Da, merita

Întrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita – varful de lance al existentialismului francez – este o falsa intrebare; caci simplul fapt de a pune intrebarea, de a cauta o rezolvare a sa, se constituie intotdeauna deja intr-un raspuns; a ridica aceasta intrebare inseamna a face o minima investitie, a iesi din indiferenta, a monstra, a arata ca viata merita sa fie traita.

In acelasi fel, nici actul sinuciderii nu atesta decat pentru valoarea absoluta a vietii. Nu spunem oare, atunci cand pretuim foarte mult un lucru sau un om, ca suntem gata sa murim pentru el? A te sinucide inseamna a fi gata sa-ti dai viata pentru viata. Acesta este un caz straniu – singurul dupa stiinta mea – in care logica vietii e mai tare (dialectic) decat logica mortii. Sa nu ne asteptam insa sa gasim o miza sau un scop al vietii in afara ei. Viata merita sa fie traita pentru ca merita sa fie traita. Sensul vietii este viata insasi. Aici se termina toate discutiile despre viata de apoi si despre divinitate. Caci a le purta inseamna a nu intelge miza acestei vieti, a ramane la nivelul unei intrebari false, intotdeauna tardive in raport cu raspunsul.

1 alotsipE

(se dedica tuturor indragostitilor)

o, ce glorios m-aş sinucide

ştiind că o să vă târăsc după mine în moarte!

cu câtă pasiune m-aş jertfi pentru voi

dacă suferinţele voastre ar fi mai violente

decât ale mele!

dac-aţi şti ce fastuoasă ură vă port

şi ce grabnic mi-aş reteza propria mână,

ce nerăbdător aş fi să curm vederea propriului meu ochi

dacă aş putea să adaug oricât de puţin

slavei urii mele!

o, dacă aţi şti ce ură neîntinată port

întru voi –

căci dacă aş renunţa la toate bogăţiile mele

şi mi-aş da trupul să fie ars

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate

le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,

şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

dar aş şovăi în ura mea,

făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

ci voi nu vă temeţi

căci ura mea e ardere de tot!

ea nu va pregeta

alegând grâul de neghină

şi nici nu va aştepta să-i fie întors

celălalt obraz,

ci va purifica deopotrivă totul

şi îl va lovi de două ori pe acela.

căci ura e fără de pată

şi dreaptă; ea nu-l va dispreţui

nici pe întâiul nici pe cel din urmă venit

nu va cunoaşte fiul risipitor de fratele lui

nici tâlharii de leviţi şi nici samariteanul de preoţi

ea nu va şti nici de culoarea apei,

nici de cea a sângelui

ci pentru ea toate vor fi una

şi în focul ei una se vor face.

 

Retorica

se dedica lui Vania

de la etajul IV trupul dansând pe acordurile gravitaţiei, perfect, timpul trecând prin el în celălalt sens ca un ţăruş, explozia organelor înainte de-a ajunge jos, frumuseţea incandescentă a gurii stropite cu sânge. iată imaginea, în cuvinte mişcările se potrivesc întocmai, îşi aşază grumazul tremurător pe butuc iar cuţitul sculptează perfect metaforele, jubilând. şi dacă n-ar fi din cuvinte? dacă cenuşiul etajului IV ar exploda ca un cheag de sânge imens pe îmbrăcămintea aseptică a chirurgului, dacă prăbuşirea ar fi rizibilă şi umilitoare, iar trupul consumat de cădere un zâmbet strident de femeie uşoară cu gura murdară de ruj. defenestrarea e un balet superb atunci când e consumat în cuvinte. schimbată în gesturi, trădată, din ea nu rămân decât membrele dezarticulate ale unei îmbrăţişări stâlcite, zgura zilei de astăzi şi-a zilei de mâine, în care nu se poate trăi sau muri. să ne sinucidem cu toţii, ca să fim vii!