Locul naşterii mele

Orbirea mea cerşeşte îmbrăţişările tale. e dezgustătoare ziua de azi, lumina ei se târăşte ca o gogoaşă de fluture pe străzile acoperite de mâzgă. cine ar putea să se bucure de ea? nu venea de nicăieri nimeni. numai câinii se apropiau ca nişte fluturi de mine, dumnezeii lor de fluturi cu gurile pline de bale ca de şampanie! i-am lovit cu bocancii în burtă, burţile lor amorţite ca nişte clopotniţe au sunat înfundat a moarte de om. le-am zdrobit cu câţiva bolovani ţestele lor colorate de fluturi. aproape că nu mă mai puteam opri să mă bucur de cât de frumos arătau creierele lor îmbrăcând bordura ca nişte dantele. ce reuşisem acolo, din pură-ntâmplare, avea să rămână nevăzut de nimeni. nimeni nu avea să se bucure de trecerea fugară prin lume a acelei neverosimile instalaţii. de asta m-a copleşit o tristeţe stridentă, care m-a făcut să distrug, din câteva lovituri de bocanc, tot ce reuşisem, aproape în silă, puţin mai devreme. şi să mă depărtez de locul acela ca de locul naşterii mele.

Bolile de piele la trilobiti (14)

9. O faţă ascunsă a căpitanului Saragoza

Vestea că prea-cinstitul căpitan Saragoza decise să decoreze cu un altar şi cu câteva icoane ambarcaţiunea pe care o conducea pe cele mai pişichere mări şi oceane nu mai miră pe nimeni. Tot stafful împăratului îl cunoştea pe căpitan ca pe un om din cale afară de religios, capabil să fluiere de la un capăt la altul mai bine de o duzină dintre cantatele lui Bach (memoria sa magnifică uimea toţi cărturarii vremii) şi să recite, din cap, fragmente vaste din sfintele evanghelii. Nimeni nu s-ar fi aşteptat însă ca, odată ajuns în largul oceanului, acolo unde „nu stăpâneşte niciun rege şi nu împărăţeşte nicio împărăţie” (citatul este preluat dintr-un manuscris astăzi pierdut al unui călugăr benedictin necunoscut, sublinierile aparţinând autorului), căpitanul Saragoza să se dedice cu atâta dăruire unei activităţi care ţinea, de câteva secole bune, numai de feţele bisericeşti. Îl găseai aproape la fel de des slujind la altar ca şi la cârmă, heruvimul de aur fiindu-i de foarte mare folos în ambele activităţi.

Până unde mergea această îmbinare a vocaţiilor căpitnului Saragoza n-ar putea spune nimeni. Jurnalele de bord care se păstrează de pe acea vreme, ca şi unele mărturii care au ajuns, prin viu grai, până la noi, nu sunt lămuritoare în această chestiune. Şi cu toate acestea îl putem suspecta pe prea-cuviinciosul căpitan Saragoza de exces de zel cel puţin în privinţa uneia dintre serviciile pe care le îndeplinea. S-a vorbit chiar, iar acest lucru ar putea avea o oarecare semnificaţie, de câteva revolte de la bordul amarcaţiunii care purta de acum însemnele piraţilor, şi care au fost înăbuşite nu în sânge, ci în apă. Astfel, peste bord au zburat mai întâi Amancio, care a fost excomunicat de către Saragoza însuşi imediat după aterizarea forţată în braţele oceanului, Celso şi Edmundo, ultimul eliberat al cărui nume apare de câteva ori în jurnalul căpitanului fiind Eleuterio.

Care să fi fost motivele tăinuite ale acestor revolte? Iată un lucru asupra căruia vom avea câteva cuvinte hotărâtoare de spus!

Fotografie (poiestire) – re-actualizare

Asta era tot. de-aici începea strada îngustă, cu aripile ferestrelor deschise deasupra mea ca într-un zbor nemişcat. trebuia să mă pierd în mulţime, să fiu la întâmplare oricare altul, să evadez exersând cu atenţie dansul complicat prin care devenim altcineva; uneori mi se întâmpla să mă ia prin surprindere; mişcările îmi reuşeau o secundă prea devreme şi atunci mă vedeam evadând, mă vedeam căutând cu mâna prin aerul încăperii după un semn de adio. eram eu şi nu eram eu; apoi altcineva îmi lua locul, prefăcându-se că nu m-a văzut, că gestul meu nu-l găsise acolo, învolburând numai întunericul nud în care pluteau lămpile cu petrol ale memoriei; celălalt îşi dezbrăca pălăria şi haina; era calm, devenea treptat eu însumi, mă lua în stăpânire nedureros, aproape plăcut şi trecea asupra mea gândurile lui ca pe nişte infuzii; eu îl observam din afară şi mă simţeam observat. apoi, brusc, jocul se termina aici, ca şi când cineva ar fi câştigat şi altcineva era învins; celui învins i se tăia o mână; înainte avea dreptul ultimului gest, gestul în care se aduna toată neputinţa lui şi care rata totul. se ştia dinainte întregul act, şi sala era plictisită. Durerea începea abia atunci când celălalt se retrăgea, dezvelind, ca un reflux, plaje întinse şi goale; apoi se împrăştia repede, se folosea de tot ce nu era ea ca să existe, intensificându-se până la paroxism; şi atunci eram iarăşi eu, întorcându-mă aproape în fugă, respirând alert, iar deasupra mea, ca nişte urme de paşi în nisip, ferestre deschise.

Bolile de piele la trilobiti 12

7. Începuturile marinăreşti ale căpitanului Saragoza

Să nu vă închipuiţi că dimineţile erau uşoare pentru mândrul căpitan Saragoza. Nici vorbă, ce să mai. Dar dimineaţa aceea de iulie sau august (documentele păstrate în arhivele Casei Regale a Portugaliei nu oferă o dată certă) a anului 1759 avea să fie cu totul specială. Şi asta pentru că Vincezio Saragoza, tânărul care ajunsese pentru a doua oară la vârsta maturităţii şi ar fi fost gata să o ia de la început încă o dată în caz că boala s-ar fi pus iarăşi de-a curmezişul dezvoltării lui trupeşti şi spirituale, află că din trupul lipsit de viaţă al bătrânului său părinte ciuguleau albatroşii. Un băiat îl descoperise din întâmplare, când se pregătea să iasă pe mare să pescuiasă, şi lovi de câteva ori cu botul cizmei în el, ca să verifice dacă nu cumva dorme. Când s-a convins că era mort  s-a întors din drum, înfuriat că avea să piardă o zi de pescuit, şi a dat de ştire întregului sat. Apoi cineva îşi făcu drum până la Vincenzio şi-i duse şi lui vestea.

Era o dimineaţă al dracului de rece. Să fi turnat în tine o vadră de ceai fierbinte, şi tot n-ar fi fost de cine ştie ce folos. Iar el nici nu deschisese bine ochii şi poc!, veni peste el vestea ca un taur izbindu-l direct în piept şi lovindu-l de pereţi. Pe drum, încercând să se dezmeticească sau să se convingă mai bine că totul era un vis – nu-i ieşea nici una nici alta – tânărul Vincezio se împiedică şi căzu chiar de câteva ori, fără să reuşească însă să ajungă la o concluzie. Realitatea însă nu-i lăsa nici o clipă de răgaz, astfel că vreun sfert de ceas mai târziu Vincenzio se întorcea acasă cărând în spate trupul îmbibat de apă şi găurit ici şi colo, după un model necunoscut, de ciocurile frumoaselor păsări. Când lăsă jos, în faţa colibei de chirpici, trupul de lut al părintelui său, Vincenzio era atât de obosit şi de trist încât cu greu a reuşit să rămână în picioare şi să nu se prăbuşească alături de trupulului care păstra încă, destul de precis, toate semnele sufletului de care fusese pentru scurtă vreme locuit.

Două zile mai târziu de la dimineaţa aceea îngheţată, care îl transformase pe Vincenzio în cu totul altcineva fără ştirea lui, tânărul care nu se mai simţea legat de nimic şi de nimeni în micuţul sat de la marginea înfloritoarei aşezări căreia i se zicea Evora hotărî să se urce la bordul vasului Creola, ca om bun la toate şi pe bani de nimic. Dar asta n-avea să intereseze pe nimeni.

doua, trei, secunde, mai mult..

Dacă ai fi rămas sprijinit, două-trei secunde mai mult, pe marginea ferestrei de unde zburase mucul acela de ţigară, intona Iulia zâmbind şi privindu-mă la răstimpuri, ai fi putut distinge, câteva etaje sub tine – şi fără vreo greutate –  chemarea unei voci mai curând feminine, însoţită, ritmat, de o timidă fluturare de mână. Afară de asta, nu era nimic de văzut; oameni şi maşini roiau pretudindeni; semafoare se permutau dialectic; burniţa. Mâna continua să plutească aiurea, ca o lumină tot mai palidă, ca un semn inutil adresat tuturor; umbréle se legănau la un trunchi de copac deasupra pământului, dând deseori la iveală membre îmbrăcate în ghete, purtând mănuşi, gesturi nefireşti şi grăbite, atingeri discrete, capete mari, grele de păr, mine umflate de râs sub glugile ude, de fâş. Peisajul surprindea, mai cu seamă, prin precizia desfăşurării, firească precum cea a unei armonii prestabilite. Nimic nu era la întâmplare în acea după-amiază; nici geamantanele  mişcându-se de unele singure, la vreo câteva sute de metri distanţă; nici fereastra, închizându-se fără sunet şi neobservată; destinul îşi făcuse loc pretutindeni cu insistenţa bacteriilor.

Bărbatul care ducea odată cu el însuşi acea grămadă de genţi, geamantane şi plase, nu era mai mult decât o iluzorie presupunere; însă nimeni nu se obosea să presupună mare lucru la ora şase şi trei sferturi după-amiaza, când din Gara de Est ar fi trebuit să decoleze, cu o întârziere de câteva minute, acceleratul de Oraviţa – de aici poate şi graba cu care bagajele îşi schimbau adeseori locul şi se încrucişau prin întunericul ce se lăsase deja, ocrotitor, peste gândurile încâlcite ale unor fiinţe nesemnificative.

Mecanismul zilei aceleia se îndrepta, obosit, către final. Te-ai fi aşteptat, dintr-o clipă în alta, să vezi de la geamul locuinţei tale cum o mână suvernă îndepărtează decorurile, şi cum lumea se goleşte de lucruri şi oameni. Ai fi zărit aici şi aiurea, în umbra cortinei, lucirile metalice ale nesfârşitelor rânduri de schele, decoruri abia schiţate, culori încă proaspete, mirosind a ulei şi a piese de schimb. În lumina care se destrăma ca o pastă, ai fi putut vedea lumea trădându-se pe ea însăşi, în goliciunea ei de femeie proaspăt îmbăiată; şi asta numai pentru că sufla un vânt slab, numai pentru că se târa precum picioarele unui mort tras de mâini înspre lumea cealaltă, vântul, care ridicase aripile paltonului, dezvelind rotula de metal a unui tânăr; vântul care făcuse inutilă fusta domnişoarei cu pălărie verde şi care dezgolise până sus piciorul suplu dintr-un aliaj lucios de aluminiu îmbrăcat într-un ciorap fin (o vezi, uite-o trece acum pe partea cealaltă, după maşina aia crem, îţi arătam şi simţeam deja mâinile mele urcând nebuneşte pe coapsele ei); vântul care se împiedica la colţuri de cerşetori din celofan şi din hârtie creponată, împachetaţi bine în zdrenţe şi în ghemotoace de fum; vântul care urla prin scările blocului, lăsând să se vadă toate acestea şi încă altele, nenumărate; însă tu adormiseşi pe scaunul tău aşternut cu o bucată de pâslă, şi nu le mai puteai vedea.