Rusia nu cedeaza Republica Moldova

In timp ce televiziunea publica difuzeaza emisiuni de divertisment, in capitala Moldovei zeci de mii de tineri incendiaza cladirea parlamentului si flutura drapeluri romanesti sau europene. O fac sub privirile indiferente ale fortelor de ordine, dirijate perfect “de la centru”, care in acelasi timp nu permit intrarea nici unei persoane in capitala, si nici macar in tara. Voronin vorbeste, folosind epitetele pe care batrananul si mult mai stilatul sau tovaras intru socialism, Iliescu, le cunoaste si le stapanesti cu aceeasi dezinvoltura si gratie.

Ramane insa intrebarea: ce se intampla in Moldova? Sa fie numai o piesa de teatru, regizata pentru a putea identifica si condamna “fortele criminale”? E foarte probabil sa fie asa. Si poate ca acum vom avea ocazia sa vedem ca o revolutie, asa cum credem noi a fi fost cea din ’89, nu se poate face “din interior” si cu o mana de oameni.  Singurul lucru posibil este ca lucrurile sa scape de sub control si planul sa mearga prost. Nu e nimic mai greu de stapanit decat o multime furibunda. Cu toate acestea, lucrurile sunt departe de a ajunge acolo, cel putin deocamdata, ele fiind mai curand ingaduite. Rusia, ii spunea lui Petre Tutea unul dintre oficialii care l-au intampinat intr-o vizita de lucru, nu mai da inapoi ce-a inghitit odata. Imi place sa sper ca raspunsul lui Tutea ar putea fi dat acum Rusiei cu aceeasi nonsalanta: vomitive, ca sa verse dublu.

Rezervatia Puskin – (…si un pic de Kafka)

Scriitura agilă şi plină de vervă, construită din fraze retezate, concise în care cuvintele stridente sunt potrivite cu minuţie, observaţiile fine, tonul ironic şi agresiv sunt calităţile indiscutabile ale stilului micului roman al scriitorului rus, “Rezervatia Puskin” care atinge, în unele locuri, perfecţiunea. Iată, bunăoară, cum este clădită imaginea unui sat azvârlit pe o culme de deal: „Pe-alături umblau vaci monocolore, plate, ca nişte decoruri de teatru. Oi murdare, cu fizionomii decadente, ciupeau fără chef iarba. Deasupra acoperişurilor dădeau târcoale ciorile. […]. Găinile evoluau cu un umblet nervos ca-n filmele de desene animate. Câinii scunzi, flocoşi, lătrau ascuţit.” (p. 31).

Sentimentul de lume părăsită, devorată de cariile uitării, în care miracolul vieţii a fost redus la funcţionarea – ea însăşi defectă – a câtorva mecanisme, ambianţa de „rezervaţie”, sunt surprinse cu o precizie uimitoare. Însă dacă ironia nu ar fi esenţa însăşi a stilului, pericolul, aşteptând de pretutindeni, este prăbuşirea într-o lume kafkiană, nu doar monotonă şi ternă, ci angoasantă şi cotropitoare. Echilibrul – de altfel foarte dificil de menţinut – nu pare a suferi nicăieri, deznădejdea fiind mereu colorată de replicile unor personaje caricaturale, sau de finele observaţii ale naratorului.

Căutând un localnic ce i-ar putea închirea pentru câteva luni o cameră, Boris face cunoştinţă cu unul dintre acele personaje hilare, pentru care strămbăturile şi semnele furişe, făcute din ochi, sunt liniile de conduită: „Făţiş preocupat, Tolik urină din cerdac. Apoi deschise uşa şi strigă: – Alio! Răsscobitule Ivanîci! Eşti căutat. Şi făcându-mi cu ochiul, adăugă: – De la miliţie, pentru pensia alimentară” (p. 32).  

Discuţia privitoare la preţul închirierii camerei dorite se transformă într-o ciudată mărturisire a viciului proprietarului, aşa cum discuţia despre Lizka care „ar trebui spânzurată, da’ nu-mi fa eu de lucru cu ea […]” (p. 36), trădează cu un umor neaşteptat grotescul, dacă nu absurdul unei situaţii conjugale. Evadarea prin alcool, cea mai la îndemână modalitate de a te sustrage „rezervaţiei”, este şi ea citită în cheie ironică, devenind astfel mai puţin condamnabilă, dobândindu-şi un anume firesc care reclamă oarecare înţelegere: „Mă abţin cu uşurinţă de la primul pahar. Dar nu ştiu să mă opresc. Motorul e bun, dar frânele îmi joacă festa” (p. 64).

Dacă la nivel stilistic singurul fel în care se poate evada dintr-o lume ferecată, lipsită de ferestre asemenea unei monade leibniziene, este ironia şi sarcasmul, la nivel existenţial contrapartea acestei trăsături de stil este alcoolismul. Ţinând seama de această observaţie, finalul romanului, scris mai degrabă într-o notă sumbră, lipsit de culoare vie a umorului şi a ironiei, poate fi înţeles ca recursul la un alt fel de evadare, evadare care nu mai poate fi împlinită printr-un artificiu de stil. O evadare care reclamă, aşadar, prăbuşirea în inconştienţa oferită de alcool.

Daca Romanul lui Dovlatov ar fi fost scris in ultima decada, s-ar fi putut foarte bine intitula, nu Rezervatia Puskin, ci Rezervatia Putin, continuand sa fie o imagine autentica si veridica a unei lumi care s-a schimbat atat de putin in atat de mult timp.