Depăşirea matematicii prin analiza logica a tuturor posibilităţilor

Acum câteva milenii, cei mai înţelepţi oameni ai planetei purtate pe atunci în spate de o oarecare dar uriaşă ţestoasă, descopereau numerele. Deodată cu ele se înfăţişa omenirii însăşi posibilitatea matematicii – şi a matematicilor superioare, se-nţelege (superioare, adică ălea cu litere). Grăbiţi să-şi lege de gât una sau alta dintre ele, oamenii n-au mai stat nicio clipă să se gândească dacă descoperirea lor nu era, mai curând, rodul unei fundamentale erori de înţelegere, decât rodul geniului uman. Drept pentru care, la multe secole de la această uimitoare descoperire, e nevoie să ne întoarcem în acel moment incipient, pentru a aşeza pe baze solide întreaga coşmelie.

Să începem, deci, cu lucrurile cele mai simple. Orice occidental încuiat rău ştie că 2 e mai mare decât 1, că 4 e mai mare decât 3, şi aşa mai departe. Observaţia e banală, dar e greşită. În ce sens, vin eu şi întreb, e 2 mai mare decât 1? În sensul că e mai înalt? Sau poate e mai vârstnic? Acestea ar putea fi nişte răspunsuri pertinente, desigur. Căci ne-am putea închipui că toate numerele sunt un singur număr, dar la diferite vârste. 1 este 2 pe vremea când era în leagăn, 3 este, de fapt, 4 numai că un 4 imatur şi subdezvoltat, fiecare număr fiind un fel de fotografie, la diferite vârste, a unui singur număr. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci e limpede că diversitatea, agasantă deşi ordonată a numerelor ar fi numai o iluzie a timpului. Numai trecerea timpului a făcut ca tânărul, eternul 1 să se facă 2, şi aşa mai departe, la infinit. (Aristotel pe semne că n-a înţeles asta când a definit timpul prin raport la numărul mişcării. Păi cum dracu´ să explici timpul cu ajutorul numerelor, când numerele nu pot fi înţelese în absenţa timpului). De unde rezultă ca matematica e valabilă numai pentru că există timpul. De unde rezultă că Dumnezeu, care, dracu´ ştie, poate există, e absolut afon la matematică, mişcându-se în orizontul eternităţii. De unde rezultă, de asemenea, că adevărurile matematice, luate drept etalon al oricărei cunoaşteri şi al oricărei filosofii vreme de secole sunt o mare gogomănie. De unde rezultă, printre altele, că Descartes, dar mai ales Spinoza cu a lui obscenă etică au bătut câmpii rău de tot. Credeaţi că e o evidenţă faptul că 2 e mai mare decât 1? Vă înşelaţi, pentru că expresia „mai mare” e lipsită de sens. Să facem o analiză logică a limbajului. Ce înseamnă „mai” şi ce înseamnă „mare”. Şi, la urma urmelor, dragilor, cine a înţeles măcar ce înseamnă 1? Ia să veniţi imediat cu o definiţie. Gen proxim şi diferenţă specifică, fiindcă altfel, dacă veniţi cu aberaţii, aţi încurcat-o (Pentru acei afoni nu numai la matematică, dar şi la gramatică, „aţi” se scrie aici fără cratimă. Luaţi-o aşa, drept bună, că dacă vă dau explicaţia, n-o s-o ţineţi minte).

 

Şpiriduşul

(se dedica, spre amuzament copios, lui Razvan)

Oarecând la un şpriţ mă-ntrebă şpiriduşul:

în vin sau în bere se moaie văluşul?

se pune pe gene, se soarbe pe nări?

fredonând, şpiriduşul mă scotea din răbdări!

băi şpiriduşule, i-am zis eu atunci

văluşe găseşti numai prin spelunci

aici se bea frumos din pahare!

şpiriduşul privindu-mă fredonă a mirare:

se soarbe pe nări, se pune pe gene

se moaie văluşul în vin sau în bere?

băi şpiriduşule – i-am strigat enervat

tu nici n-ai băut şi te-ai îmbătat?

păi să mai moi la dracu’ văluşu’?

la dracu’? de ce? se miră şpiriduşul…

şi scoase pe nări profund un suspin:

se moaie în bere? se moaie în vin?

*

Nici eu din mirare nu putui să-mi revin:

se moaie în bere? se moaie în vin?

Elogiul geamantanului – sau despre neplăcerile călătoriei „în doi“

(Încercare de fenomenologie (versificată) a enervării)

începuse să se rostogolească

ca un ghem de nimicuri

împrăştiind lucruri la întâmplare

l-am privit zâmbitor şi

cu nerăbdare

să ajungă jos şi de acolo

să se întoarcă

când o vrea cineva

să-l mai care

ca un pescăruş

se rostogolea de trei ori

peste cap geamantanul

apoi plonjând în adâncurile

gării de nord

ieşi cu viteză din raza

de acţiune

a voinţei mele nebune

de-al recupera

gata mi-am zis

te-ai dus dracu’ drăguţă

s-a zis

cu mata

aici te las pe veci

să te găsească

căutătorii de comori

din alte închipuite epoci

de-or vrea

în fine

ajuns în stradă

cu mâinile vâslind după

seminţe prin buzunare

am simţit ceva strecurându-se

prin mulţime înaintând

ai fi zis

la întâmplare.

când am sărit în tramvai

aştepta lângă mine

abia respirând

dar frumos aranjat

geamantanul meu

cu vreo trei geamantine.