doua, trei, secunde, mai mult..

Dacă ai fi rămas sprijinit, două-trei secunde mai mult, pe marginea ferestrei de unde zburase mucul acela de ţigară, intona Iulia zâmbind şi privindu-mă la răstimpuri, ai fi putut distinge, câteva etaje sub tine – şi fără vreo greutate –  chemarea unei voci mai curând feminine, însoţită, ritmat, de o timidă fluturare de mână. Afară de asta, nu era nimic de văzut; oameni şi maşini roiau pretudindeni; semafoare se permutau dialectic; burniţa. Mâna continua să plutească aiurea, ca o lumină tot mai palidă, ca un semn inutil adresat tuturor; umbréle se legănau la un trunchi de copac deasupra pământului, dând deseori la iveală membre îmbrăcate în ghete, purtând mănuşi, gesturi nefireşti şi grăbite, atingeri discrete, capete mari, grele de păr, mine umflate de râs sub glugile ude, de fâş. Peisajul surprindea, mai cu seamă, prin precizia desfăşurării, firească precum cea a unei armonii prestabilite. Nimic nu era la întâmplare în acea după-amiază; nici geamantanele  mişcându-se de unele singure, la vreo câteva sute de metri distanţă; nici fereastra, închizându-se fără sunet şi neobservată; destinul îşi făcuse loc pretutindeni cu insistenţa bacteriilor.

Bărbatul care ducea odată cu el însuşi acea grămadă de genţi, geamantane şi plase, nu era mai mult decât o iluzorie presupunere; însă nimeni nu se obosea să presupună mare lucru la ora şase şi trei sferturi după-amiaza, când din Gara de Est ar fi trebuit să decoleze, cu o întârziere de câteva minute, acceleratul de Oraviţa – de aici poate şi graba cu care bagajele îşi schimbau adeseori locul şi se încrucişau prin întunericul ce se lăsase deja, ocrotitor, peste gândurile încâlcite ale unor fiinţe nesemnificative.

Mecanismul zilei aceleia se îndrepta, obosit, către final. Te-ai fi aşteptat, dintr-o clipă în alta, să vezi de la geamul locuinţei tale cum o mână suvernă îndepărtează decorurile, şi cum lumea se goleşte de lucruri şi oameni. Ai fi zărit aici şi aiurea, în umbra cortinei, lucirile metalice ale nesfârşitelor rânduri de schele, decoruri abia schiţate, culori încă proaspete, mirosind a ulei şi a piese de schimb. În lumina care se destrăma ca o pastă, ai fi putut vedea lumea trădându-se pe ea însăşi, în goliciunea ei de femeie proaspăt îmbăiată; şi asta numai pentru că sufla un vânt slab, numai pentru că se târa precum picioarele unui mort tras de mâini înspre lumea cealaltă, vântul, care ridicase aripile paltonului, dezvelind rotula de metal a unui tânăr; vântul care făcuse inutilă fusta domnişoarei cu pălărie verde şi care dezgolise până sus piciorul suplu dintr-un aliaj lucios de aluminiu îmbrăcat într-un ciorap fin (o vezi, uite-o trece acum pe partea cealaltă, după maşina aia crem, îţi arătam şi simţeam deja mâinile mele urcând nebuneşte pe coapsele ei); vântul care se împiedica la colţuri de cerşetori din celofan şi din hârtie creponată, împachetaţi bine în zdrenţe şi în ghemotoace de fum; vântul care urla prin scările blocului, lăsând să se vadă toate acestea şi încă altele, nenumărate; însă tu adormiseşi pe scaunul tău aşternut cu o bucată de pâslă, şi nu le mai puteai vedea.