Era mai bine inainte?

Era mai bine înainte?

 

Mi-am petrecut primii ani din viata în comunism. Amintirile pe care le-am păstrat din acea perioadă sunt, probabil, amintirile care mi-au fost repovestite. Pentru mine, totul s-a sfârşit nu în ’89, ci cândva, prin ’91, când părinţii mei au cumpărat un televizor color. Primul pe care îl văzusem până atunci. Nunaţele de cenuşiu şi de gri rămăseseră, pentru totdeauna, în urmă, împreună cu o epocă întreagă alb-negru. Sau aşa sperau, cel puţin, cei care erau mai mari decât mine. Şi aşa s-a întâmplat, într-o anumită măsură. Dar nu despre nesfârşitele şi mereu repetatele eşecuri ale tranziţiei o să scriu aici. Ci despre altceva, despre iluzoria bunăstare şi echitate socială pe care avea să o aducă cu sine, în mod automat, capitalismul; o altă idee care ne-a sucit minţile şi care, faptul e limpede, ni le suceşte încă.

            Acest text nu este, în niciun fel, născut dintr-o încercare de a justifica, de a scuza şi încă mai puţin de a legitima atrocităţile morale şi sociale generate de epoca comunistă. Nu este născut nici dintr-un soi de nostalgie – aşa cum nimeni nu poate fi nostalgic după televizoarele alb-negru –, şi nici nu este rodul unei furii anticapitaliste. Scopul lui este unul pe cât de simplu, pe atât de important: aceea de a identifica adevăra problemă, de a conduce dezbaterea într-o direcţie relevantă pentru timpurile în care trăim, dincolo de orice discuţii ideologice, de a identifica adevărata miză a discuţiei în jurul acestor teme.

            Folclorului românesc, altfel foarte bogat, îi este cu tot străin un anumit tip sw poveste, o anumită structură narativă; cea în care Făt Frumos, plecat să lupte cu căpcăuni, vrăjitoare şi balauri nu îşi dă seama că, la sfârşitul călatoriei, ultimul adversar pe care trebuie să-l înfrunte este chiar prinţesa pe care plecase să o salveze. Mânat de iluzia unei vieţi fericite până la adânci bătrâneţi, cu imaginaţia încintată de promisiunea unei frumuseţi desăvârşite, eroul ajunge complet lipsit de apărare în faţa celui din urmă adversar al său: fantasma propriei sale minţi, năluca de a cărei existenţă trebuise să se convingă pentru a trece prin calvarul alb-negru al epocii comuniste. Dacă folclorul nostru ar păstra o asemenea naraţiune, poate că, măcar pentru o clipă, eroului nostru i-ar trece prin minte gândul că a fost înfrânt de propria-i victorie. Poate că s-ar găsi cineva care să-i spună asta, o bestie, ori un spân, ori un om. Dacă folclorul nostru ar păstra o asemenea naraţiune, mulţi dintre intelectualii din spaţiul public românesc post-decembrist ar avea cu cine să se identifice; şi i-ar putea purta, în mod simbolic, numele.

            Dacă privim puţin în urmă, vedem că societatea românească a trecut prin calvarul comunismului mereu cu gândul la Vestul salvator, de la care şi-a aşteptat, decenii întregi, eliberarea. De mai multe ori premiatul film al lui Nemescu, California Dreamin’, ilustrează perfect acest adevăr incontestabil şi frustrarea că visul s-a adeverit prea târziu. Dar poate că n-ar fi putut să fie altfel. Poate că uriaşul lagăr comunist ar fi fost cu totul insuportabil (aşa cum a fost pentru mulţi, care şi-au găşit sfârşitul în el), dacă n-ar fi existat, la căpatul lui, fantasma unei lumi a deplinei libertăţi şi dreptăţi sociale, fantasma unei lumi în care logica sănătoasă a capitalismului a rezolvat deja toate problemele; o lume în care totul funcţionează perfect, o lume în care piaţa se autoreglează ca şi când celebra mână invizibilă ar fi făcut rost, între timp, de o baghetă de magician. Cumva, printr-o lovitură de stat căreia i-am spus revoluţie, am reuşit să înfrângem balaurul; să-i retezăm ultimele două capete. Iar de atunci încoace încercăm, cu disperare, să ne convingem că prinţesa există că ea e de-adevăratelea, fie înfingând la nesfârşit săbii tocite în cadavrul unei stafii care ar fi bântuit, cândva, Europa, fie descoperind mereu răni nevindecate, şi pretinzând că adevărata problemă a societăţii noastre este numai aceea că n-am ieşit încă, pe deplin, din convalescenţă; că nu ne-am răfuit suficient cu vechii monştri, că nu am retezat aceleaşi capete de suficient de multe ori. Repetata caricaturizare a economiei planificate nu rezolvă însă niciuna dintre problemele cu care se confruntă societatea actuală şi nu mai serveşte nimănui. Toţi ştim că socialismul de import rusesc n-a funcţionat, ba dimpotrivă, aşa cum toţi ştim că socialismul funcţinează foarte bine în câteva ţări nordice, şi încă de zeci de ani. Comunismul n-a sucombat din caza disfuncţionalităţii economiei planificate, ci pentru că în spaţiul ex-sovietic, el s-a transformat rapid într-un sistem oligarhic represiv, care a urmărit subminarea spaţiului public prin toate mijloacele posibile: prin crime odioase, prin tortură, prin manipulare, etc. Presupoziţia complet greşită care se află în fundalul acestui tip de critică la adresa socialismului este identificarea acestuia din urmă cu economia planificată şi a capitalismului cu democraţia. Toţi cei care insistă să identifice, într-o măsură mai mare sau mai mică, democraţia şi capitalismul, comit o greşeală capitală. Căci

capitalismul este cel care a transformat agora ateniană, spaţiul politic prin excelenţă, în târg; capitalismul este cel care a făcut negustori din oameni politici. Capitalismul nu este, în niciun fel, un garant al democraţiei, ci o forţă care o subminează în cele mai perverse chipuri, reuşind să lase impresia că o apără. Cea mai bună dovadă pentru acest lucru este faptul că într-o ţară precum China – că să iau cel mai convingător exemplu – capitalismul funcţionează foarte bine girat şi girând un sistem totalitar agresiv şi barbar, care e gata oricând să trimită tancuri pentru a transforma înapoi în piaţă orice încercare de a crea o agora. Ba chiar s-ar putea ca acest model de capitalism asiatic să se dovedească, foarte curând, mai competitiv şi mai robust decât cel care funcţionează acum în spaţiul occidental.

            A venit timpul să nu mai pornim la război împotriva unor adversari ideologici pe care i-am înfrânt deja. Adevăratele probleme ale societăţii noastre sunt polarizarea socială, distribuirea tot mai inegală a bunăstării şi injustiţia socială care sporeşte mereu, tocmai în ţările puternic industrializate. Faptul că în SUA mai puţin de 20% din populaţie dispune de mai bine de 80% din resursele financiare demonstrează că economia de piaţă creează la fel de multe probleme pe cât rezolvă. Dacă state mari din UE, cum ar fi Spania, de exemplu, se află în pragul unei implozii sociale, este nu pentru că socialismul n-a funcţionat, ci pentru că sistemul capitalist funcţionează „prea bine”, transformându-se într-o dictatură a capitalului. Pentru că polarizarea socială pe care o generează tinde să dea naştere extremismelor de tot felul, unele mai distructive decât altele. Nu sunt un avocat al comunismului, şi în niciun caz unul al comunismului în varianta lui sovietică; cred că acest lucru este limpede. Însă nu cred că ar trebui să ne acoperim ochii şi urechile sau că ar trebui să ne anesteziem spiritul critic în faţa atrocităţilor comise de desfrâul capitalist al ultimelor decenii, doar pentru că, în faţa tuturor acestor critici, cineva se va găsi întotdeauna să ne întrebe: era mai bine înainte?

De cat altruism involuntar este capabil egoismul cel mai feroce

Crizele financiare nu se rezolva, si nu s-au rezolvat niciodata din ratiuni umanitariste. Criza n-a fost nicicand prilejul de a descoperi bunul Samaritean in spatele celui mai feroce fond de investitii, ci, dimpotriva, toti asa-zisii buni Samariteni si-au dat, pana la urma, intentiile pe fata. Mana intinsa Greciei de catre Germania (si Franta) – caci UE se reduce, de fapt, la acesti doi mari jucatori, si la rigoare, UE este sinonim cu Angela Merkel – este mai curand o mana care cere, decat una care da. Sau, de dragul unei formulari dialectice, este o mana care da tocmai pentru a avea de unde cere. Pe scurt, motorul economiei germane este exportul, iar Greciei ii sunt imprumutati bani pentru ca economia germana sa poata produce, mai departe, submarine, iar cea franceza avioane Eurofighter, pentru a le vinde, mai apoi Greciei – iar asta doar ca un exemplu. Grecia se imprumuta cu dobanzi halucinante si pe perioade scurte, pentru a cumpara produsele de export germane si franceze. Fondurile de investitii speculeaza, desigur, acest lucru, si ofera bani Greciei pe care, in fond, Grecia nu-i va putea niciodata plati. Asta, desgiur, fara ajutorul UE, FMI, BE.

Grecia trebuie salvata nu de dragul grecilor, ci pentru ca un default al ei ar produce o unda seismica in intreg sistemul bancar. Pe de alta parte, acest deznodamant poate fi amanat, insa nu poate fi evitat. Fara o schimbare hotaratoare in politica finaciara a UE. Intrebarea care se ridica este urmatoarea: care este restul de altruism pe care orice impartire perfect egoista il poarta cu sine. Va fi fortata Grecia sa iasa din zona Euro? Va cumpara Germania si Franta datoriile Grecilor, impunand bancilor si fondurilor de investitii pierderi de 10-15 sau chiar 25%, dandu-le, in schimb, asigurari, ca banii le vor fi platiti la termen? Se va recurge la solutia – dupa mine cea mai potrivita – de a pune pe piata Euro-bonduri, astfel incat statele cu deficite serioase sa se poata imprumuta de pe piata la niveluri rezonabile, apropiate de cele ale Germaniei, de 3-5%?

Pentru a oferi raspuns acestor intrebari nu trebuie insa mizat, nicio clipa, decat pe egoismul care regleaza, de fapt, pietele financiare – si care, iata, adesea scapa de sub control. Cred insa ca doua lucruri merita spuse. 1) Renuntarea la moneda europeana nu se va produce. Cel mai mare castigator al introducerii acestei monede a fost, de departe, Germania, astfel ca ea nu are niciun interes sa renunte la euro. 2) Cu toate acestea, moneda nu va putea fi pastrata in acelasi context financiar si fiscal. Asadar, fie ea va fi restransa la un grup select de tari (Germania, Franta si tarile nordice, in principiu), fie – ceea ce este foarte improbabil – se va produce acea dezirabila si reala uniune fiscala si adaptarea unei politici economice unitare la nivelul intregii UE.

Oricum ar fi, Europa trebuie sa se pregateasca de o “schimbare la fata”.