Da, merita

Întrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita – varful de lance al existentialismului francez – este o falsa intrebare; caci simplul fapt de a pune intrebarea, de a cauta o rezolvare a sa, se constituie intotdeauna deja intr-un raspuns; a ridica aceasta intrebare inseamna a face o minima investitie, a iesi din indiferenta, a monstra, a arata ca viata merita sa fie traita.

In acelasi fel, nici actul sinuciderii nu atesta decat pentru valoarea absoluta a vietii. Nu spunem oare, atunci cand pretuim foarte mult un lucru sau un om, ca suntem gata sa murim pentru el? A te sinucide inseamna a fi gata sa-ti dai viata pentru viata. Acesta este un caz straniu – singurul dupa stiinta mea – in care logica vietii e mai tare (dialectic) decat logica mortii. Sa nu ne asteptam insa sa gasim o miza sau un scop al vietii in afara ei. Viata merita sa fie traita pentru ca merita sa fie traita. Sensul vietii este viata insasi. Aici se termina toate discutiile despre viata de apoi si despre divinitate. Caci a le purta inseamna a nu intelge miza acestei vieti, a ramane la nivelul unei intrebari false, intotdeauna tardive in raport cu raspunsul.

Mima (tot un fel de leapşă)!

(Doru Lelii – in care se povesteste prima  aparitie a lui Caius la Dinar)

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius.

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

Cine vrea să răspundă la provocarea de a folosi, în scopuri proprii, unul sau mai multe dintre personajele mele, respectând tabieturile şi obiceiurile lor lingvistice este bine-venit să preia leapşa. Eu o trimit mai departe următorilor: Vania

Cristian Lisandru

Dia

Al2lea

Amalia

Vraji

Simon

Iulia

Otilia

Piticii din mansarda mov

Cella

Silvia

Sărutul (poiestire)

Mara răsfoia lângă mine o carte cu mâna ei mică odihnindu-se pe cotor, cu obrazul plecat uşor într-o parte şi multicolor. peste mâinile Marei treceau hieroglife, euglenele verzi ale ochilor ei îmbrăcau la răstâmpuri pleopele ca pe nişte petule din care se desfăceau mângâietoare spre mine şi somnambule. eu ştiam îmbrăţişarea asta făţişă, labirintul ei de priviri şi de gesturi, nerăbdarea, alunecarea în somn; lumina îmi cădea mângâietor peste pleoape, eram furios pe mine c-o să adorm. vara începea acolo unde surâsul Marei se desfăcea peste scris şi mugurii de flori şi de frunze îi sângerau din iris. cu buzele mele murdare de dude mă întindeam către ea s-o sărut; ea îmi acoperea, jucând-se, buzele cu frunze de dud din care dinţii mei făceau confetii, mărunţindu-le până la amarul lor suc, până când dinţii mei întâlneau palmele Marei; atingerea era pe jumătate sărut.

O prea-inspirata biografie

(Am vrut, mai aievea, sa incheg o biografie. A mea, nu a alt-cui-lea. Cum m-am pus sa scriu – pac, inspiratia.

– Pe caine, zic eu, mirandu-ma socratic, da’ ce cauti aici. Falfai de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul si nu zise nimic. Eu am asteptat cateva minute apoi iarasi:

– Hai, du-te, las’ ca te chem eu cand e timpul. Du-te, zic iarasi, dupa o pauza, dar ea falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul (si ce picioare, dumnezeule!) si nu zice pas.

Neavand ce sa fac, fortat la inspiratie, iata ce mi-a iesit drept biografie. Va spun ca nici voi n-ati fi reusit ceva mai bun daca ar fi stat toata ziua pe capul vostru. Si acum cand scriu e aici, de-a dreapta. Falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul, si nu zice pas).

Născut la Reşiţa, am copilărit tot acolo, neavând de ales. Lucrurile astea aveam să le înţeleg însă mult mai târziu. Am mers apoi la şcoală pentru ca erau mulţi care mergeau, până şi sora mea, de la o vreme. Eram înnebunit după matematică; înainte de ea şi în timpul ei; al orei. De matematică. Din motivele astea, prin 2004, după ce mi-am dat Bacu’ (de dragul rimei, desigur) m-am decis pentru filosofie, la Bucureşti (de dragul filosofiei, de astă dată). Şi pentru că nu mai era nimeni care mergea acolo. De atunci sînt înnebunit după fete; înainte de ele şi în timpul lor. Al fetelor. Cam asta ar fi. Restul se întâmplă chiar acum, eu sînt încă în viaţă.

Pildă despre nevoinţă

(descantec de iubire)

să dezlegăm dimineaţa din frâiele care-i mângâie sânii. la noi la porţi umblă câte doi-trei morţi, şi după ei umblă câinii. când fu să-mi amintesc de ziua aceea plăpândă când mă ghemotoceam în braţele tale ca într-o peşteră strâmtă, am ajuns purtat de un fel de beţie în mijlocul aşezării de oameni; dimineaţa mirosea mai mult a lapte prins, a fazani sparţi în vitralii. aşa crescură în mine ca nişte peşti nevoindu-se într-o băltoacă treptat sentimente puzderie în zadar îndoite cu apă. însă îndemânatic din fire şi ager ca o oglindă, am fugit cu rucsacul în spate până la tine, şi te-am îmbrăţişat cu toate îmbrăţişările lumii dintr-o dată. apoi am zâmbit. apoi te-ai lăsat sărutată. apoi te-am prins de mână cu degetele mele prelungi şi sonore pe care ţi le-am plimbat mai întâi peste rochia ta înflorită, peste genunchii tăi lucioşi şi fierbinţi; şi nu în ultimul rând peste sânii tăi nevoindu-se în spatele corsetului, cuminţi. apoi am plecat sărutându-ne între noi şi cu paşii noştri, cărarea. apoi peste nevoinţa noastră căzu, multnevoindu-se, înserarea.

Imbratisare

prefăcut în ninsoare schimbam mici detalii la cartea mea plină de petalii. înlocuiam câte un verb cu un scârţâit de iepure, roteam paginile în joacă, lumea asta din afară mai mult decât cea dinăuntru începuse să-mi placă. la numărul 76 am pândit o pauză cu mâinile îmbrăţişate peste piept, aşteptând poate dimineaţa pentru că vederea începuse să mă lase. ce lină era aşteptarea; obosit picoteam ca o beznă mângâiată prin somn de un râset de fată. prefăcut în nisoare umpleam raftul tău de cărţi cu petale, îmi plimbam limba înflorită de-a lungul streşinei casei tale, inventam fluturi pe loc care se năşteau din nimic cu un pocnet ca de gingii când dinţii de lapte ai dragostei mele simţeau c-ai să vii. mă apropiam de prag leneş, cu trupul meu îmblânzit de zăpadă sperând că privirile tale or să mă vadă. abia mai târziu am înţeles că tu suferi, la colţurile vederii, de nuferi. că umerii tăi dezveliţi şi albaştri, cu şira spinării visând între ei, sunt nerăbdători ca mâna mea de zăpadă alunecând înspre ei. întors înapoi într-un fel de trup ca o îmbrăţişare, mi-am desfăcut înăuntrul tău mâinile până la petale.

ars poetica (proteză)

prefacerea lucrurilor într-un fel de cuvinte începe cu o durere dinapoia pleopelor, cu o vedere desfăcându-se ca o piele subţire, năpârlind, repetând în aer contururi. fiecare lucru e o prăbuşire în nimic neîmplinită, un zbor întrerupt, o mână care are gânduri retezate în loc de degete. sau încă mai puţin de atât. şi cui îi fac bine, mai ales, toate astea? să luăm spre exemplu un măr şi să-l tăiem în patru. e destul de neclar că-i va merge mai bine aşa, desfăcut, cu sâmburii la vedere ca nişte sfârcuri, cu miezul oxidându-se treptat într-un obraz nebărbierit şi cărunt. şi digerarea lui până la cuvinte, pâna la prefacerea lui într-un suc de silabe, e o treabă mai curând plicticoasă, care durează prea mult şi dă naştere la tot felul de neînţelegeri. până la prima silabă se poate muşca din măr, cu dinţii înfloriţi în gură ca nişte săbii. prefacerea însă e mai curând un exerciţiu retoric înecat în salivă. şi apoi cum să mai faci mărul înapoi din silabe? odată spart în cuvinte e de-a dreptul pierdut, e numai privire până la sâmburi, e sentiment, e teatru absurd. prefacerea sucului de mere în versuri, a ciocârliei într-un pahar de şampanie cu picior de silabă prelungă sint posibile numai în timp, odată cu trecerea erelor, cu măcinarea lascivă a bobului de nisip. şi chiar şi aşa pot să apară defecţiuni şi probleme, destinele lucrurilor şi destinele cuvintelor se pot amesteca într-atât încât să devină imposibilă existenţa noastră albastră de oameni sprijiniţi în nişte legături de grafit.

Desen pe o carte de vizită

nimic nu trăiesc mai intens decât aşteptarea difuză a sângelui meu. palida încordare a oaselor mele de metal care se deşteaptă în mine şi cresc. inima mea înflorind în inele de cupru. zâmbetele care se zdrelesc de tâmple ca nişte aripi de fluturi şi cheamă. nu e cu nimic mai târziu azi decât ieri, lumina care trece prin mine e ca o explozie a tot ce există. dimineaţa aşteaptă la o jumătate de palmă de fruntea mea în visare. ai mâzgălit cu uitare drumul până la mine , disperarea e ca un corset al amintirilor mele, ca o rană sângerând într-o lume înainte de tine. înainte de ele. vino la mine şi iartă-mă. închide cu mâinile tale gura mea dezvelită şi nevindecată; smulge-mă, aprinde-mă, deşiră-mă în frunzişuri, până la aripi, până la flori; dezveleşte-mi zborul din pântece, strigătul dinapoia coastelor, de nemurire. vino dimineaţa când ciocârliile amintirii se zbat pe pânzele îngheţului, pe jumătate ucise, pe jumătate cântând. întoarce-te şi priveşte trupul meu dogorâtor plutind în lumină, ca o întunecare a irisului până la pupilă. întunericul dinaintea dimineţii spânzură de tavan ca o pânză muiată în saliva de neon târându-se pe podea; întoarce-te şi aprinde-mi mai întâi mâinile neclare, aprinde-mi degetele şi priveste-le arzând ca pe nişte lumânări, dăruieşte-mi zorii surâsului tău. acoperă-mi gura cu o batistă, cu mâna ta desfăcută de pe creştet, cu pleopele mele prelungi ca nişte leagăne, cu florile de lapte ale sânilor tăi. înaintea dimineţii se termină totul, în privegherea absentă a trupului meu înclinat peste pat, ca un schelet înnegrit în rugăciune. dimineaţa e la o palmă depărtare de fruntea mea, de moarte, de golul plutitor înfrunzind în ea ca un şir nesfârşit de cearşafuri zvântate de soare şi albe.

Locul naşterii mele

Orbirea mea cerşeşte îmbrăţişările tale. e dezgustătoare ziua de azi, lumina ei se târăşte ca o gogoaşă de fluture pe străzile acoperite de mâzgă. cine ar putea să se bucure de ea? nu venea de nicăieri nimeni. numai câinii se apropiau ca nişte fluturi de mine, dumnezeii lor de fluturi cu gurile pline de bale ca de şampanie! i-am lovit cu bocancii în burtă, burţile lor amorţite ca nişte clopotniţe au sunat înfundat a moarte de om. le-am zdrobit cu câţiva bolovani ţestele lor colorate de fluturi. aproape că nu mă mai puteam opri să mă bucur de cât de frumos arătau creierele lor îmbrăcând bordura ca nişte dantele. ce reuşisem acolo, din pură-ntâmplare, avea să rămână nevăzut de nimeni. nimeni nu avea să se bucure de trecerea fugară prin lume a acelei neverosimile instalaţii. de asta m-a copleşit o tristeţe stridentă, care m-a făcut să distrug, din câteva lovituri de bocanc, tot ce reuşisem, aproape în silă, puţin mai devreme. şi să mă depărtez de locul acela ca de locul naşterii mele.

(Preludiu si) fuga din sala oglinzilor

(se dedica lui Mihai Eminescu)

Totul începuse la câteva străzi depărtare, de acolo ne prelungim până aici ca nişte ţevi, ca o minunată orgă, îmbrăţişaţi în sunete ca într-un râset. şi tot acolo au rămas semenele transformării noastre celeste, semnele plecării noastre din lume, sărutul nostru de bun rămas, culoarea albastru de pe pereţi. când cineva pe care nu-l cunoşteam a venit la mine în sala oglinzilor, am tremurat ca nişte unde radio şi mi-a fost teamă că zborul meu va fi descoperit şi în final redus la o mână de pene. stăteam în sala oglinzilor concentrat la aparatul radio cu care împrăştiam seminţele zborului meu în tot universul când s-a declanşat ca o veche tristeţe alarma şi cineva a ţâşnit de lângă mine până când nu l-am mai putut vedea. numai ce-mi plimbasem mâna ca o privire prin încăpere şi focul şi-a început ascensiunea în lucruri ca un dans nupţial în sala oglinzilor. erau mângâierile lui şi mângâierile mele. eram eu însumi îndrăgostit. starea mea de mare tristeţe se înteţise în mine ca o pădure virgină, invadând prin undele radio întreg universul. câteva voci au sunat la mine, fumul care umpluse sala oglinzilor forfotea de siluete ca de nişte pupile căutându-se una pe alta prin întuneric. m-am prăbuşit de pe scaun ca dintr-un zbor, neînvins, numai suferind de oboseala triumfului. întocmai aşa s-au întâmplat toate, dacă mă întrebi: la câteva străzi depărtare, în sala oglinziilor, lucrurile s-au dezbrăcat mai întâi de trup, dezvelind flacăra ce ardea în ele ca pe un costum de baie superb; cineva – nu-l cunoşteam – a venit înotând cu mânile prin fum, stricând cu mişcările lui sălbatice lentul preludiu al ţevilor de fum care făcuseră din încăpere o orgă-n mişcare; tâmpitul! mi-am zis căzând de pe scaun, eu însumi devenit ţeavă de orgă şi covor zburător, înteţit în încrederea mea ca un foc exultând într-o pădure virgină. la final s-a lăsat peste strigătele tot mai greu de distins o cortină mişcătoare de fum.  întocmai aşa s-au întâmplat toate, v-o spun cinstit, la câteva străzi de aici, în sala oglinzilor, aparatul radio prin care mă pregăteam să emit zborul meu mântuitor în tot universul a explodat din motive pe care nu le cunosc. nu s-a întâmplat însă nimic nefiresc, eram gata să spun, apoi mi-am amintit că lucrurile s-au lăsat atât de uşor posedate de demonul flăcărilor încât cineva care era lângă mine şi pe care nu-l cunoşteam le-a numit desfrânate. şi gemete moi, sulfuroase au cuprins dintr-o dată sala oglinzilor. acuplarea se petrecu dureros pentru toţi, multiplicată la nesfârşit în fiecare oglindă, iar eu, nemaisuportând reflexiile măcinate de durere ale chipului meu, repetat la nesfârşit, de pretutindeni, m-am prăbuşit de pe scaun, nu murind, ci nemaisuportând să trăiesc, iubito. întocmai aşa s-au întâmplat toate.