Marea

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.