A doua primăvară (scrisă cândva, prin 2003)

crescură dintr-o dată ca valuri pe oglinda

aproape adormită a mării înverzite

şi cum o voce-nceată de nu-i pricepi nici limba

se umple de viaţă-n ecouri înzecite

la fel acea-ntâmplare de nimenea văzută

ce străbătu frunzişul cu-n freamăt parcă stins

şi-i zgârie obrazul ca într-o joacă mută

se transformă-ntr-o seară din blând oftat, în plâns.

crescură dintr-o dată îmbrăţişând albastrul

ca umbrele prelunge de trupuri prinse-n dans

ca limbi de foc murinde ce-mbrăţişează astrul

şi-n strigăte şoptite şi-n aurit balans

îl mută de pe boltă, în zare coborându-l

ca pe un zmeu în flăcări, ca pe un cerc aprins

cu mângâieri de frunze purtate-n slăvi de vântul

ce le alintă-n cercuri şi le coboară-n nins.

crescură dintr-o dată pădure scăpărândă

copacii roşii-ai toamnei cu trupuri de bătrâni

ce fără să trăiască nu pot să moară încă –

tot sângerând de frunze sfârşi-vor nişte spâni.

şi-n negura albastră a nopţii ce se-ncheagă

precum o rugăciune din smirnă şi din fum

te-ai aştepta privind-o, să vezi pădurea-ntreagă

cum mistuită arde şi se preschimbă-n scrum.

dar flacăra-i tresaltă în noapte mai departe

neconsumând bătrâne braţele lor slăvind

nu viaţa dinainte, ci propria-le moarte

un efemer, sălbatic, prea-timpuriu colind.

o, ce frumoasă moarte cuprins-a întreg codrul

ce mândră-napoiere a sufletului lor

de parc-această moarte le fu de-a dreptul rodul

sau dreapta-le-nflorire spre slava tuturor.

 

eu, daca o sa mor, o sa ma fac dumnezeu

Nu mai ştiu să scriu, am murit. o vreme rămân aici cu voi, cât e toamnă. cât timp o să mă lăsaţi să-mi târăsc moartea după mine, s-o lovesc de praguri, de picioarele scaunelor, de trupurile voastre vii care se îmbrăţişează şi se sărută. hei!, o să strig la voi, să nu vă pară rău că mai rămân câteva dimineţi, alunecând printre scaune în întuneric, ca lumina unei lanterne, că mă ghemuiesc aproape viu, pe jumătate strivit de greutatea disperării printre foile risipite pe masă, ca şi când aş fi numai degete, ca şi când trupul meu de degete delirează, târând după el un braţ care atârnă din cer şi care nu se mai sfârşeşte. eu dacă plec o să mor de aici şi-o să mă fac pământ cuminte în care o să locuiţi până la urmă şi voi fără să va mai amintiti de mine; voi toţi o să vă întâlniţi în mine şi o să vă îmbrăţişaţi în îmbrăţişarea mea şi n-o să vă pese că n-o să mai fie nume cu care să vă chemaţi unii pe alţii în afara numelui meu. eu dacă o să mor o să mă fac dumnezeu.

camera goala (der Tod und das Maedchen)

Toamna e ca o fată bolnavă care se plimbă într-o cameră goală. toamna eu şi cu Mara nu ne cunoaştem. toamna e făcută numai din zile de ieri pe care le regretăm şi din zile de mâine pe care nu le voim. aşa a venit şi mi-a spus într-o zi Mara, mie care nu-mi dădeam seama de nimic, care nu înţelegeam nici de ce şi nici dacă. Mara ştia că aşa erau lucrurile şi că nimic nu le putea împiedica să fie aşa. Nu vreau! i-am strigat, simţind că voinţa mea, în încordarea ei nebunească, era o păpuşă împletită din sfori foarte subţiri care plezneau tot timpul. voinţa mea nu e bună nici să care apă de la fântănâ. a murit, nu se mai poate face nimic cu ea.  

Când tot ce nu voiam se-ntâmplase, când eu şi cu Mara nu mai începeam unul deodată cu celălalt, când nici nu ne mai cunoşteam măcar, îmbrăcasem deja un pulover gros, în care îmi era bine, şi se făcuse de ceva vreme toamnă aşa cum s-ar dezbrăca o fată bolnavă, nevăzută, într-o cameră goală.