vineri-treisprezece

La scopul vieţii. La asta m-am gândit ieri noapte, în loc să adorm. Şi la o droaie de alte lucruri. M-am gândit la mere care nu se oxidează atunci când le mănânci pe jumătate şi la ziua de vineri. Şi nu la orice vineri. M-am gândit la vineri, treisprezece. Am o memorie vizuala îngrozitoare. Nu pot reţine decât cifre şi relaţii între cifre. Doi-trei pixeli, în cel mai bun caz, care aleargă bezmetici dintr-o parte într-alta, trudind în alb-negru. Să nu mă pună nimeni să desenez ceva din amintire! Prin clasa a noua sau a zecea am avut o teză în data de vineri-treisprezece. La engleză. Am luat şapte, pentru că am făcut vreo duzină de greşeli de ortografie, cel puţin. Atunci am hotărât că nu se mai poate aşa şi că trebuie să descopăr un fel de sistem numeric, matematic, prin care să pot reţine când se dublează o consoană sau o vocală şi în ce fel se schimonosesc literele, într-un cuvânt. Întreprindere infinit mai dificilă decât reducerea matematicii la logică, care avea să-i obosească până peste poate pe Russell şi Whitehead, şi ei probabil destul de lipsiţi de imaginaţie. Vai, câte lucruri mai frumoase şi mai bune nu se pot face pe lumea asta? Şi ce probleme de conştiinţă trebuie să te frământe ca să încerci să reconstruieşti cele mai sofisticate propoziţii metematice doar cu doi pixeli: cu pixelul adevărat şi cu pixelul fals? Nu era mult mai simplu să te apuci de băut sau de jucat poker on-line? De o mie de ori! Problema mea de atunci avea însă un grad mult mai mare de complexitate, căci în timp ce limbajul matematic respectă reguli foarte precise, limba engleză e rezultatul hoţiilor şi violurilor vikinge care au început la spartul mileniului trecut şi a corcirii ei, timp de secole, cu infinit mai nobila franceză, al cărei dialect ar fi rămas şi astăzi dacă n-ar fi ajuns să fie vorbită, din nefericire, de americani. Dar eu nu ştiam, desigur, toate lucrulile astea, iar absurda istorie a limbii engleze îmi era foarte puţin cunoscută. Ca urmare, eforturile mele de a identifica modele matematice cu ajutorul cărora să-mi pot aminti, la nevoie, ortografierea unui cuvânt ori altul, au rămas fără mari rezultate, oricât mi-aş fi dat silinţa. Şi credeţi-mă, nu sînt un om care se lasă cu una, cu două.   În română lucrurile sînt simple. Ai doi sau trei i într-un cuvânt pentru că unul se trage din rădăcină, altul e desinenţa pluralului iar al treilea e acolo, dacă e când trebuie, pentru că substantivul e articulat. Basta. În engleză, fiecare cuvânt trage după sine toată istoria complicată a limbii, plină de violenţe, de frustrări, de neîmpliniri, de pretenţii false şi de false iluzii. Numai aşa se poate explica – dacă se poate! – cum un cuvânt banal, fonetic şi semantic, care se pronunţă exact aşa cum se pronunţă litera q, este ortografiat, în engleză, aşa: queue. Dacă nici Shakespeare n-a reuşit să pună ordine în limba aia! Sau poate că n-au avut noroc de doi-trei nemţi care să se trezească de dimineaţă, să-şi bea cafeaua, şi să se pună pe treabă. Închipuiţi-vă numai, dacă puteţi, cum ar fi arătat astăzi limba engleză dacă şenilele panzerelor nemţeşti ar fi trasat linii clare şi ferme prin normele ortografice ale limbii engleze. N-a fost să fie. Aşa am ajuns eu să închei media opt la engleză, spre satisfacţia profesoarei care m-a consolat, ironic, spunându-mi că numai ceasurile rele din ziua de vineri-treisprezece sînt de vină pentru nota mea. Apoi m-a avertizat, cu un zâmbet amabi, că dacă nu mă pun pe treabă tot un vineri-treisprezece mă aşteaptă şi semestrul viitor. Agasat la culme – şi cine n-ar fi fost? – i-am răspuns că vineri nu poate să cadă în data de treisprezece decât o dată pe an. Is that so?

Ieri noapte, când mă chinuiam să adorm, am dat iarăşi peste aceeaşi problemă veche. De câte ori se poate întâmpla, într-un an, ca ziua de vineri să coincidă cu data de treisprezece? Căutam iarăşi, ca strămoşii mei Russell şi Whitehead altădată, principiul matematic al problemei, formula simplă şi elegantă care rezolva odată şi pentru toţi chestiunea. Oricât m-aş fi chinuit însă, calculând însă înainte şi înapoi în timp, numărând zile şi încercând să identific reguli, n-am reuşi. Calendarul nostru e un haos total. Luni cu câte treizeci de zile alternează, într-un chip neregulat cu altele de treizeci şi una, iar februarie, care oricum are doar douăzeci şi opt, mai primeşte, din când în când un mic bonus. Înainte să adorm, azi-noapte, chinuit de problema asta, o singură concluzie mi s-a părut că se impune cu evidenţă. Papa Grigore al XIII-lea a fost un copil din flori, de origine engleză.

O prea-inspirata biografie

(Am vrut, mai aievea, sa incheg o biografie. A mea, nu a alt-cui-lea. Cum m-am pus sa scriu – pac, inspiratia.

– Pe caine, zic eu, mirandu-ma socratic, da’ ce cauti aici. Falfai de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul si nu zise nimic. Eu am asteptat cateva minute apoi iarasi:

– Hai, du-te, las’ ca te chem eu cand e timpul. Du-te, zic iarasi, dupa o pauza, dar ea falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul (si ce picioare, dumnezeule!) si nu zice pas.

Neavand ce sa fac, fortat la inspiratie, iata ce mi-a iesit drept biografie. Va spun ca nici voi n-ati fi reusit ceva mai bun daca ar fi stat toata ziua pe capul vostru. Si acum cand scriu e aici, de-a dreapta. Falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul, si nu zice pas).

Născut la Reşiţa, am copilărit tot acolo, neavând de ales. Lucrurile astea aveam să le înţeleg însă mult mai târziu. Am mers apoi la şcoală pentru ca erau mulţi care mergeau, până şi sora mea, de la o vreme. Eram înnebunit după matematică; înainte de ea şi în timpul ei; al orei. De matematică. Din motivele astea, prin 2004, după ce mi-am dat Bacu’ (de dragul rimei, desigur) m-am decis pentru filosofie, la Bucureşti (de dragul filosofiei, de astă dată). Şi pentru că nu mai era nimeni care mergea acolo. De atunci sînt înnebunit după fete; înainte de ele şi în timpul lor. Al fetelor. Cam asta ar fi. Restul se întâmplă chiar acum, eu sînt încă în viaţă.

Despre intalniri virtuale si (iarasi) despre Serbari

De ce sa spun ca tocmai ma pregateam sa scriu o noua postare, cand nu e adevarat? Nu faceam asta. Si mai ales nu aveam internet decat in doze de cate 10 minute, cat sa am timp sa-mi introduc parola de la email si sa arunc o privire in blocurile de peste strada.

Deci stiti acum ce nu faceam. Ce faceam? Ei, asta-i buna. Citeam, pe fragmente, pentru ca netul cadea din 5 in 5 minute, nu?, un “imeil” primit de la un fost-fost-fost coleg, din Timisoara, care mi-a trimis niscaiva poze cu Pasarea Colibri, spunand el ca ar fi fost cazul, daca tot am scris (mai mult aiurea, in opinia domniei sale) despre Serbarile Timisoreana, sa devin si putin mai “tehnic”.

Asa am aflat – nu stiu el de unde stia, dar ce mai conteaza – ca vreo 60 de mii de resiteni au participat la serbari, si ca Parcul Victoria, in opinia lui, ar fi putut avea vreo 12 hectare mai mult, asa, sa se simta toata lumea in voie. De parca stia el ca nu s-a simtit si asa. Bun.

Pe un ton usor amuzat, m-a intrebat daca n-am de gand sa ma mut in Timisoara, pentru zilele urmatoare, unde se vor relua Serbarile Timisoreana, avand impresia ca eu as fi ceva in genul acelor vanatori de eclipse, care alearga tot globul, in sus si in jos, de parca ar umbla dupa ei o Xantipa metafizica (i.e. o streche – n. red.)

Tot de la el am si programul, care corespunde, in unele puncte, cu cel de la Resita, mai ales ca Sambata asta vor canta Vank si Holograf, Duminica Loredana si Pasarea Colibri, pentru ca maine serbarile sa se deschida, spunea el, cu artisti de muzica populara (Stana Izbasa, Dumitru Stoicanescu), dar si de muzica usoara (Bere Gratis – logic nu? si Compact), avertizandu-ma ca nici o “formatie”  de muzica clasica nu-si va face totusi aparitia – stiind de ignoranta mea aproape totala in ceea ce priveste ceea ce numeam candva “muzica usuratica”.

Am raspuns mesajului, si am primit o invitatie, serioasa dupa cate inteleg abia acum, de a ma muta la timisoara, unde imi promitea sa ne reluam vechiul obicei din liceu, de deschide fiecare zi, de dimineata, de la 12 :), cu o partida buna de jocuri pe calculator (Heroes jucam noi, in vremurile in care luam portii reduse de ore de matematica, romana, informatica, si altele, pe vremea cand ne duceam la scoala numai cat sa plece si parintii nostri multumiti la lucru)

N-am raspuns invitatiei lui, si nu stiu daca o sa-i mai scriu vreodata. Si nici el nu stiu daca o sa-mi mai scrie. Si nici daca o sa ne mai vedem macar. Cert este insa ca vom ramane prieteni.

Cine ar trebui sa ia atitudine?

Domnule Preşedinte Băsescu,

Nu sunteţi conducător de gară şi ţara asta nu-i un vapor care n-are nevoie de recitatori din Lorca sau de cititori din Kant ca să intre în port şi să stea bine acolo. Să trăiţi! Nu sunteţi, dar sunteţi pe cale să deveniţi primul dictator post-comunist al României, dacă nu v-aţi grăbit deja şi aţi luat-o înaintea cuvintelor mele. Şi la cum se gudură cu mâinile împreunate a rugămite fierbinte tot intelectualul mai răsărit pe lângă SPP-iştii domniei voastre, mi-e teamă că tinichigiii şi chelnării vor fi cu atât mai puţin pregătiţi să înţeleagă ce se petrece înainte să fie cu vreo cinci minute prea târziu.

Cred că jubilaţi, domnule Preşedinte, să vedeţi cum au sărit toţi meşterii cuvintelor să îndrepte ce-ai stricat matale cu barda ta hăhăitoare, pe care o balansezi, hipnotizant, deasupra capetelor noastre. Cum s-a grăbit toată lumea să explice ce voia să spună „de fapt” domnul Preşedinte, şi cât de greşit s-a înţeles totul, şi câtă rea voinţă din partea tonomatelor- filosofi care nu ştiu şi ei o meserii serioasă – brăţară de aur – şi atârnă de gâtul economiei româneşti ce duce atât de amară lipsă de tinichgii specializaţi şi de mecanici auto.

Numai idioţi ies de pe băncile şcolii, idioţi şi filosofi, pe rând, şi cu primii parcă ai mai avea ce să faci, îi mai pui prim-miniştri, îi mai trimiţi pe la câte o ambasadă, sau pe la câte o televiziune, dar cu ceilalţi parcă nu iese mare lucru.

Şi acum haideţi să ne prăpădim cu toţii de râs, să ne arătăm cu degetul unii pe alţii şi să ne facem că nu s-a întâmplat nimic grav, că e bine aşa cum e, că Preşedintele a glumit când a zis asta, că n-avea mitraliera în mână şi că n-a condamat la moarte pe nimeni, încă, pentru număratul categoriilor aristotelice sau pentru studiul lui Heidegger. Să râdem, aşa, apotropaic, şi „să trăim bine”. E un ordin.