A fost si victoria noastra?

Romania e o tara foarte frumoasa. Romania e o tara plina de oameni care stiu sa aprecieze sportul. Sutele de canele de sport din aceasta tara transmit neincetat meciuri de fotbal din campionatul intern si din alte campionate vestite din lume. A, daca n-ai ce face, poti vedea oricand un meci bun din Premier League, din Bundesliga, din Primera, si de mai stiu eu unde; poti vedea chiar meciuri de fotbal din tari de care n-ai auzit in viata ta si la o adica poti deveni suporter al lor. Ca un lac imens de cianura, fotbalul se revarsa in spatiul public in miros de fumigene, in sunet de manele, si insotit de nesfarsite scandaluri care coloreaza totul orgiastic. Ce bine e ca avem fotbal si ca Romania e o tara asa de frumoasa! Altfel nu stiu cum ne-am descurca.

Din cand in cand insa, jurnalistii sportivi din tara noastra mai fac cate o greseala. Te pomenesti ca in noianul de stiri despre reghe si meme si alte creaturi bizare care se scofalcesc pe toate posturile si isi dau ochii peste cap si behaie si se iau la bataie cu cine le iese in cale, mai apare cate o stire despre tenis sau rugby, sau sporturi de care microbistii din romania nici n-au auzit vreodata. Asa a aparut si stirea ca Simona Halep a castigat un titlu, apoi inca unul, apoi inca unul, printre pozele cu escapadele fotbalistilor, printre articole despre revenirea lui Mutu la nationala si a lui Surdu la conducerea ei, etc. O, sigur, transmiterea in direct, la unul dintre miile de posturi de sport, a vreuneia dintre aceste finale ar fi fost prea mult! Ajunge o stire despre tenis si cinci mii despre elevii lui Piturca. Ajunge o stire despre tenis si patru mii cinci sute despre transferul nu stiu cui nu stiu unde. Ajunge o stire despre tenis si doispe mii despre esecul Stelei in Europa.

Daca Simona Halep ar fi pierdut la Moscova sau la Sofia, n-am mai fi auzit de ea. Sau i-ar fi scapat cuiva un titlu de genul: “Simona rateaza in finala” sau “Evolutie dezamagitoare a romancei”, si inca doua sau trei randuri despre parcursul ei pana acolo. Eventual o poza cu ea luata de pe saituri din afara.

Dar Simona n-a pierdut! N-a pierdut o data, n-a pierdut de doua ori, n-a pierdut de trei ori – hai mai, las-o-n-colo – n-a pierdut de patru ori, n-a pierdut de cinci ori, n-a pierdut de sase ori, n-a pierdut; s-a incapatanat sa castige. Si atunci, ca treziti dupa un somn adanc, fara sa stim exact cine e Simona Halep, victoria ei a devenit victoria noastra. Am castigat si noi odata cu ea! Am invins! Hai Romania! Simona e romanca! Tenisul romanesc! Romania e o tara frumoasa!

De ce n-a ramas la coasa?

In semn de reconciliere?

Inteleg ca 5 milioane de romani au votat cu Basescu; bun. Da’ cu Boc cine a votat?

Nu cred ca un om cu mintea la cap, si nu atarnand de vreun calcai ca o soseta rupta, ar fi putut ajunge la incheierea ca, vremuri de criza lovind greu tara, Boc este cel mai potrivit prim-ministru. Astept comentarii si comentatori care sa ma convinga cat de justa este optiunea lui Basescu pentru acest premier de jucarie care a esuat lamentabil si in toate directiile un an intreg. Un premier care nu se pricepe decat la cosit si care ar fi trebuit sa ramana acolo unde se pricepe. Acum intelegeti de ce Basescu n-a vrut sa sufle nicio vorba despre viitorul ministru desemnat? Stia el ca nu-l mai vota nici dracu’ daca ii dadea iarasi cu Boc. Si totusi chiar asa a facut.

Prin nominalizarea lui Boc drept premier, Basescu a mai dat o lectie de reconciliere partidelor politice si liderilor acestora, demonstrandu-si inca o data calitatile inegalabile de diplomat. Cat despre independenta presedintelui Basescu fata de partide, nu mai marita spus nimic.

In concluzie nu pot decat sa jubilez ca Boc, viitorul candidat la functia de presedinte al Romaniei, este un om politic nul, lipsit de viitor, care va asigura PD-L-ului o moarte sigura si definitiva.

Maine suntem datori cu un vot! (Romania fara -escu!)

Mâine suntem datori cu un vot. E un drept pe care-l avem şi care ne obligă. Un drept faţă de care suntem datori. Mâine va trebui să alegem conştient viitorul României, să decidem pentru noi înşine.

Alegerile sunt întotdeauna dificile, iar în cazul acesta alegerea este cu atât mai dificilă cu cât posibilităţile sunt foarte precare. Avem de ales între Traian Băsescu, un personaj agresiv, ahtiat după putere, pregătit să facă orice fel de compromis şi orice fel de pact, cu seninătatea celui care poate oricând să le trădeze. Omul care a crezut până acum că România are nevoie de un guvern PD-L-PSD, (atât timp cât calculele electorale îl favorizau) şi care este convins acum că României îi trebuie un guvern PD-L-PNL (pentru că o astfel de alianţă îl favorizează mâine). Un preşedinte care şi-a permis să lase România fără guvern într-o perioadă de criză, fapt cu consecinţe dezastruaose, pentru a controla şi organiza alegerile. Un om a cărui cea mai mare virtute este aceea de a-şi cere scuze, cu ochii în lacrimi…şi atât. Un om care, ieşit din pliurile FSN-ului, ministru sub guvernele „de tranziţie”, când Iliescu era încă votat de o largă majoritate, ne ameninţă cu o modernizare a României şi cu promovarea tinerilor în funcţii importante.

De cealaltă parte, Mircea Geoana, un personaj stângaci, cu o retorică fragilă, în spatele căruia susţinătorii lui Băsescu aşază toţi „mogulii” ţării, toţi comuniştii şi neocomuniştii, trecând sub tăcere amănuntul că Geoana n-a făcut parte din cele două guverne de după ’89 când dispărea flota României. Un om care nu trimitea de pe mare scrisori de dragoste către primul bărbat al ţării, dar care depinde de grupuri de interese, şi se află în umbra malefică a lui Năstase, Iliescu, etc. Un om în jurul căruia, împotriva imaginii sale construite de Băsescu, s-au adunat PNL-iştii şi UDMR-iştii, şi chiar PRM-iştii, un om care are susţinerea lui Ciuhandu şi a Doinei Cornea, lui Câmpeanu şi a altor lideri importanţi ai partidelor liberale. Care ştiu că Băsescu reprezintă trecutul, şi nu posibilitatea de modernizare a României. Băsescu reprezintă o ţară în care se conduce cu piciorul în gâtul adversarului, cu ameninţări, cu înjurături, cu hă-hă-ieli. O ţară după modelul PD-L-ului pe care îl conduce cu autoritatea unui dictator.

Băsescu e trecutul şi trebuie să rămână trecut! Geoană împreună cu viitorul guvern Johannis, fără să fie viitorul sau măcar prezentul, e ALTCEVA. Despre asta e vorba. Votaţi mâine pentru o altă Românie!

E timpul pentru o schimbare de atitudine!

Oamenii nu sunt infailibili. Mai mult decat atat, nici ideile lor nu sunt. Oamenii pot dez-amagi (se intampla cel mai des) la fel cum ideile pot dezamagi. Din aceste motive trebuie sa vina un timp cand faptele sa cantareasca mai mult decat sperantele pe care ti le-ai pus intr-un om sau intr-o idee. Trebuie sa vina un timp cand sa recunosti cel putin ca ai fost inselat, tradat, dezamagit, daca nu poti recunoaste ca tu insuti n-ai avut dreptate.

Toti acei oameni extraordinari, unii dintre cei mai de rasa intelectuali ai spatiului cultural romanesc actual, care si-au semanat sperantele in Traian Basescu, asa cum am facut-o multi dintre noi, prea multi, peste 50%, trebuie sa accepte ca le-au semanat in piatra seaca, in roca vulcanica si nu in terra rosa. Toti acei oameni care au crezut in Traian Basescu cu nebunia lui Romeo indragostit inca inainte de a o cunoaste pe Julieta, toti acei oameni care au crezut ca cel pe care-l asteapta s-a incarnat exact in Traian Basescu, trebuie sa aiba taria sa accepte ca au fost inselati. Ca Traian Basescu nu e nimic mai mult decat un joc de artificii. Atat. Nimic mai mult. O masca purtata cu talent.  O facatura.

Toti acei oameni care au crezut in Basescu nu se poate sa nu fi vazut lucrul asta. Nu se poate sa continue sa creada in el, in modernizarea Romaniei propusa de presedinte, in jocul lui de-a puterea cu ministri inventati peste noapte sau adusi de la teatrul de papusi. E timpul pentru o schimbare de atitudine!

Raspunsul Romaniei?

Acuzatiile aduse de Voronin Romaniei, cum ca ar fi provocat si sustinut protestele din ultima vreme, precum si declararea ambasadorului roman la Chisinau persona non-grata, sunt extrem de violente si cer imperios un raspuns la fel de dur din partea Romaniei. Este inacceptabil ca asemenea acuzatii dure sa ramana fara replica,  iar daca acesta este cazul, si politicienii romani nu vor face altceva decat sa mormaie inutil si decrepit cateva fraze pline de greseli de gramatica, atunci lucrurile stau intr-adevar ingrozitor, si nu numai pentru Moldova, ci pentru Romania, incapabila si decazuta din drepturile parintesti, indoita de spate, prinsa in jocul umilintei fata de cei mai puternici.

In Romania, adevarata clasa politica, la fel ca si o reflectie politica constienta, se vadeste acum, lipseste cu desavarsire. NU EXISTA!

Despre cum se poate fura o tara intreaga

In comparatie cu evenimentele petrecute intre 17-30 decembrie 1947, devalizarea bancii din Cluj e ceva mai putin decat o gluma. Unii dintre noi (zic noi, desi eu nu intru in categoria asta) isi mai pot aminti poate, cu oroare, evenimentele care au condus, atunci, la abdicarea regelui Mihai si la transformarea Romaniei in Republica. Insa putini, foarte putin dintre noi stiu poate – asa cum nici nu stiam pana acum cateva zile – ca furtul celor douazeci de milioane de destine n-a avut nici macar o baza legala. Ce inseamna asta, mai exact?

Sa o luam pe rand. Toate decretele regale care au fost chipurile semnate in aceasta periaoada, cu doua exceptii irelevante, poarta semnatura falsificata a regelui si sunt contrasemnate de P. Groza sau de cate unul dintre ministri care nu aveau nici macar dreptul de a contrasemna. Aceeasi nulitate absoluta poate fi constatata si in cazul tuturor legilor care au fost promulgate in aceeasi perioada, la fel ca toate numirile si eliberarile din functie, a gradatilor superiori ai armatei, care au fost inlocuiti, asa cum e lesne de inteles, cu oameni indragostiti de socialism si plini de avant revolutionar. Si tuturor acestor adevaruri istorice, care tin mai curand de registrul montruosului, li se adauga cele 82 de pagini intercalate ingenios in monitorul oficial – care pe vremea aia era numerotat de la 1 la zeci de mii, numai o data cu inceperea unui nou an numaratoarea reluandu-se de la 1. De ce era nevoie de aceste 82 de pagini? Pentru ca, dragii de ei, in avantul lor revolutionar, comunistii au uitat sa-si atribuie siesi puterea de care aveau nevoie pentru a duce la implinire planul de devalizare a tarii.

In 30 decembrie 1947, in lipsa chiar si a unei sesiuni ordinare a parlamentului – si cu cateva exceptii in lipsa parlamentarilor – a fost votata abrogarea constitutiei – de catre cei care nu aveau cum si nici macar de ce sa fie acolo de vreme ce sesiunea parlamentara se sfarsise – si Romania s-a prabusit in intuneric. (Ar merita amintit ca Sadoveanu era, in tot timpul aceasta, nimeni altul decat presedintele parlamentului, si isi juca rolul impus “de la centru” cu constiinciozitatea si perseverenta celebrului personaj feminin al Baltagului)

Dupa 1989 insa jaful nu a fost constat, asa cum ar fi trebuit, si lucrul acesta il datoram in cea mai mare masura lui Iliescu, cel care era atunci atat de convins ca Romania are nevoie de comunism, nu de sisteme care conduc la “exploatarea omului de catre om”. In 1989 ar fi fost firesc sa se ia act de nulitatea absoluta a abrogarii constitutiei de la 1866, si sa se revina in acel punct. Din pacate nu a fost asa, iar noi inotam, inca si acum, in apele niciodata limpezite ale unui democratii in care pozitiile cele mai importante continua sa fie ocupate de vechi slujbasi comunisti, perpetuandu-se astfel acel tip de dez-divid, care a fost cu atata osteneala obtinut in “vremurile bune”.

Pentru cei interesati de subiect:
Eleodor Focşeneanu, Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 Decembrie 1947), Bucureşti, Editura ALL, 1997, pp. 191.