În marginea unui sfârşit de roman tolstoian (partea I)

Ne trăim, cu toţii, vieţile aşteptând ca ceva radical să se petreacă cu noi, ca ceva să ne schimbe definitiv pe noi, dar mai ales felul în care privim şi înţelegem (sau sub- înţelegem) lumea şi pe noi înşine. Deşi ar părea impropriu aici termenul de aşteptare, nu cred că poate fi înlocuit cu nimic altceva, pentru că deşi nu tocmai aşteptăm, nici altceva nu ne rămâne de făcut. Sigur, căutăm astfel de experienţe, de întâlniri cu divinul în cărţi, în vise, si mai ales in viaţă. Însă aşteptarea aceasta, nu ne face, in nici un caz, să luăm o pauză de la actul vieţuirii, să ne oprim din activităţile cotidiene, ci pluteşte cumva pe deasupra lor, şi cu totul independent de ele.

Ceea ce e cu totul nelămurit şi aproape de neînţeles, este că deşi uneori ajungem să gustăm rodul acestei aşteptări active, atunci când întelegem pe deplin că ceva ne-a schimbat, nu durează mult şi cădem înapoi în spaţiul şi timpul din care ne smulsesem. Întotdeauna ceva rămâne neschimbat în noi, chiar după o astfel de experienţă. Albia în care suntem obişnuiţi să curgem ne cheamă, din nou, la acelaşi fel de viaţă, indiferentă faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi; dacă într-adevăr s-a petrecut ceva.

Aceeaşi aşteptare traversează ca un fir neîntrerupt destinul unuia dintre personajele tolstoiene din  Ana Karenina, Konstantin Dmitrici Levin. Fiul unei familii de moşieri, nu se poate nici un moment desprinde, si nu se simte niciunde mai bine decât la ţară. Numai acolo este el însuşi, între mujicii care-i lucrează pământul şi de care este sufleteşte legat. Poate că nu se găseşte în întreg romanul un personaj mai stăpân pe sine, mai bland şi mai drept decât este acest Levin. Totuşi, pentru o clipă, simte şi el arsura ameţitoarelor forţe declanştate de frumuseţea şi nebunia acelei femei care îşi va alege, în urmă, o moarte cruntă: Ana Karenina. Ea este femeia a cărei frumuseţe uluitoare sminteşte minţile tuturor, frumuseţe aducătoare de nenorocire şi nenoroc. În personajul Anei Karenina, Tolstoi ne dezvăluie o viziune asupra frumosului, capabilă să ne zdruncine orice opţiune anterioră. Acea frumusete de care se leagă o puternică fortă distructivă, frumuseţea nebuloasă a Templului de Aur a lui Mishima.

Deşi apropierea dintre cei doi pare într-adevăr stranie, şi asta pentru că se înscriu în epoci şi lumi radical diferite, asemănările de viziune merg până foarte departe. Moartea Anei Karenina este similară, de fapt, incendierii Templului de Aur, sau morţii acelei pisici care a constituit motiv de ceartă între cele două aripi ale Templului. Însă acest subiect merită o discuţie separată şi nu poate fi dezvoltat în aceste rânduri. Nebuniei şi frumuseţii Anei nu i se poate replica decât cu stângăgia şi echilibrul lui Levin, care este totuşi străbătut de fiorii acelei aşteptări indefinibile, şi care îl face uneori să acţioneze neaşteptat. Cele două personaje de care am amintit sunt totuşi cele aflate în contrapondere de-a lungul romanului, deşi, la prima vedere, Alexei Karenin pare a juca rolul lui Levin. Cel dintâi nu ne va mai interesa însă mai departe, ci ne vom opri doar asupra sfârşiului romanului, unde ceva se petrece cu Levin (aşa cum ceva se petrece cu personajele din nuvelele lui Preda, acele nuvele peste care s-a lipit, cu totul nedrept, eticheta de naturalism), ceva care încheie într-un fel, sau ne-am aştepta cel puţin să încheie aşteptarea de care vorbeam.

Ce i se întmplă lui Levin, personajul care de-a lungul romanului încearcă să afle câteva răspunusuri la întrebările care-l macină şi-l fac să se răsucească noaptea în aşternuturi, nereuşind să cuprindă cu mintea rezolvarea problemelor care-l frământă? I se întâmplă, într-un sens, tocmai ceea ce aşteptase atât să i se întâmple, şi rezolvarea îi vine tocmai din gura unui mujic, în mijlocul câmpului de care nu se putuse despărţi niciodată, ca şi când ar fi înţeles că dacă este să-şi găsească liniştea, nu o poate găsi altundeva decât acolo.

Pentru a lămuri mai bine lucrurile, trebuie să spunem că ceea ce îl frământă pe Levin este foarte bine cuprins şi exprimat într-una dintre meditaţiile sale. Căzând pe gânduri, smulgându-se, o clipă, realităţii, el înşiră, în minte toate acele întrebări cărora nu le putea găsi răspunsul:

„De ce fac toate astea? se întreba el. De ce mă aflu aici şi pun oamenii să muncească? De ce se frământă cu toţii şi caută să-şi arate harnicia faţă de mine? De ce se omoară atâta la lucru bătrâna asta, Matriona, pe care o cunosc (Am îngrijit-o când, o dată, la un foc, a căzut o grindă peste ea), se gândea Levin, cu ochii la o femeie slabă care potrivea cu grebla movila de boabe şi călca grijuliu cu picioarele goale, arse de soare, pe faţa neregulată şi aspră a ariei. S-a făcut bine de atunci, dar mâine-poimâine, sau peste zece ani, au s-o ducă la groapă şi nimic nu are să mai rămână dintr-însa, cum n-o să mai rămână nici muieruşca aceea dichisită, în fustă roşie[…]. Au s-o îngroape şi pe dânsa..şi pe calul acesta pag…curând de tot – îşi zicea Levin, cu privirile la un cal […]. Şi – lucru de căpetenie – au să-i îngroape nu numai pe ei, ci şi pe mine; şi n-are să mai rămână nimic. Atunci, de ce toate astea?”[1]

Acestea sunt gândurile care-l frământă pe Levin în timp ce se uită la ceas, atent la cât se treiera într-o oră, ori chibzuind dacă au să isprăvească până în seară. Şi frământat de toate acestea, şi de faptul că se treieră prea încet pentru că se încarcă prea mult maşina deodată, Levin se îndreaptă spre Feodor, cel care dădea drumul snopilor în maşină, şi îi ia, în urmă, locul. Cu acelaşi mujic, după câtva timp, Levin avea să poarte o conversaţie simplă, cu nimic diferită de o conversatie dintre un moşier şi mujicii lui. Levin vrea să afle numai dacă „puitorului” i-ar părea bine ca pământurile din satul îndepărtat de unde era acesta să fie luat în arendă, de la anul, de Platon, „un mujic bogat şi vrednic din acelaşi sat”. Ţăranul îi răspunde că n-ar fi bine nici cu acela, nici cu Kirillov, rândaşul despre care vorbitorul îi mărturiseşte că „te strânge în chingi şi scoate din piatră seacă ce-i a lui. N-are milă de plugar”[2]. Ceva mai jos, Feodor mărturiseşte: „…sînt oameni şi oameni. Unul trăieşte numai pentru nevoile sale, ca Mitiuha (Kirillov). Ţine numai să-şi umple burta, pe când Fokanîci e un bătrân drept. Trăieşte pentru suflet. Nu uită de Dumnezeu”[3]. Aceste cuvinte sunt de aşa natură să-l clintească pe Levin din aşteptarea sa. „Cum nu uită de Dumnezeu? Cum trăieşte pentru suflet?”

Se întâmplă ceva fundamental cu cel care se straduise să creadă în Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieţi, şi nu reuşise cu nici un chip să considere toate cele legate de teologie mai mult decât poveşti. Aluziile naratorului  sunt în măsură să dea dimensiunea a ceea ce se petrece în sufletul lui Levin, care, într-o discuţie obişnuită se trezeşte deodată „aproape strigând”. Izbucnirea aceasta este mărturia tuturor frământărilor personajului, dar este, deopotrivă, actul manifest al nevoii de răspuns. E în joc chiar fiinţa lui, rostul pentru care el se întâmplă să fie acolo, pe brazda aceea, stând de vorbă cu mujicii săi.

 Întrebările pe care Levin le strigă ca şi când şi-ar lega de ele viaţa, nu-i sunt, e limpede, adresate ţăranului. Acesta nu avea cum să înţeleagă frământarea boierului pe care îl slujea şi pe care, mai presus de toate, îl credea om care „trăieşte cu dreptate, nu iese din porunca domnului”. Şi, de fapt, cu exact aceleaşi cuvinte îi răspunde acestuia, mirat parcă de întrebări, cu simplitate profundă totuşi. Levin îşi ia bastonul şi pleacă, aruncând un cuvânt mujicului, vizibil tulburat de cuvintele acestuia, pornind-o „cu paşi mari pe şleah”. Conversatia îi stăruie în minte, străbate înainte şi înapoi cu gândul noima celor spuse de mujic, înţelegând dintr-o dată sensul cuvintelor acestuia. Nimic nu contează decât a „a trăi pentru Dumnezeu, pentru suflet”. Totul a devenit dintr-o dată atât de clar pentru el, în această nouă lumină pe care o descoperise prin cuvintele mujicului. „Mi-am recunoscut stăpânul”, sunt cuvintele care îi vin în gând şi pe care le murmură Levin, într-un moment când credinţa cea adevărată a fost găsită. Raţiunea, cea pe care mizase până acum, este privită cu dispreţul cu care ai privi un om neputincios. Nu ea este capabilă să te facă să înţelegi, nu e decât trufie în ea, trufie izvortâtă paradoxal din neputinţă.

(va continua)


[1] Lev Tolstoi, Ana Karenina, vol. II, trad. M Sevastos, Şt. Velisar Teodoreanu şi R. Donici, ed. Univers, Bucureşti, 1980, p. 417.

[2]3 Op. Cit., p.418

 

Frumosul ca obsesie

Romanul lui Mishima, “Templul de aur”, dezvăluie cititorului european o viziune asupra frumosului care cu dificultate ar putea fi comparată cu imaginea acestei categorii estetice esenţiale în estetica occidentală. Cartea povesteşte incendierea Templului de aur, un lăcaş sfânt de o nebănuită frumuseţe, vechi de mai bine de cinci secole, aflat în apropierea oraşului Kyoto. Autorul barbariei este un tînăr călugăr budist, obsedat şi chinuit de frumuseţea clădirii. Izolat de oameni din cauza urâţeniei şi bâlbâielii, călugărul îşi destăinuie secretul numai în faţa a două persoane: un tânăr de o fermecătoare inocenţă şi un şchiop agresiv şi răutăcios care se foloseşte de diformităţile trupului său pentru a cuceri femeile. „Tata îmi vorbise de templul de aur încă de când eram copil” este fraza care deschide romanul şi care ne dezvăluie fascinaţia naratorului faţă de locaşul sfânt cu mult înainte de a-l vedea. Nu ştia decât că era frumos, aşa cum nimic altceva nu putea fi, şi prima dată când îl zăreşte, adus de tatăl său – un preot bătrân care avea să moară curând – pentru a-şi începe ucenicia la templu, clădirea nu-i produce nici o emoţie.
„Mi se părea o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche”, mărturiseşte el, întrebându-se cum de „frumuseţea poate fi atât de lipsită de frumuseţe?” (p. 24). Toate aceste cuvinte sunt însă dislocate de o remarcă fugitivă, peste care ai putea trece uşor cu vederea; pe oglinda lacului, umbra clădirii apare mai frumoasă decât însăşi clădirea. Aşa cum naratorul bănuieşte, templul se deghizează aproape ritualic, ascunzându-şi farmecul, atunci când este văzut pentru prima dată. Frumuseţea umbrei – care acoperă fără să ascundă, ca în versurile lui Voiculescu: „Sunt pleoapa unei taine,/ Acopăr, nu ascund” – este, de fapt, indiciul frumuseţii supreme a templului. Ritualic, templul îşi disimulează frumuseţea, pentru a-i provoca curiozitatea, pentru a-l seduce, şi el, fără să ştie, să lasă prins, făcând paşii pe care este aproape vrăjit să îi facă.
Dialogul lui cu Templul începe abia atunci când rămâne definitiv în acea micuţă comunitate de călugări budişti şi îşi urmează calea firesc, tânărul lăsându-se fermecat de templul care i se dăruieşte ascunzându-se mereu, ca într-un vis. Băiatul simte vibraţia frumosului, se simte inimaginabil de aproape de el, şi ceva totuşi îi scapă: „spune-mi de ce eşti atât de frumos, de ce e necesar să fii frumos?” (p. 34).
Tensiunea dintre conştiinţa tânărului călugăr şi ceea ce ar putea fi chiar Ideea platoniciană de Frumos creşte treptat, odată cu apropierea dintre cei doi. Ameninţarea cu distrugerea edificiului de către bombardamentele din timpul Celui de-al doilea Război Mondial face ca „frumuseţea tragică” a acestuia să sporească.
Azvârlirea în timp a templului, posibilitatea de a fi ras de pe faţa pământului, iminenta lui dispariţie creează o asemănare inexistentă până acum între vechea clădire şi călugărul novice. Templul de aur apare ca o relicvă a unei lumi dispărute, şi tânărul plecat să lucreze într-o fabrică de armament îl recreează în imaginaţie. Legătura sa cu fascinanta clădire care apare ca întruchipare a Frumosului atinge acum apogeul. „Mă ameţea gândul că focul care mă va distruge pe mine va distruge şi Templul” (p. 44). Această legătura avea să se rupă când magnificul edificiu va fi scăpat de orice pericol, promiţând să dăinuiască o veşnicie, şi aventura tânărului se va transforma de aici într-o încrâncenată luptă cu Frumosul întruchipat de straniul monument.
De fiecare dată când va încerca să sărute sau să mângâie o fată, în toate momentele în care ar fi trebuit să acţioneze, să facă un pas dincolo de câmpul de forţă exercitat de Templu, acesta îi apare în faţă şi îl paralizează. Lumea lui, viaţa lui sunt zdrobite de fascinaţia faţă de Frumosul care îl ţine întemniţat, oprindu-l de la acţiune.
Încearcă să fugă de la Templu, să se elibereze de sub magia lui, şi aşa îi încolţeşte în minte gândul că unicul fel în care s-ar putea elibera ar fi incendierea templului. Puţinele momente când experimentează iubirea carnală, într-una dintre numeroasele case de pe străduţa cu felinare de hârtie, au loc numai atunci când în imaginaţia sa vechea clădire fusese incendiată deja, când planul fusese deja stabilit şi, în gând, dus la îndeplinire.
Este însă un plan pe care avem sentimentul că nu îl va duce, că nu îl poate duce la bun sfârşit. Ezitarea lui din final, gîndul că, punînd la cale un plan minuţios de incendiere a Templului, s-a eliberat astfel de sub vraja sau blestemul acestuia transformă gestul lui într-o imposibilitate. Dar de fapt nu este aşa. Într-o noapte ploioasă templul este aprins şi fumul îl sufocă pe cel care se gândise, o clipă, să rămână acolo, să ardă împreună cu templul. Dorinţa de a trăi, exprimată printr-o frază concisă de la sfârşitul romanului -„Voiam să trăiesc” – este însă mai puternică.
De câteva ori de-a lungul cărţii ni se istoriseşte o scurtă povestire zen, care, ne vom da la sfârşit seama, este forma esenţializată a romanului. Putem reconstrui în jurul ei, prin nenumărate paralelisme, ţesătura de sensuri ale textului, şi tot datorită ei putem înţelege, atât cât poate fi înţeles, felul în care această carte ne revelează Frumosul.
Povestea relatează apariţia unei pisici negre, fermecătoare, într-o zi când călugării erau „la tunsul ierbii”. Toţi au fugit după ea şi au prins-o, pisica devenind un obiect de dispută între cele două aripi ale templului. Părintele Nansen prinde pisica şi le cere călugărilor să spună „ce trebuie” spus pentru ca pisica să rămână în viaţă. Apoi o ucide, nici unul dintre ei neştiind ce să spună. Mai-marele discipolilor, Choshu, când aude întâmplarea îşi pune papucii pe cap (dovadă budistă de umilinţă) şi părăseşte templul.
Nu este deloc uşor de interpretat această istorisire, şi faptul că pe parcursul romanului primeşte sensuri diferite demonstrează că, în fond, nici nu există o singură interpretare valabilă; acelaşi lucru se întâmplă şi cu întreaga carte.
Cea dintâi comparaţie pe care o putem face între situaţia din roman şi povestirea zen este cea dintre Templu şi frumoasa pisicuţă. Atât unul cât şi cealaltă întruchipează ideea de Frumos şi, în final, împărtăşesc aceeaşi soartă. Există două atitudini posibile faţă de frumuseţe: cea a ucigaşului şi cea a lui Choshu care iese din templu cu papucii pe cap, la aflarea veştii.
Eroul romanului urmează un drum extrem de interesant, ale cărui jaloane sunt cei doi prieteni ai săi, Tsurakawa, cel care „respira” frumuseţea, cel care până la un punct era în armonie cu ea, şi Kashiwagi pe care „îl interesa frumosul numai în măsura în care îl putea cuceri” (p. 127). Faptul că Tsurakawa se sinucide din dragoste are o importanţă majoră, demonstrând că între Frumos şi lume există un clivaj ineluctabil. Nici chiar el, cel de o uimitoare candoare, nu poate ieşi din acest conflict. Însă el înţelege, aşa cum Choshu înţelesese poate, că soluţia problemei nu este în afara noastră, ci în noi înşine. Ce folos că a distrus Templul, sau că pisica a fost omorâtă? Pericolul este acelaşi: oricând un nou templu poate fi construit, oricând o pisică încă mai frumoasă poate apărea. Autorul incendiului din finalul romanului nu înţelege că fascinaţia pe care Templul o exercită asupra lui nu este altceva decât puterea cu care el însuşi a investit templul. În fond, ieşirea din această tensiune nu este decât una singură: în varianta sa radicală, ea este tocmai aceea pe care a ales-o Tsurakawa.
Însă gestul pe care îl face Choshu, punându-şi papucii pe cap, pare a ne sugera mai mult decât că din această tensiune nu se poate ieşi; atitudinea lui la aflarea veştii ne îndreptăţeşte să ducem gândul ceva mai departe: din această tensiune nu trebuie să ieşim. Singura soluţie este de a fi conştienţi de faptul că nu există nici o soluţie, că a găsi una, adică a acţiona, înseamnă a o rata.
Cu siguranţă se pot găsi nenumărate chei de lectură romanului lui Mishima. Ne-am putea, spre exemplu, gândi la un alt motiv pentru care tânărul călugăr a incendiat Templu de aur. Gestul lui ar fi putut fi provocat de sentimentul că frumuseţea templului devenise ea însăşi motiv de adorare. Într-un astfel de templu o divinitate nu mai poate locui, pentru că templul se substituie cumva prezenţei zeului, o face inutilă. În cazul Templului de aur, acesta se transformase din loc de închinare şi de rugăciune, în cel către care ele erau îndreptate. Poate că nu numai bibliotecile trebuie din când în când incendiate (şi aici celebru este exemplul bibliotecii din Alexandria), ci şi templele trebuie să aibă, uneori, acelaşi destin.