici de-al dracu’. Stăteau acolo ca nişte statui îmbrăcate nepotrivit şi în grabă, îşi zise, şi gândul acesta îl umplu de furie şi-l făcu să se ridice de pe scaun, ameninţător, lovindu-se cu genunchii de masa fragilă din lemn pe care fu cât pe ce s-o răstoarne.

– Canalii împuţite!, zbieră el, căutând în gând o continuare potrivită, apoi, vrând să lovească cu pumnul în masă, constată că mâinile îi era prinse una de alta cu două inele groase de metal. Ca şi când lucrul acesta l-ar fi făcut să-şi amintească totul, se prăbuşi înapoi pe scaun, redevenind individul docil de mai înainte. Dacă într-adevăr vederea cătuşelor, sau mai curând a celor doi paznici care se apropiară imediat de uşa încăperii, fiind gata să intervină la cel mai mic semn, l-au făcu pe Cosmin să-şi reia locul, nu ar fi putut să spună nimeni cu certitudine.

De-ale nimanui

Eu m-am gandit la asta – bine, e drept, nici n-am avut cine stie ce timp – dar poate gasiti voi ceva mai bun in loc. Si daca gasiti, va rog sa nu va deranjati sa-mi spuneti, sa nu strigati orzul la gaste, ca pe o ureche le intra, pe alta le iasa, asa asimptotic. Deci ma gandisem cat de usor e, adica cu cata usurinta se poate renunta la cele mai frumoase vise, pentru a fi fericit.

Parca suntem toti niste personaje de romane, pana si voi care atarnati, vorba lui Nichita, ca le zicea mai bine decat mine, de capatul privirii care va soarbe ca pe niste babe-oarbe ce sunteti (cu “u”, ca asa-i-n tenisul pe echipe jucat la academia romana, atunci cand nu ploua si joaca un pocher ca sa le vina inspiratia pentru lucrarile ale magnifice pe care le scriu:)

Bai ce chestie!

Vara se-mbraca la Prada

I-auziti aici: E o chestiune fundamentala si de-asta va retin atentia – atata cata mai aveti, ca probabil sunteti toti lesinati de caldura la ora asta. Dar ma folosesc de voi si in stadiul asta, de filodendron, sau de coada soricelului. Voi ati auzit de planta asta, sau habar n-aveti, orasenilor? Bai deci fiti atenti ca nu mai zic a doua oara: a venit azi un tip pe la mine – un fel de var de-al meu, zicea maica-mea, dar la ea toti sunt veri cu noi – trecut prin toate greutatile vietii, cum se zice. Bun, zic, si ce sa fac eu, i-am spus, ca el mai mult nu vorbea.  Scrisese, asa sustinea el, un roman – nu cine stie ce, adaugase imediat, modest – si incercase sa-l publice pe la cateva edituri. Dupa “derularea procedurii standard” rezultatul se “standardizase” si el. Nu voiau sa i-l publice si pace. Pai si cum sa te-ajut eu, zic, ca am si eu “romanele” mele pe cap, si tot de “raspunsuri standard” dau.

Imediat il vad ca se ridica si pleaca. Gata?, ii sugerez eu sa se grabeasca. El nu-mi raspunde. Ma priveste numai, ca si cand ar trebui sa-mi zambeasca, da’ nu-i iese miscarea din buze.  Ca sa-l ajut, ranjesc eu. Atunci isi da drumul, si imi arunca, din usa, cateva vorbe care sunau cam asa: auzi, eu credeam c-am scris o porcarie, dar daca o sa mi-o tot respinga, o sa ajung sa cred ca-i de-a dreptul buna; altfel de unde atata unanimitate… A mai zis ceva si a iesit, ca si cand n-ar fi fost.

Mie – care, cum ziceam, am si eu romanele mele – mi-a trecut asa prin cap: ba’, si daca are asta dreptate?

Umilinta (II)

Din clipa în care ai înţeles că ea nu va mai părăsi, în noaptea aia, încăperea – silabisi Iulia cuvintele, pentru a mă face atent – ai devenit captivul unei desfăşurări fireşti. Ea şi-a lăsat din mână haina pe care se pregătea s-o îmbrace, apoi, fără să se grăbească şi fără să ezite, ca şi când asta i-ai fi cerut, a dezbrăcat aproape toate hainele de pe ea. La un pas de tine, trupul ei aproape gol, vag îmbătrânit, aştepta nemişcat ca o pradă hipnotizată. Tu deveneai, tot mai mult, un simplu spectator, ca şi când scena s-ar fi desfăşurat într-o proximitate totuşi sigură. Corpul tău devenise dintr-o dată un obiect inutil de care nu ştiai încă să te foloseşti. O priveai lipsit de orice gest care ar fi putut primi în ochii ei vreo semnificaţie. Niciodată, mai mult decât în clipa aia, nu te-ai simţit iremediabil refuzat de umanitate.

Cu toate acestea, ea nu părea descumpănită. Nu vedea, în lipsa ta de iniţiativă, decât un ultim prag care putea fi fără dificultate depăşit. S-a apropiat de tine, până când nu vă mai despărţea decât un pas. Tu înregistrai cu precizie fiecare mişcare a ei, fiecare gest, având convingerea că nimic nu se petrecea aievea. Ai văzut-o apropiindu-se până când corpurile voastre s-au întâlnit, şi abia atunci ai simţit mâinile ei arcuindu-se într-o îmbrăţişare. Fără să înţelegi însă că tu erai cel îmbrăţişat, mâinile tale continuau să atârne pe lângă trupul care intrase sub efectul deplin al unei anestezii generale. Însă ea ştia cumva că aşa urmau să se întâmple toate, ca şi când nimic n-ar fi putut-o descumpăni.

Ce uşor ar fi fost ca unealta aceea complicată care se chema trupul tău să găsească măcar atunci, când era deja de mult prea târziu, forţa de a respinge trupul ei care se apropiase de tine, aşteptând neştiutor, pregătit să se dăruiască până la capăt.

De ce nu mă asculţi, mă întrebă dintr-o dată Iulia, oprindu-se din citit, i-ar eu n-am putut să-i dau nici un răspuns. Mi se părea nedrept ca după discuţia din seara trecută să reluăm jocul nostru zilnic ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi nu doar nedrept, ci mai mult decât atât. Pur şi simplu nu puteam să fac lucrul acesta care ţinea, pentru ea, de firesc. Aş vrea să vorbim, i-am spus, să lămurim unele lucruri, să înteleg ce vrei şi mai ales cum. Vorbim tot timpul, mi-a răspus, zâmbind aproape ironic, apoi s-a întins spre mine, voind să mă sărute. Eu m-am dat înapoi, cumva speriat, iar ea a încetat să mă mai privească.

Ce vrei să-ţi spun?, m-a întrebat, folosind acelaşi ton care îmi devenise nesuferit şi în care n-o mai puteam recunoaşte, aşa că i-am dat singurul răspuns pe care ea probabil îl aştepta. Nimic, i-am strigat furios, apoi am tăcut amândoi ca şi când, într-adevăr, nu mai aveam nimic de vorbit unul cu celălalt. Şi poate că dacă n-ar fi început să citească, nimic nu mi s-ar fi părut mai firesc decât să mă ridic şi să plec, pentru a mă putea gândi la toate astea de unul singur. Să mă ridic, să plec, şi să nu mă mai întorc niciodată.

Constantin Noica sau vocaţia maestrului în cultura română

Într-un articol intitulat Notă testamentară, apărut post-mortem în revista Viaţa românească (nr. 3/1988), Noica făcea o mărturisire în stare să lumineze – şi în parte să justifice – tipul specific de ascetism al filosofului de la Păltiniş, raţiunea retragerii lui din lume: „Dacă se va in­teresa cineva de activitatea mea cărturăreas­că, îl rog să nu ţină seama de următoa­re­le: 1. De biografia mea, ce n-are continut, în bună parte din voie proprie […].”

Fără intenţia de a contrazice această „notă testamentară”, ar trebui totuşi considerată posibilitatea ca cea mai de preţ moştenire a lui Noica să nu fie de găsit în lucrările lui filosofice, ci în configurarea unui model a cărui vocaţie au avut-o atât de puţini în spaţiul cultural românesc. S-ar putea (greşit) crede că ar fi vorba despre impunerea modelului omului de cultură complet, sau al celui care, pregătit sa renunţe la eremismul lui, s-ar pune pe sine în slujba unui anume „bine public”, sacrificându-şi vocaţia culturală.

Mai presus de netăgăduita sa vocaţie filosofică, Constantin Noica a avut vocaţia socratică de maestru spiritual, de deschizător (descântător) de suflete. Noica n-a fost niciodată gânditorul despărţit de lume, izolat într-o imensa bibliotecă, pierdut în lumea propriilor gânduri, ci s-a lăsat pretutindeni înconjurat de oameni, gata să dăruiască tuturor cele zece lecţii de greacă veche, răspunzând nu numai scrisorilor venite din partea lui Eliade, ci şi celor – mult mai numeroase şi mai nesemnificative – venite din partea unor oameni obişnuiţi, fascinaţi însă de aura de maestru spiritual pe care o dobândise filosoful român, mai ales în anii şederii sale în cabana de la Păltiniş. Noica devenise o instituţie. Tocmai de aceea, cea mai de preţ învăţătură a lui Noica nu este de găsit nici în fascinanta „vulgarizare” a lui Hegel din Povestiri despre om, nici în Devenirea întru fiinţă, nici în Scrisorile despre logica lui Hermes; cel mai de preţ dar al lui Noica este insuflarea şi cultivarea unei stări de spirit. Însă filosofia este, în esenţă, mai înainte de orice, cultivarea unei stări de spirit, care pune în joc seducţia şi îndrăgostirea. Iar Noica este unul dintre cei mai de seamă seducători ai culturii române, pentru care mai important decât scrisul cărţilor este ceea ce Platon numea, în Scrisoarea a VII-a, „scrisul în inimă”, aprinderea şi înteţirea acelei firave flăcări din sufletul celui ce năzuieşte spre cunoaştere. Ce întemeia în celălalt era cu mult mai preţios decât ce reuşea să obţină el însuşi.

Lecţia cea mai importantă a lui Noica nu este, aşadar, una de filosofie, ci mai presus de orice, una de umanitate. Odată cu Noica se împlineşte modelul maestrului pregătit oricând să dăruiască şi să se dăruiască discipolilor lui, dând dovada unui irepetabil altruism, a unei irepetabile nobeţi spirituale. Retragerea din lume a lui Noica, însingurarea şi ascetismul său cultural, au fost, de fapt, condiţia de posibilitate a dobândirii unui raport autentic cu celălalt, condiţia unei întâlniri transfiguratoare, din care nu numai discipolul, ci şi maestrul poate avea de învăţat. Disponibilitatea afectivă a lui Noica, înflăcărarea şi determinarea pe care o insufla şi o pretindea tuturor, fac din Noica nu numai un mare om de cultură, ci şi un individual extraordinar, în plan uman. Într-o lume dominată mai curând de egoism, în care celălalt era de multe ori o ameninţare la securitatea propriei persoane, Noica a făcut demonstraţia unei risipe de altruism, înţelegând într-un mod genuin acele cuvinte ale lui Leon Bloy, atât de des repetate: „niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

Dacă biografia lui Noica contează sau nu, sau în ce măsură trebuie să ţinem seama de unul dintre ultimele îndemnuri ale sale, rămâne încă de stabilit. Ceea ce este însă cert, este că viaţa filosofului de la Păltiniş, a trecut, prin nenumăratele capilare ale spiritului, în viaţa discipolilor săi, şi continuă în acest fel să străbată, ca un curent, pânza freatică a culturii române.

Rilke, Malte L. Brigge si 559 de paturi in care se moare

Nimeni nu-mi poate muri propria moarte, moartea imi este propriul  cel mai intim, aproapele absolut, iar indemnul atat de des repetat , “iubeşte-ţi aproapele”, ar putea foarte bine să însemne “iubeşte-ţi propria moarte”. Şi cu toate acestea, de cele mai multe ori “se moare”, adică moarte este asumată impersonal, neautentic – cum ar spune Heidegger – adică este înţeleasă ca un punct ultim, ca destinaţie, şi nu ca ceva ce ne însoţeşte din momentul în care ne naştem, clipa de clipa, precum firescul cel mai firesc.

Şi  dacă filosofia reuşeşte să cuprindă acest eveniment al morţii la nivel conceptual într-un mod foarte précis – mai ales deodată cu Heidegger – literatura dă seama în felul propriu de depersonalizarea şi neautenticitatea morţii.  În romanul în bună măsură auto-biografic “Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, Rilke atinge una dintre culmile stilistice atunci când scrie: “Această minunată clădire este foarte veche, chiar şi pe vremea regelui Clovis se murea acolo în câteva paturi. Acum se moare în 559 de paturi. Fireşte, în sistem industrial. La o asemenea producţie enormă, moarte individuală  nu e prea bine executată, dar asta nu mai contează.”

Fragmentul în sine este copleşitor prin profunzime şi prin expresie artistică. Ar fi de ajuns să sesizăm în fraza intenţionat neglijent introdusă, cuprinsă între două virgule ca o observaţie secundară “moartea individuală nu e prea bine executată”, fiorul impersonalităţii morţii; ca şi când cineva, “das Man” (ger.), on (fr.) it (en) moare în fiecare şi cu fiecare, confiscându-le moartea. Se moare fals, se moare gresit, se moare fara talent si fara chef. Se moare ca sa treaca timpul. E păcat că limba română nu păstrează un pronume unic pentru acest impersonal, confundându-l cu reflexivul “se”.

“Cine mai dă astăzi ceva pe o moarte bine pusă la punct? NImeni!”

Rezervatia Puskin – (…si un pic de Kafka)

Scriitura agilă şi plină de vervă, construită din fraze retezate, concise în care cuvintele stridente sunt potrivite cu minuţie, observaţiile fine, tonul ironic şi agresiv sunt calităţile indiscutabile ale stilului micului roman al scriitorului rus, “Rezervatia Puskin” care atinge, în unele locuri, perfecţiunea. Iată, bunăoară, cum este clădită imaginea unui sat azvârlit pe o culme de deal: „Pe-alături umblau vaci monocolore, plate, ca nişte decoruri de teatru. Oi murdare, cu fizionomii decadente, ciupeau fără chef iarba. Deasupra acoperişurilor dădeau târcoale ciorile. […]. Găinile evoluau cu un umblet nervos ca-n filmele de desene animate. Câinii scunzi, flocoşi, lătrau ascuţit.” (p. 31).

Sentimentul de lume părăsită, devorată de cariile uitării, în care miracolul vieţii a fost redus la funcţionarea – ea însăşi defectă – a câtorva mecanisme, ambianţa de „rezervaţie”, sunt surprinse cu o precizie uimitoare. Însă dacă ironia nu ar fi esenţa însăşi a stilului, pericolul, aşteptând de pretutindeni, este prăbuşirea într-o lume kafkiană, nu doar monotonă şi ternă, ci angoasantă şi cotropitoare. Echilibrul – de altfel foarte dificil de menţinut – nu pare a suferi nicăieri, deznădejdea fiind mereu colorată de replicile unor personaje caricaturale, sau de finele observaţii ale naratorului.

Căutând un localnic ce i-ar putea închirea pentru câteva luni o cameră, Boris face cunoştinţă cu unul dintre acele personaje hilare, pentru care strămbăturile şi semnele furişe, făcute din ochi, sunt liniile de conduită: „Făţiş preocupat, Tolik urină din cerdac. Apoi deschise uşa şi strigă: – Alio! Răsscobitule Ivanîci! Eşti căutat. Şi făcându-mi cu ochiul, adăugă: – De la miliţie, pentru pensia alimentară” (p. 32).  

Discuţia privitoare la preţul închirierii camerei dorite se transformă într-o ciudată mărturisire a viciului proprietarului, aşa cum discuţia despre Lizka care „ar trebui spânzurată, da’ nu-mi fa eu de lucru cu ea […]” (p. 36), trădează cu un umor neaşteptat grotescul, dacă nu absurdul unei situaţii conjugale. Evadarea prin alcool, cea mai la îndemână modalitate de a te sustrage „rezervaţiei”, este şi ea citită în cheie ironică, devenind astfel mai puţin condamnabilă, dobândindu-şi un anume firesc care reclamă oarecare înţelegere: „Mă abţin cu uşurinţă de la primul pahar. Dar nu ştiu să mă opresc. Motorul e bun, dar frânele îmi joacă festa” (p. 64).

Dacă la nivel stilistic singurul fel în care se poate evada dintr-o lume ferecată, lipsită de ferestre asemenea unei monade leibniziene, este ironia şi sarcasmul, la nivel existenţial contrapartea acestei trăsături de stil este alcoolismul. Ţinând seama de această observaţie, finalul romanului, scris mai degrabă într-o notă sumbră, lipsit de culoare vie a umorului şi a ironiei, poate fi înţeles ca recursul la un alt fel de evadare, evadare care nu mai poate fi împlinită printr-un artificiu de stil. O evadare care reclamă, aşadar, prăbuşirea în inconştienţa oferită de alcool.

Daca Romanul lui Dovlatov ar fi fost scris in ultima decada, s-ar fi putut foarte bine intitula, nu Rezervatia Puskin, ci Rezervatia Putin, continuand sa fie o imagine autentica si veridica a unei lumi care s-a schimbat atat de putin in atat de mult timp. 


Un film, un regizor si o atmosfera de roman

Sa lamuresc, mai curand in fuga, ce e cu titlul asta bezmetic. Ieri m-am facut, printre altele, vinovat de a nu fi terminat carte pe care as fi vrut s-o termin, si asta pentru ca am revazut mai intai “Psycho”, apoi am dat peste un film – tot al lui Hitchcock – pe care nu-l vazusem pana acum: “The wrong man.” 

Dupa cateva minute bune de vizionare, atmosfera filmului a inceput sa mi se para familiara, chiar daca eram ferm convins ca nu mai vazusem nicicand filmul, si ca nici macar nu auzisem de el. Si cu toate acestea sentimentul de deja-vazut, deja-simtit devenea tot mai prezent si tot mai palpabil. 

Probabil ca ati vazut filmul – daca nu, merita – asa ca nu voi mai insista cu povestea unui anume om confundat de oamenii legii cu un hot indelung cautat si care ajunge sa fie invinut de tot ceea ce comisese, de fapt, celalalt. Povestea este, desigur, interesanta. Insa si mai interesant este modul in care a fost, asa-zicand, regizata. Absurdul, care se insinueaza treptat si care devine, pana la final covarsitoar, neintelegerea ale carei consecinte nefaste sunt tulburatoare creaza o atmosfer…kafkiana. Mi-am dat seama de asta abia pe la jumatatea filmului. Atunci l-am descoperit pe K. in rolul personajului principal, in incercarile lui de a ajunge, cumva la Castel, sau in incercarea lui de a intelege ce se intampla cu procesul care i s-a intentat. Atmosfera romanelor kafkiene este surprinsa cu precizie in filmul lui Hitchcock intr-o asemenea masura incat s-ar putea afirma ca scenariul ar fi putut fi scris de celebrul scriitor. 

De unde insa dificultatea de a intelege sensul acestui deja-vu pe care il constatam inca de la inceput? M-am gandit si inca ma mai gandesc. Sa fie oare de vina diferenta de “mediu” al exprimarii? Sa fie oare diferenta dintre germana anti-calofila a lui Kafka si engleza uneori elevata a personajelor luiHitchcock. E greu de spus. De asta si scriu. Adica, pentru ca nu inteleg de ce.

Martorul – Juan Jose Saer

Mi-am amintit zilele astea, nu stiu de ce, de povestirea lui Saer. Am recitit-o si din motivul asta simplu m-am gandit sa pun un manunchi de cuvinte in distanta proaspat investigata dintre mine si ea. Cartea este de fapt marturia unui european captivat de salbatici – desi captivat e ciudat spus – care intelege, pe masura ce trece timpul, sensul profund al celor zece ani pe care i-a petrecut alaturi de unul dintre triburile indiene, ce va avea mai tarziu aceeasi soarta ca cele mai multe dintre triburi; vor fi nimicite de catre europeni.

Incercand sa traduca termeni si expresii din limbajul tribului in cel al limbii europene, “martorul” se vede nevoit sa traduca, de fapt, o viziune  metafizica radical diferita de cea europeana. Scepticismul membrilor tribului fata de realitatea lor si a lumii, nevoia lor de a avea un martor care sa le confirme existenta, care sa le duca numele mai departe, inchiderea lor intr-un spatiu restrans, singurul spatiu in care se simteau “acasa”, singurul spatiu smuls indeterminatului cu care se invecinau pretutindeni primesc accente tulburatoare atunci cand sunt repovestite, marturisite, de cel care va spune, mai tarziu, ca n-a mai descoperit printre europeni decat foarte putini oameni de cand s-a intors din “captivitate”.

Finalul romanului –  ce sta sub semnul imaginii descumpanitoare a unei eclipse de luna si a felului in care aceasta eclipsa este rastalmacita si inteleasa de catre membri tribului –  este poate marturia unei nesfarsite pareri de rau, a unei inutile deznadejdii fata de tot ceea ce civilizatia europeana a distrus, a anenantizat inainte sa cunoasca sau sa inteleaga.